Îi zicem Coțofana. La vreo 48-52 de ani, este o femeie înaltă, uscățivă, ușor adusă de spate, cu părul negru-negru, ținut într-o tunsoare de anii optzeci, nici lung, nici scurt, căzut în șuvițe drepte peste ochi și peste ceafă, contrastând cu pielea albă, de unde și porecla pe care i-a dat-o tata, mai în glumă, mai în serios, dar mai ales în ciudă, să vă spun de ce.
Acum este de notorietate faptul că Kiti se remarcă în aglomerări urbane sau nu neapărat, iar cum, fără a fi excesiv de modești, nouă nu ne place faima sau mai bine vâlva publicului sfătos, adesea ignorant, alegem la mare plajele mici, nu foarte căutate și chiar și pe acestea preferăm să ne construim mica noastră tabără undeva la marginile lor, astfel încât să nu creăm disonanțe din probabilul exces de sârguință al copilei noastre, dar nici deplină izolare eventualilor doritori de interacțiune socială dintre noi.
Dar fata trăiește marea, de parcă ar ști de unde venim pe lume, înaintează către lume, apoi se retrage timid înăuntru, iar trupul ei mimează dinamica tidală în pas apăsat, congruent cu cel al respirației, complet descoperit de sub controlul dependent al voinței. Cel puțin așa ni se arată, în nesfârșită fluctuație, adesea contradictorie și neapărat năucitoare. Până când.
Coțofana, deși lungană și costelivă, este, precum corvida ce a sugerat poreclirea, leneșă și sedentară, ea nu se mișcă din, nici în șezlongul ei fierbinte și nimeni nu se gândește să îi reproșeze ceva. Nici Kiti, până când, cum spuneam, îi observă pachetul strălucitor de biscuiți, de parcă Kiti ar fi acum o coțofană, chiar dacă corpul ei rotofei, plin și părul castaniu, scurt și ciufulit în veci n-ar putea aduce cu al unei coțofene.
Fac o paranteză. A fost un timp în care afluxul banalului biscuite înspre centrul copilei căpăta valoare spirituală, pentru că era în stare să facă să dispară încordarea sufletească, nu prin împlinire senzorială, deși cu greu s-ar putea nega dependența dispoziției sufletești de cea trupească, ci prin înlesnirea comuniunii cu noi, apropiații ei, datorită intensificării înțelegerii. Astăzi însă, biscuitele s-a ”despiritualizat” (sunt autoironică, să nu se înțeleagă altfel), el este un biet element din realitatea trivială a lumii, vulgar, anodin sau poate nu chiar complet neînsemnat.
Pentru că l-a văzut în mâinile Coțofenei, și l-a dorit, l-a voit, iar când voim ceva din realitatea trivială, evident, ne trivializăm, simțim mai simplu, mai superficial.
Kiti s-a apropiat în pas calm, în liniște (detaliu important, întrucât strigătul ei este pentru necunoscători intimidant) spre obiectul strălucitor, chiar dacă strălucirea este un termen exagerat sau figurat, cum se vrea, și a întins copilărește mâna. Atunci Coțofana s-a strâmbat la chip, n-a crăuit, dar și-a retras spre inimă pachetul de biscuiți, îndepărtând-o pe Kiti cu un gest explicit.
Deși Kiti s-a resemnat (hmmm, straniu!), porecla s-a cerut născută și pomenită, așadar s-a născut și, cum se poate observa, s-a pomenit și încă o mai face.
In continuare, Coțofana nu și-a dezamăgit porecla, ea a rămas încruntată de parc-ar fi ciugulit mereu ceva cu ciocul, speriată, ba terorizată de fluturele nostru neliniștit, dar inocent, cum până și Coțofana a înțeles într-un bun sfârșit. Sfârșit.
