Amânare

Nu sunt gata pentru pornirea naturii. Mă mișc cu încetinitorul, ca pisica tacticoasă de pe gardul vecinilor. Sper nesăbuit că lentoarea mea ajută la amânare. Să amân startul lalelelor, veselia mierlelor dis de dimineață, dezghețarea iazului, descălțarea ghetelor, ascultarea acordului celui mai adorat, să amân exaltarea pe care fiecare primăvară mă face să o simt, fiindcă odată stârnită în prima celulă, se naște cu ea și disperarea că vine iarăși vremea când se va termina. Și totuși.

Simplu?

Mi-a spus odată din senin cineva că eu nu sunt o ființă mai bună decât este el, acel cineva, sugerând că aș putea socoti astfel oamenii, într-o ierarhie absurdă a bunătății, în vârful căreia m-aș afla eu; mi-am amintit despre asta acum, când alt om, dintr-un alt spațiu și timp, a ales, probabil tot ca urmare a unei logici asemănătoare celei de mai sus, să mi se adreseze, ignorând, poate neconștient, regulile simple ale bunei cuviințe. Nu-mi amintesc de când am început să fiu mai atentă la lumea din jur, dar mi-este destul de clar că liniaritatea, citită ca simplitate, așadar opusă complexității, este o aproximare cel mult didactică a realității obiective. Nu sunt dispusă să acord niciunei entități prezumția de simplitate, uneori în ciuda aparențelor, de unde improbabila mea tendință de subordonare a lor. Este cu totul adevărat că limpezimea în gândire ține covârșitor de putința de descompunere, deci simplificare a lucrurilor, din perspectiva asta mi se pare fascinantă percepția de simplu a unui fenomen de altfel foarte complicat (de exemplu rezolvarea unei probleme de algebră sau descifrarea unei partituri muzicale), iar acesta este în cele din urmă într-un fel paradoxal. Să fac ca lucrurile să-mi pară simple, prietenoase, fără a-mi compromite considerația pentru complexitatea cu care sunt dăruite este deviza și este și credința mea, iar pentru acest rezultat nu sunt decât indirect răspunzătoare, dar cu totul recunoscătoare. Da, sunt doar norocoasă, știu. Simplu?

PS Astăzi am servit la prânz trei feluri de mîncare, o supă roșie, niște paste verzi și un tort maro.

Niciun nod nu rămâne înnodat

Este fascinantă constanța cu care absolut fiecare inconstanță, instabilitate tinde să fie compensată, e adevărat, într-o mult prea variabilă bucată temporală, dar totuși, în mare și în mic. Gândul că o succesiune adesea aleatorie de fenomene și petreceri nu întotdeauna limpezi are o țintă clară, armonizarea, compensarea de care spun, este pentru omul chinuit de întrebări un gând liniștitor, acesta își poate din când în când odihni sau chiar ameți neliniștile, în definitiv este și el, la rândul său, una dintre entitățile generic schimbătoare, așadar nu are neapărat meritul sau responsabilitatea să fie în control desăvârșit. Mă duce gândul pe asemenea căi mai ales când îmi socotesc proximitatea cu, evident, relativ întâmplătoarea și incontrolabila mea parte optimistă, ca urmare a inflamării neavenite, compensatoare a părții mele pesimiste. Pace!

Ariespiisiti

Primum non nocere ni s-a spus la cursul de bioetică și mie mi-a sunat foarte pregnant în creier atenționarea pe care o exprimă expresia asta. Autoritatea implicită a meseriei de medic este de bun augur, dar poate deveni o capcană ce-ți maschează frustrările, neputințele, limitările, epuizările.

In primul rând nu face rău ar putea să fie un îndemn explicit și în cursul de etică al viitorului profesor, pedagog, cât despre cei ce devin părinți Dumnezeu cu mila. In urma unor gânduri despre copii, părinți, relații, temperamente, am avut această revelație: ”primum non nocere” nu este decât punerea permanentă la îndoială a autorității mele profesionale și parentale, dobândită mai mult sau mai puțin aleator, este esența legăturilor sănătoase, a încrederii dintre noi și totodată esența curiozității către cunoaștere, deci premisa desăvârșirii spre care am putea tinde.

 

73417754_10220824943403483_4582742392733433856_o

O poe-ZI-e

Se petrece o tăcere nespus de poetică la marginea bucătăriei, tace Kiti din toți porii și toată suflarea, lipită de ușa de sticlă.

De ziua națională mi se întâmplă să nu ies din pijama, să nu ies din casă, în general să nu ies din rutina obișnuită. Cum mi se întâmplă la fel și într-altă seamă importantă de zile ale anului, pot spune că ador să-mi petrec zilele ca pe niște sărbători. Ah, am uitat că am copt biscuiți în formă de steluțe și brăduți, totuși nu cred că pot fi acuzată de festivism.

Cu toate că cei mai mulți dintre noi nu ne manifestăm artistic în sens propriu, se află printre noi oameni a căror privire le dezvăluie potențialul acesta de exprimare și nu doar privirea. O recunosc și îmi amintește de bunicul meu imaginea marelui muzician pe care-l ascultăm la tv la miezul zilei. Nu vorbesc despre înțelepciunea practică a vieții, ci despre înțelepciunea de emoționare la care nu se ajunge cu una, cu două.

Numărăm cam zece ore de matematică în două zile, le numără mai mult Felix, la început cu uimire, apoi cu ceva mândrie și cu intenție de recompensare. Imi dau cuvântul că nimeni n-a fost vătămat în procesul respectiv, ba dimpotrivă zic, se poate să se fi produs ceva transformări protectoare pe termen mediu și lung cu cei în cauză.

Din cauză Catincăi însă, lucrurile nu stau chiar atât de simplu precum ar putea părea. Totuși astăzi are înclinația de a tăcea poetic, cum am spus, de aceea ne vine ușor să nu ne complicăm.

78877599_10220806379659401_395507299017293824_o

 

 

Noiembrie

F83958FB-C716-4461-B683-3118369166BA

Este o tristețe sănătoasă în frunzișul palid, umed așternut pe pământ, în bălțile tulburi, neregulate pe care le ocolim grijulii, în picăturile reci, pătrunzătoare de ploaie, în transparența pădurii iarna, în gerul aseptic, dureros, în ceața lăptoasă a dimineților. Imi face bine să mi-o las să mă inunde fără reținere, dacă detoxifierea organismului fizic este o metodă pseudoștiințifică, tristețea prefacerii naturii trăită cu resemnare este fără îndoială o detoxifiere a sufletului.

Noiembrie este singurul timp al anului în care mă îndur să tai trandafirii din grădină. Ăsta nu este un gest egoist, ci dimpotrivă unul salvator. Sau unul care îmi dă iluzia unei salvări, ceea ce mă face iarăși să mă îndoiesc de mine însămi. Trandafirii în toiul vieții lor, mușcați de gerul necruțător ajung să se trezească în căldura casei ca dintr-o comă doar ca să își înțeleagă și să-și ducă sfârșitul. Și totuși ăsta este firescul.

Luna noiembrie se trăiește sănătos cu o resemnare blândă, este un fel de adagio al simfoniei naturii.

 

 

Timid

 

Cred că timiditatea nu este neapărat lipsa încrederii în sine, nici vreo frică sau rușine învățate, ci este mai degrabă o predispoziție temperamentală, un dat pur și simplu. Timiditatea. Delicatețea sufletească înnăscută sau sentimentul chinuitor de inadecvare la impetuozitatea vieții. Din perspectiva asta, timiditatea este incurabilă. Pe de altă parte, ajung un mic cutremur sufletesc, o înjurătură și-o oglindă ca să-ți corectezi puțin înscrisul.

44528264_10217455782856575_154375697442275328_o

Rezerve

Mi se pare că suntem prea disprețuitori față de rezerve. Este oarecum înjositoare starea de rezervă, pentru că nimeni nu-i acordă acesteia decât circumstanțial rolul principal, iar rolul principal este adesea supraapreciat în dauna rolurilor secundare. Să ții o rezervă de timp, de spațiu, de material, de disponibilitate, de apă, de credință, de cuvinte sau de răbdare înseamnă să renunți la un dram de spontaneitate, de confort, de libertate. Dar rezervele, așa rezervate și discrete cum le găsim când dăm ochii de ele, au calitatea de a readuce echilibrul într-un sistem dezechilibrat, sunt un fel de îmblânzitoare de stare. Desigur, am rezerve serioase în legătură cu excesul de rezerve, ceea ce constituie în sine un paradox. Dar nu despre exces îmi fac griji, ci despre deficitul de încredere în rezerve. Deunăzi am cunoscut o doamnă “de rezervă”, cum singură s-a caracterizat în activitatea pentru care se afla înlocuitoare și am simpatizat-o instantaneu pentru grația și modestia cu care a înlocuit ce a avut de înlocuit.

44786375_558474397906544_3562595666028920832_n

O încurcătură

Am doi cireși și nu știu cum să fac cu ei. Mi-am montat scara în “A” lipită de trunchiul celui mai mare, este bine proptită în pământ. De doi-trei ani, de când am început să-i cred pe cireșe că sunt cireși, este prima oară când nu știu cum să fac cu ei, dar am pus scara. Cineva ar putea deduce că cei doi cireși cireșesc întâia oară în veselie. Nu doar cineva, ci și altcineva. Intâia oară este o expresie exagerată, la fel cum este și incertitudinea mea, adică exagerată (ceea ce, bineînțeles, poate fi doar părerea unui al treilea altcineva). Adevărul meu este cât se poate de neclar: cum să fac cu ei? Mă aflu des în încurcături, desigur, exagerate, de exemplu acum: dacă folosesc scara (în “A”, ca să nu cad) și culeg cireșele, le mănânc, asta este o certitudine, nu este nicio exagerare, ceea ce mă face o mamă rea (lacomă nu mă poate face, pentru că sunt deja), iar dacă nu folosesc scara (de data asta nu mai contează ce formă are aceasta, întrucât NU o folosesc, deci nu pot cădea), nu culeg cireșele, care au toate șansele să înceteze brutal din cireșit din cauza păsărilor, iar acest fapt nu este deloc o exagerare, fiindcă rareori vedem ființele să continue să ființeze sau obiectele să obiecteze când sunt mușcate în carne vie. Fără îndoială, mai există variante de trai alături de doi sau chiar mai mulți cireși, dar nu mă interesează acum. Din fericire, nici propria-mi dilemă nu-mi mai stârnește subit vreo emoție, întrucât trebuie să plec de acasă. Asta nu mă face vreo persoană inconsecventă sau? Ce exagerare!
33110021_10216215463009354_3289369564852256768_n

Extravagant, dar profund inofensiv

Desigur, matematica este știința științelor, dar atunci când domeniile matematice sunt studiate doar de dragul abstractului care le provoacă, atunci devine o artă, iar oamenii care sunt influențați de matematică- niște artiști. Asta n-are nimic de-a face cu concretul vieților noastre stimulate de prezența ubicuă în minte și realitate fizică a însușirilor autistice, numai că, poate dintr-o grijă autoprotectoare sau dintr-o prostească nevoie de clarificare sau poate, pur și simplu, din înclinația mea romantică spre visare, am nebunescul sentiment că aplecarea mea nativă către matematică s-a reorganizat, ce-i drept, într-un mod bizar în tendințele exclusiviste, adesea profund estetice ale atitudinii Catincăi. Iată așadar viziunea mea poetică asupra fascinației pentru cunoaștere abstractă, rotunjirea ei în atracția magnetică a copilei spre comportare trupească și sufletească intolerantă, absolută. Astfel socotesc.

32162677_10216112916045744_5335048709681971200_n

Odă inimilor cu brațe

De ziua mondială a inimii încolăcesc brațele inimii-pernuță roșii peste inima mea, dar asta nu are a face propriu-zis cu ziua mondială a inimii, pentru că oricum asta fac întotdeauna când încerc să adorm, și brațele sunt neobișnuit de calde și cuprinzătoare, numai că asta nu mă surprinde decât în prima clipă, pentru că inima mea pe loc se cumințește când se simte mângâiată, se face mică, silențioasă, practic revine în forma ei inițială, un fel de sfiiciune by default, chiar dacă pe timp de mișcare se dă mare, și brațele sunt ireal de calde și cuprinzătoare, dar asta nu mă perplexează chiar dacă încă n-am aflat că este ziua mondială a inimii și frumos ar fi să-mi încălzească și mie inima două brațe iubitoare de ziua ei, nu mă miră pentru că și mie îmi cresc inima și brațele când simt să iubesc mai tare și, în plus, în crepusculul răsăritului de zi, când încă nu știu că este ziua inimii mele dar și a inimii tale, tu devii o inimă uriașă cu brațe mângâietoare și lungi, la mulți ani, inimi!

 

31891026_10216084712020661_2864987660265455616_n

Perechi

Acum, că aud că vine iarna și pe la noi, caut să împerechez mănușile din casă; nu găsesc, dar asta nu mă surprinde cum nu te poate surprinde succesiunea zilelor. Nu am structură de pețitoare, nu pot ține fibră străină lipită de altă fibră străină, militez pentru neatârnare. Mâinile ne îngheață în cunoștință de cauză sau nu ne îngheață deloc, cu fiecare mână pe cont propriu, fericire să fie, căci încălzire globală avem. Nu pot să-mi țin mănușile împerecheate de parcă de le-aș ține, s-ar risipi în van resursă universală de alăturare, am apucături animistice. Si totuși acum, că aud că vine iarna pe la noi, deși aș fi surprinsă să dau de perechi-perechi, eu caut la nesfârșit să unesc fibrele între ele, prostește, fiindcă am și o vagă înclinație romantică.

26678523_10215106109036198_6165025126822583723_o

Pe furiș

Deschid jurnalul să ne scriu. Simt să o fac cât mai simplu, necolorat cu putință. Cred că fotografia în sepia are acuratețe, fiindcă simt că o să mă scriu mai ales pe mine. Azi mă percep cam transparentă în fața senzațiilor. Nu-i vorbă că nu le-aș vedea eu, ci că mă găsesc ocupată de tot felul de impresii. Aștept, adică am oarecum răbdare. Răbdarea este o bijuterie prețioasă. Mamă fiind, mă aștept să învăț odată să aștept. Ironic, Felix mă întreabă ce înseamnă “spălăcit”. Nu am nicio problemă cu pierderea culorii. De fapt, culoarea este ca pierdută din clipa în care o vede cineva. Odată cu impresia culorii, ne așteaptă resemnarea. Ador fluiditatea dispoziției sufletești. Părintele Catincăi fiind, îmi prinde bine să mă găsesc lin substituită de toată emoția gestului ei repetat la nesfârșit. Îmi cere câte un strop de cremă de mâini cu ardoarea unei cereri în căsătorie. Odată ce am spus “da” pentru-ntotdeauna, nu mă aștept să-mi fie greu să o repet la nesfârșit. Simplitatea asta îți dă, neașteptare, adică aștepți fără așteptări să-ți vezi copiii fericiți. Eu asta aș face acum dacă aș putea fi o picătură mai transparentă pentru nerăbdare.

15896172_10211660228131329_3689151747254572837_o

Mă cheamă mirare

Octombrie și încă nu port șosete în picioare, (în picioare nu este un detaliu superfluu, de exemplu, Kiti poartă uneori șosetele peste mâini, (observ că prepoziția ”în” nu este îndreptățită să indice mâna, ca parte înveșmântată a corpului, pun asta mai degrabă pe seama inteligenței speciale a mâinilor, decât pe slăbiciunea prepoziției în discuție)). Ador să mă las surprinsă de nevoia subită de a mă încălța, chiar cu riscul de a răci un pic, în definitiv prea sufăr de scrupulozitate în unele privințe. Pădurea este uimitor de verde, și ea mă va perplexa deodată cu frunzișul ei autumnal pestrițat. Mirarea este binecuvântarea mea. Una dintre ele. Cine mă cunoaște, mi-o poate vedea în ochi, direct. Las mirarea într-o parte, pentru că mă aflu repetat recipientul de încredere al țesăturilor fantastice ale minții copilului meu. E drept, nu trebuie să încetez nici acum să mă mir, dar încrederea pe care mi-o dă cere în primul rând ascultare. Ascultarea este despre el, mirarea este despre mine. Un liliac întârziat zboară în rând cu mașina în care ne aflăm noi doi, aventurierul matinal îi amintește lui Felix de liliacul-vulpe sau vulpea zburătoare, despre care știe că este la fel de mare precum tatăl său (eronat, doar anvergura aripilor sale trece ușor de un metru și jumătate), subiect generos pentru o nouă poveste spontană. Miss Sarah, ”mi-e foarte dor de ea”, le-a spus prima oară despre liliacul-vulpe, iar în propoziția ”mie întotdeauna liliecii îmi amintesc de miss Sarah” stă candoarea în forma ei cea mai pură. Ajungem în trei-patru minute, dar până să ajungem mai este vreme să mă bucure cu o enumerare de câteva superputeri extravagante ale eroului de poveste, el însuși, dintre care le înregistrez pe acestea: abilitatea de a mângâia plăcut și aceea de a vedea până-n zece kilometri. Ajungem la destinație, rămân singură să mă mir pentru că am uitat că am vrut să scriu despre octombrie.

 

 

14482017_10210722139439698_2674746411685935410_o

Impresionabil

Unii nu au nicio problemă să plece din loc în loc, nici eu nu am neapărat, dar alții (sau poate chiar aceiași cu acei ”unii”) nu au probleme nici atunci când pleacă, ei pleacă pentru că trebuie să plece pur și simplu, ”la (eventuală) revedere” și-au plecat. Mie mi-e greu și aș lăsa greul să mă mai apese încă o vreme, și chiar îl las, numai pentru a-mi aștepta sufletul să mă prindă din urmă. Așa că îmi cer mie însămi o scurtă amânare, iar de regulă mi-o și acord, apoi mă mut timid, cu grijă, iar înainte de a mă despacheta, folosesc un pic de răbdare, acest panaceu salvator al sufletului. Poate că timiditatea îmi este scut de protecție, poate că mi se dirijează deloc întâmplător să mă ascund de lume când o fac, îmi spun adesea că nu-mi trebuie nimeni în jur, pentru că nicio întâlnire nu mă lasă rece, nici măcar cele din vis, ca să vezi ce impresionabilă mă găsesc să fiu, din senin, din iarbă verde, în special din iarbă verde și senin. Poate că de-asta iubesc florile și animalele, dar mai ales copiii, chiar îmi amintesc cum o prietenă dintr-ale mamei i-a spus odată despre mine, cu ușoară îngrijorare, că fără copii, aș fi foarte tristă, dar eu nu sunt tristă, sunt doar timidă și, poate, prea impresionabilă, că despre asta scriu acum.

 

13235700_10209600858568377_8151326808652748511_o

Impresii

Uit pe moment visul, dar am sentimentul că el nu contează, cum nici nu contează de fapt, visul nopții fiind punctul pus astăzi zilei de ieri, sentimentul neînsemnătății viselor visate este de bun augur uneori, ca acum, când trezirea se suprapune peste un vid sănătos de impresie care nu se poate decât umple, la început este lumina caldă, roșie revărsată din inimile lui Kiti, da, inimile, cea deschisă, din pieptul copilei cinstite, apoi cele ordonate în geometrie estetică, de pe perdelele încăperii ei, impresionabilă mă pregătesc să-mi fie dimineața timpurie, dar parcă gata coaptă, dac-ar fi să mă iau după sclipire, drumul lung al joii mele are grație, nu drumul în sine, deși până și acesta este nesperat de nepopulat, ci drumul pe care-l fac în deplina lui dependență de alăturarea grațioasă a tuturor copiilor mei, pe care-i las pe rând la școală, iarăși farmecul scump al dialogurilor hâtre cu adolescentul, care-mi spune despre ”dicromaticul” său prieten, de care eu îndrăznesc să râd pentru confuzia pe care o face între termenii dicromatic și discromatic, Horică îl apară, dar eu sunt neînduplecată cu argumentul că Horică însuși știe despre sine că este miop, nu mop, asta-l distrează desigur și-l las plin de dispoziția de a glumi, ”azi am un chef nebun de râs”, în același timp relevarea gândului său este în stare, și ea, să mă impresioneze,  mai apoi senzația amestecată de teamă intermitentă cu prietenie cinstită față de animale la întâlnirea uriașului lânos pe care-l fotografiez, vorbindu-i, nici Negruzzul nostru nu mă lasă indiferentă, tolănit cu spatele blănos pe poarta încălzită de soare, fiindcă-mi vorbește caracteristic, bizar, ca o pisicuță, mă determină să-l îmbrățișez, zâmbind, să nu uit impresia florilor, mai impresionabile de cât oricând, cinstit vorbind, și altele, și altele.

13235732_10209562264323545_1378254816_n

Gânduri

Vin de la o masă rotundă pe tema programului încărcat al copiilor noștri, rămân apoi să mă gândesc cum stă treaba cu aspirația la performanță. Cum performanța copilului (sportivă, academică, artistică) este precedată și acompaniată de nenumărate ore de antrenament începute de la vârsta lui foarte mică, este evident că, substanțial, alegerea de a performa într-un domeniu este a părinților. Dacă astfel stau lucrurile, părinții trebuie să înțeleagă că sunt responsabili pentru consecințele ce decurg din alegerea făcută, fie ele bune sau rele, astfel ei vor putea evalua cinstit și la timp potrivit efectele instruirii pentru performanță. Aș spune că o încurajare mai onestă pentru copilul meu decât ”dacă vrei, poți” (cu varianta, ”dacă eu vreau, tu poți”) este ”dacă vrei, poți să încerci”.

Renunț la grădinița de legume de acasă destul de ușor, dar, e drept, hotărâm asta împreună chiar după ce termin de curățat bucata de pământ de buruieni și uscături, așadar epuizată fizic de o muncă grea, cu care nu sunt obișnuită, renunț ca la un capriciu de vedetă, fără remușcări. Păstrez totuși fructele de pădure și plantele aromatice, iar acestea sunt mult mai mult decât niște biete fandoseli. În loc plantez o tufă gata crescută de boule de neige, îmi amintește de grădina bunicului din partea mamei, iar când citesc despre ea, sunt uimită de faptul că înflorește doar până în iunie, mereu am crezut că face flori până toamna târziu, poate numele sau poate mai degrabă proiecția atemporală a grădinii înflorite a bunicilor în mintea copilului.

13048223_10209321407142266_2999295534205322124_o

Relative

Atât de mult verde deja, încât ploaia pare redundantă. Nu este, iar săptămâna începe amețitor, cu surpriza unei tufe mărețe de leuștean crescute parcă pe ascuns. Buruienile nu mai sunt de mult surprinzătoare, iar de ieri nici nu mai (prea) sunt. Secretul curățării de buruieni a straturilor de lalele este libertatea îngăduită de a îngenunchea pe pământ, chiar și îmbrăcată în pijama roz. Roz este, de data asta, un element redundant în fraza de mai sus. Nu pentru Felix, care dorește să afle de ce am în garderobă mai multe pijamale roz. Și totuși verdele predomină, ceea ce ar putea explica imprimarea genetică a nevoii de verde. Leuștean și mentă pentru mine. Nu mă laud cu stimulente subtile.

Sfârșitul de săptămână ne apare unora mai lung acum, de exemplu, nopțile lui Felix s-au spațiat prin perceperea intensă a unui coșmar, apoi a unui vis frumos, acesta din urmă legat de subiectul cărții citite cu o seară înainte. Iată o motivație norocoasă de a continua să citească (nu are sens să speculez că determinarea ar fi inversă, citește și vei visa frumos, întrucât, chiar de-ar fi o speculație corectă, nu ar ajuta la nimic). In cazul lui Horia, visul frumos s-a înfăptuit mai întâi, o zi întreagă numai pentru bucurie, niște repetiții muzicale, apoi o dupăamiază pe baltă, împreună cu Felix. Cât despre Kiti, aș putea spune că liniștit înseamnă mult, întrucât mulțumirea sufletească permite senzațiilor felurite să existe, în contrast cu nervozitatea, o stare afectivă acaparatoare, epuizantă și respingătoare. Așadar în liniște, atingerile ei au fost mai blânde, vorbele-mai clare, somnul-mai domol, atenția-mai vie, iar gustul-mai rafinat.

Alegerea grimasei lui Negruzzu de mai jos nu este întâmplătoare, cum nu trebuie nici tradusă drept sperietoare, iar dacă acest câine ar fi urangutan, aș putea să jur că nu a făcut decât să mă imite pe mine, pentru că este exact dispoziția cu care îmi încep eu săptămâna, ceea ce vă doresc și vouă, desigur.

12967268_10209276011327399_7899594941315267580_o

Compar. Pot mai bine!

Dacă mi s-ar năzări să mă compar cu mine (și mi se năzare), cea din fotografie sau chiar cea din oglindă, aș face-o pentru a afla cum ne deosebim noi două, mai degrabă decât cum ne asemănăm, fiindcă asemănarea noastră îmi este încă de multă vreme o sănătoasă prejudecată. Dacă mi s-ar năzări să mă compar cu tine (și mi se năzare), aș putea-o face tot pentru a accentua chipurile în care ne deosebim, mai repede decât pentru a contura asemănările dintre noi, numai că de data asta preconcepția nesănătoasă ar fi judecata de valoare asupra diferențelor înregistrate. A compara. Acțiunea iscusită de a semnala deosebiri între entități împotriva prejudecăților sau acțiunea dezolantă de a compromite, adesea inconștient, reciprocitatea relativă a acestora. Să comparăm cu judecată, fără resentimente, în cinstea putinței de a o face drept.

FullSizeRender-17

Pașnic

Lumea mă vede un om calm și chiar sunt un om calm, fiindcă acționez potolit, deși mă mișc dezordonat, îmi socotesc chibzuit stările, deși stările mi se nasc adesea vulcanic, pentru că am o oarecare înclinație către a fi flegmatică, chiar nepăsătoare în unele privințe și nu în ultimul rând pentru că sunt o ardeleancă molcomă din fire. Spun despre mine ca urmare a unei nostime întâlniri cu o doamnă, de aproape vârsta mamei mele, a cărei vădită simpatie pentru persoana mea m-a încurajat să-mi lărgesc neobișnuit limitele naturale de discreție și să, iată așadar, spun despre mine. Sunt o varietate calmă a speciei mele, iar dacă este asta socotită o virtute a individului, atunci nu eu merit aprecierile care decurg natural dintr-o atare caracteristică. Rog a mi se ierta aplecarea simpatetică către interpretarea evoluționistă a însușirilor de care mă prevalez în aceste rânduri, dar recunosc că predispoziția genetică, ereditară și morală cu care funcționez, cum am spus, calm la suprafață, mă trimite zilele acestea mai cu patos spre aprofundarea lecturii Originii Speciilor, a lui Charles Darwin, deși știu că, spunând acestea, mă voi afla deodată într-o neprielnică contradicție interioară a propriilor mele emoții, indiscutabil variabile și divergente pe alocuri. Așadar, stimulată de mirarea ingenuă a doamnei de mai sus, alături de lectura amintită, mă întreb, impresionată de vremea apăsătoare, dacă însușirea calmă a personalității mele nu este cumva, adăugată unei predispoziții înnăscute, o adaptare selectă la împrejurarea frământată a vieții mele unice și irepetabile, caz în care nu găsesc de cuviință decât să mulțumesc din suflet Creatorului generos.

1979556_10203452538384215_1485065323_n

Niște semne nu neapărat însemnate

Cu o noapte înainte am visat asemenea grozăvii și scârboșenii, încât abia am așteptat să treacă noaptea de azinoapte pentru a da pagina. S-a dat singură, desigur, sau cel puțin n-am dat-o eu cu bună știință, mă rog, ca să ajung să mă torturez într-o sisifică străduință de a completa, copia și transporta niște dosare printr-un labirint nemaivăzut, totuși mult mai grozav decât cel pe care trebuie să-l străbat astăzi ca prin vis în realitate. Ca prin vis, fiindcă adesea mă regăsesc confuză în astfel de treburi administrative, nu prea înțeleg de ce. Măcar e rece afară, iar recele în atari situații ajută. Povestea lui Felix a continuat, bineînțeles, în dimineața asta, de obicei poveștile lui se întind cam pe trei-patru zile. Continuarea a înregistrat note autoironice, pe care le descopăr cu plăcere și le asemăn cu cele ale fratelui său mai mare, chiar dacă nu întrevăd în cazul lui Felix dobândirea subtilității fratelui său. Dar mai bine să nu anticipez.

N-au trecut prea multe zile de când au ajuns în cele din urmă toți copiii noștri să-și doarmă profund diminețile, ceea ce se poate nota și identifica cu un prag al devenirii noastre familiale, unul tânjit prostește-prematur de mai toți tinerii părinți, pentru că așa este mersul vieții în general, grăbit. Nici nu-i de mirare de ce ne chinuie într-atât precum o fac așteptările. Noi nu putem să ne plângem că nu am ajuns la o anumită performanță a răbdării, cam de la trei-patru luni ale lui Horică, deci de acum șaisprezece ani visăm să ne reapucăm de visat dimineața. Răbdare, așadar, o să vină tuturor vremea să viseze grozăvii și scârboșenii. Trebuie să anunț a nu fi luată totalmente în serios. Ca o introvertită deghizată într-o extro, nu voi renunța să glumesc pe seama propriilor mele frici. Nu mă refer la cele cu adevărat hilare.

Iată de ce grafism încurajator este soarele în stare!

12747252_10208816933050729_8029634946946781054_o

Deschis

Doi dintre prietenii lui Felix se vor plimba la Londra în vacanță, de aceea îl întreb dacă ar dori să mergem doar noi doi împreună cu ei, iar Felix îmi răspunde, ”așa și-așa, cu o ușoară înclinație spre dreapta”, aha, înțeleg eu că nu este nevoie de mai multe amănunte, rămânem acasă. Este foarte fericit încă de la sfârșitul zilei trecute, am participat ieri la aproape toate orele clasei sale, ăsta este motivul, de bucurie vrea să îmi întoarcă bucuria, îmi cântă mai mult decât de obicei la pian, apoi îmi povestește despre adorația lui Mr. Bean pentru Beethoven, în timp ce pe fundal pianul redă una dintre sonatele marelui compozitor.

Pentru mine, orele deschise ale școlii au rol informativ, dar sunt mai ales niște încântări. Desigur, nu sunt profesoară zi de zi, de aceea am privilegiul de a mă lăsa sedusă de copii, ce interesant cum se reproduc mereu și mereu aceleași însușiri și roluri într-o clasă, fie ea și de dimensiuni mici, cum este a noastră, independent de instrumentele prin care se exprimă ele, cine ar îndrăzni să ne nege umanitatea, să încerce numai să se aplece asupra copiilor.

O prietenă se bucură pentru mine pentru darul de a admira zilnic răsăriturile, pentru o clipă mă mir, credeam că răsăriturile sunt la îndemâna oricui, însă mă gândesc mai bine, cu mai puțină aroganță la darurile despre care cred că mi se cuvin, ”tocmai eu”, mă mustru, măcar sunt conștientă că le transmit mai departe cu toată umilința de care sunt în stare, răsăriturile maiestuoase ale primăverii timpurii.

 

DSCN5227

Accelerații negravitaționale

Pe cât de familiară mi-a fost odată zona asta a orașului, pe atât de haotică și neintuitivă îmi apare astăzi. Dacă se lasă noaptea peste oraș, mă rătăcesc într-o aglomerație de mașini, urlete, lălăieli radiofonice deprimante, străzi necunoscute și, în general, stimuli asurzitori de naturi felurite, pe care mă aflu pe cale să nu-i mai pot îndura. Felix își aruncă picioarele în plan orizontal, senzația eliberatoare de scurtă durată îi redă dispoziția poznașă, își amintește ce nu îi place în afară de totul la a avea păduchi, faptul de a sta la pieptănat. Aici intervine Kiti care îl trage de părul fără păduchi și iarăși încep să-l doară picioarele. Sunt uimită de propria-mi dezorientare, dar încerc și o oarecare stare de amuzament, fiindcă cercetez posibilitățile de ieșire din marele labirint al șoselelor la orele înserării, ghidându-mă după fler, fără urmă de (re)cunoaștere rațională, ca-ntr-un joc de-a baba oarbă, în vreme ce ieșirile mi se arată încăpățânat doar în imaginație. Jocul hazardat este unica soluție, dată fiind deplasarea greoaie și adesea riscantă de pe o bandă pe alta. Ieșim în cele din urmă pe căi familiare, mai relaxate și mai ordonate, într-o mai simplă ordine, pe care timpurile în care au fost construite le-au cerut-o inginerilor și arhitecților lor. Kiti nu mai țipă din toți bojocii, iar eu pornesc să mă simt ca peștișorul auriu ce scapă din picătura de apă din acest experiment.
10174841_10205345252500885_161114870084242739_n

Cu simpatie despre melci

Astăzi, prima zi de școală, Felix întârzie. Dacă aș fi în locul lui, m-aș neliniști. De fapt mă neliniștesc fără condiția de mai înainte, deci nu contează covârșitor pentru starea mea cine întârzie. Eu cred că undeva, înaintea noastră, s-a întâmplat un accident. Felix crede că o trupă de melci traversează strada în grabă mare, ca să nu întârzie la serviciu, și de-asta stăm pe loc. Care serviciu, mamă, melcii lucrează de-acasă, îi spun, fiindcă știu ce înseamnă să-ți (con)duci casa în spinare. Da, știu, dar melcii ăștia sunt colegi cu tati, lucrează acolo și sunt cei mai buni lucrători, după tati. Bine, măcar știm cum stăm. Kiti nu se mișcă niciodată ca melcul; fără discuție, nici melcul n-are agilitatea fetei nici în vis (asta cu visul este o presupunere, desigur). Ca atare, Kiti n-ar trebui să întârzie vreodată și nici n-o face, dar asta n-are nici întâmplător legătură cu iuțeala copilei. Ce o poate împiedica pe Kiti sunt propriile ei hohote de râs, fiindcă, se știe, energia necesară râsului în hohote se suprapune peste energia cinetică, micșorând-o pe cea din urmă. Deși râde în hohote nesfârșite ca valurile la țărmul mării, Kiti nu întârzie astăzi la școală, microbuzul ei trece cu mult timp înaintea trupei lui Felix de melci. Horică este prea blazat ca să-i pese de moluște și întârzieri, deci nu-i pasă sau se preface. Dacă se preface, o face bine, iar masca indiferenței  se va usca și va cădea vreodată. Deocamdată ne cade începerea școlii direct în spinare, brutală și grea, ca îmbulzeala din autobuzul studenției mele.

FullSizeRender-007