Teoria visului

Visele îmi sunt supape de neliniști, de-asta îmi face bine să visez. Cu cât sunt ele mai absurde și mai terifiante, cu atât dezlocuiesc mai eficient mintea de balast și vechituri. Somnul fără vise este ca un măr fără cusur de la Mega. Dar eu ador merele pe care le culeg singură din pomii de pe câmp și nu este nici unul care să nu aibă amprenta trecerii vreunui vierme prin el, ca necesitate ineluctabilă pentru dulceața lui autentică. Nu este prima oară când mă gândesc la vise ca la o înșiruire cu sens sau fără de cuvinte, cuvinte, cuvinte potrivite și rupte de context și asta numai pentru că se vorbește mult în visele mele, iar lucrul ăsta nu mă poate bucura prea tare. Imi doresc ca Kiti să poată să viseze, să mă vadă și ea pe mine sau pe alții în visele ei, chiar și în ipostaze terifiante, numai să poată visa, să nu-i depindă visarea de cuvinte, cum mi se întâmplă mie, fiindcă cuvintele nu sunt superputerea ei. Sau dimpotrivă, poate că cuvintele o înfricoșează sau mai bine o neliniștesc, iar atunci, ca să țină teoria mea, visele ei abundă de vorbe și enunțuri sofisticate, așadar visele ar putea s-o dezvinovățească de lipsa de pasiune pentru cuvinte. Ce mai teorie!

Rest

Când Catinca face lucrurile care ne scot din sărite, evident, ne scoate din sărite și devenim răutăcioși, aspri. Când își arată bucuria prin gesturi tandre și pace în suflet, găsește numai bunăvoință în jur. Ai zice că socotelile sunt drepte și fără rest, ceea ce ar putea rotunji cumva conviețuirea. Numai că mai abstractă decât însăși perfecțiunea unei entități matematice rămâne detașarea dispoziției ei sufletești față de concretul pe care noi, ceilalți i-l oferim. Cu alte cuvinte, liniaritatea dependenței dispoziției ei față de a noastră se dizolvă într-o reprezentare dezordonată, neintuitivă, epuizantă. Dar aceste imparități nu sunt neapărat neobișnuite, ba dimpotrivă, le găsești în toate conviețuirile și totuși.

Octombrie târziu păstrează încă inerția verii aproape uitate deja, zilele sunt calde, însorite. Până și una dintre urechiușele Catincăi este moale, caldă, dar asta n-are de-a face cu anotimpurile și temperaturile lor. Are de-a face doar cu extraordinarul verii din octombrie-târziu ca fata să-și lovească cu sete urechiușa. Zilele astea sunt calde, iar îmbrățișările noastre-molatice și duioase. Tot de la ea către noi se desenează linia, doar că în cazurile astea se socotește un rest. Felix ar zice, un rest bun.

Vinovat

Mi-am amintit de când Felix care era mic s-a supărat odată foarte tare, poate a și plâns, pentru că a întrezărit pe sub pătura fragilă de zăpadă a câmpului urme vagi de verde năclăit, motivându-și supărarea prin surprinzătoarea exclamație, nu vreau să văd. ”Nu vreau să văd”, atât de altfel decât ”vreau să văd”, este pe cât de neașteptată, pe atât de dureroasă când vine pentru primele dăți de la un copil. Când înțeleg că dedesubturile nu sunt doar potențiale mici fericiri, ci sunt neapărat și nefericiri. Nu știu de ce mă gândesc acum la asta sau poate că amintirea vine odată cu contrastul trist pe care-l observ în grădină între vivacitatea florilor de trandafir și întunecimea zilei de octombrie. Dacă textulețul ăsta ar fi un film polițist american, aș încheia cu, the verdict: guilty.

Nu neapărat în oglindă

14494717_10210715668477928_1888085337770377315_n

 

Mi se întâmplă deseori ca după ce cineva îmi spune că îi place un anumit text scris de mine să recitesc acel text, imaginându-mi că sunt acea persoană binevoitoare cu scriitura respectivă, să tresar la o anume idee sau înșiruire de cuvinte la care cred că cititorul care atunci devin eu s-ar fi putut emoționa, să îmi trimit mie însămi confirmarea și încrederea pe care o simt cumva în celălalt și în aprecierea sa. Nu este vanitate asta, întrucât vanitosului îi prisosește curajul și autosuficiența, iar eu sunt un om temător, ci dimpotrivă, aș zice că neîncredere. Dar îmi dă un oarecare confortabil sens al conviețuirii să îmi imaginez că pot să fiu celălalat pentru o clipă și că suntem mai degrabă neîntâmplător în contact pe lume.

Cuvânt

 

rasarit

 

Prin ce mecanism obscur impresia unui cuvânt rostit într-o conversație se desprinde iar și iar din universul de impulsuri cu care creierul ne este impresionat fără oprire? Cum se întâmplă lucrătura asta neuronală incomprehensibilă prin care umbra codificată a unei vorbe rămâne să își emită ecoul vreme îndelungată? Este comun să auzi, de exemplu, un cuvânt care îți atrage atenția, poate muzicalitatea lui, poate dimpotrivă, poate emoția pe care o leagă el sau chiar reprezentarea sa fizică, iar acest cuvânt să îți atragă spontan atenția către el însuși sau către reflecția lui în emoție, gând sau realitate palpabilă o vreme mai scurtă sau mai lungă. Mă gândesc la toată această măiastră îndrumare intrinsecă a minții noastre cu anxietatea neapărată a timidului aflat înaintea unei mulțimi, dar totodată cu liniștitoare speranță. Nimic pe lume nu pare mai imposibil decât cuvântul pentru Kiti și nu ignor mai nimic când afirm asta, nici emoția, nici performanța probabilă a trupului, nici înțelegerea, nici curiozitatea. Să ai puterea înnăscută să strângi și să iubești cuvinte este pe cât de obișnuit omului, pe atât de extraordinar prin prisma mașinăriei care generic funcționează cumva.

Nu mi-au plăcut niciodată mușcatele. Poate parfumul lor greoi, ca al unei pivnițe umede, impregnate cu microorganisme ancestrale, poate asocierea lor cu otrava pe care o conțin, poate numele de victime perpetue, nu știu. Până la urmă sunt doar niște biete și totuși inofensive flori. Dar nu pot să nu le observ pe la ferestre, terase, în ciuda faptului că nu sunt suficient de generoasă pentru a le aprecia frumusețea care le fac flori.

Septembrie

M-am născut la început de septembrie, mă mint că m-am născut vara. Vara este ca o piesă muzicală lungă, atât de frumoasă încât nu crezi că se poate vreodată sfârși, până când. Dar eu mă mint și, încă dinainte să se termine, o dau înapoi, o reiau de la capăt, fiindcă nu apucă să ne dea ultimul acord și mi se face dor. Apoi vine toamna. Dar ca să vină ca lumea, trebuie să uiți de dor. Mi se face dor de mine cea cu un an mai tânără, mai puțin rumenită la trup și suflet, mai ușor de atins și totuși incredibil de puternică. Mi-e dor de naivitatea cu care îmi detestam vulnerabilitățile acum un an, iar pentru că doar mă mint că este încă vară, plâng puțin de dor. Știu că am fost frumoasă astă vară, fiindcă am dat vara înapoi și m-am revăzut în ea. Astăzi e septembrie și nemaifiind sigură de vară, nu mă uit în oglindă. Când am tras de dimineață draperiile dinspre răsărit, mi-a răsunat în urechi o muzicuță caldă, curgătoare și adâncă, ce m-a emoționat, iar mie nu îmi place sunetul muzicuței în vreun fel special. Nu caut semne în lucrurile care mi se întâmplă, fiindcă ceea ce se întâmplă oricum lasă semne. Incă nu s-a instalat, dar când o va face, eu voi fi uitat de dorul meu si voi fi din nou o puștoaică naivă, că ăsta e mersul.

 

WhatsApp Image 2020-09-10 at 17.39.28

Geo-metrie de impresie

Unui om cum sunt eu nu îi trebuie vacanțe pentru a se rupe de viața lui monotonă, aglomerată, nesănătoasă, detestabilă timp de două săptămâni pe an, pentru că, mi-este limpede ca apa unui lac de munte, dacă omul este timpul său pe lumea asta, atunci el este mai degrabă acela din restul de cincizeci de săptămâni, decât celălalt. Nu mă interesează să îmi descriu și să-mi evaluez acum monotonia, aglomerările vieții și nici în ce fel acestea pot părea nesănătoase sau chiar detestabile unei priviri întâmplătoare din exterior sau mie însămi (cel puțin pe alocuri), dar mă gândesc la timpul vacanței nu ca la un timp al deconectării, ci, dimpotrivă, al conectării. Prin natura a ceea ce sunt și a spațiului pe care îl pot influența și chiar îl influențez am bucuria de a mă putea socoti într-o binecuvântată cvasiconstanță emoțională, iar asta nu înseamnă o neutră și în cele din urmă epuizantă plictiseală, ci o împăcare cu excesele și lipsurile neapărate ale vieții. Din perspectiva asta, omului norocos îi este mai lesne înțelepțirea decât celui nenorocit. Ziceam despre timpul conectării și mă gândeam la vacanța în care ai privilegiul să simți mai de îndeaproape impresia Pământului asupra ta, mai concret la absolut miraculosul, esențialul și de neuitat miros sărat, inepuizabil, vital al mării.

PS Margareta sălbatică din fotografie se găsește din abundență pe câmpul pe care suntem așezați în partea asta de lume, iar mică și nemeritat invizibilă cum (nu) apare înaintea privirilor noastre ea are o atingere paleativă pentru dorul de mare ce se va adânci în anul pandemiei de impresii.

 

WhatsApp Image 2020-07-15 at 09.28.55

Nu suntem ce părem a fi

Cei mai răsfățați dintre oameni au pretenția că experimentează aproape tot ce se poate experimenta pe lume, dar, deși neprevăzutul apare negreșit într-un experiment care aduce cunoaștere, ieșirea din zona de confort este foarte bine aproximată și adaptată la posibilități. Cu alte cuvinte experiența omului modern și emancipat este extrem de limitată. Ne găsim deodată singuri și nespus de dependenți pe lume și ne ia în brațele ei disperarea. Pe asta nu am apucat s-o calculăm, în ciuda faptului că puteam s-o facem. Ne organizăm decent viețile chiar și așa. Suntem niște eroi contrafăcuți. Invingători prin neprezentare. Nu prea ai cum să fii altfel în zona noastră de lume. Doar dacă

 

Pericle

 

Contradictoriu

papadia

 

Găsesc un timp să citesc. Împotriva rațiunii care socotește că într-un timp lung al izolării, deci practic al nemișcării, trebuie să încapă un număr neobișnuit de mare de pagini citite de carte se află constatarea seacă, contradictorie că nu prea citesc. Contradicția pare să fie esența reconciliatoare între rațiune și intuiție. De exemplu, acum, când fericit găsesc timp pentru citit, copilul cel mai mare mă întrerupe cu glas plângător, ”mamă”, sunt chemată în ajutor, fapt care nu-mi este străin, nici indiferent în ciuda obișnuinței mele de a-l percepe, nici măcar perturbator, fiindcă da, perturbă un echilibru mic. Nu mai citesc. Încep să socotesc. Douăzeci de ani (douăzeci de ani!, douăzeci de ani!) de ”mamă” de-un fel, încă treisprezece de alte tonuri de ”mamă”, apoi, chiar de nu sunt asemănătoare cu celelalte, alți optsprezece ani de chemări absolut insistente am în minte, nu neapărat deslușite, dar acolo, reverberând imperios înlăuntrul meu înțesat fără milă de receptori specifici de mamă. Si totuși eu, omul încă tânăr care mă aflu (deschid paranteza să mă dezvinovățesc, atâta vreme cât omul îngrijește copilul dependent oricât de mare ar fi el, acesta va beneficia sau va putea măcar spera la un soi de tinerețe eternă- închid paranteza nu înainte de a nota o altă contradicție), așadar eu mă aflu la o vârstă care, rațional calculând, nu se suprapune cu impresia pe care aglomerația de chemări cu care sunt blagoslovită mi-o face. Unde și în ce constă atunci toată această nepotrivire? Socotesc acum, când eu, omul concret, cu gândul încercând să înțeleagă niște abstracțiuni, că în absența contradicțiilor pe care raționamentul ni le înfățișează, nu am avea privilegiul să ne încăpem nouă înșine. Cu alte cuvinte, fără revelații contradictorii nu ar exista împăcare. Deocamdată mă las dominată de concret și aștept un alt timp prielnic, cât se poate de numărabil pentru citit.

”Arde în mine și mă frige-căci cel ce arde sunt eu!-o nevoie irezistibilă de frumos și perfecțiune.”*

Mă gândesc la tot ce se schimbă împrejur și înăuntru, mă invit să găsesc în schimbarea care mă mută din loc în loc, uneori cu o repeziciune care mă amețește la propriu, deși ea nu ține nicidecum de vreo dinamică concretă, și care mă poate rătăci momentan, să găsesc niște frumusețe. Mă gândesc la perfecțiune ca la o entitate estetică imuabilă, o operă de artă de exemplu, dar în același timp cred că perfecțiunii nu poate să-i fie proprie starea de permanență sau constanță, din prea evidentul motiv al multitudinii de schimbări care mă modelează emoțional. Eu nu sunt astăzi cea de ieri, în ciuda faptului că mă percep ca fiind inventată esențial din aceleași anumite componente care sunt într-adevăr schița mea, ci sunt tot ce am trăit până ieri amestecat cu ce mă schimbă astăzi. Cred cu mintea că schimbarea trebuie întâmpinată mai mult decât cu fricile mele înnăscute sau cele dobândite. Mă străduiesc să o cred și cu inima.

 

90094699_10221825731422558_8663152213754904576_n

 

*Ivo Andric

clicclicclic

84418748_538224760376915_8168314978449752064_n

 

clic-clic-clic-clic… (niciodată, clic,    clic,    clic,    clic,….)

ca o inimă tahiritmică ca pulsația unui swing nebunesc ca REM din timpul somnului

până la clic-ul ce te scoate din minți

CLIC-ul

întunericluminăîntunericluminăîntunericluminăîntuneric

vertij

(dacă ar fi să fiu un comportament obsesiv aș fi unul mut, orb, anosmic, surd, sunt sigură că pot găsi unul)

(pe de altă parte, ce ar mai rămâne din mine să mă facă obsedant?)

cum, Doamne, să te împaci cu obsesia care nu ești tu și nici nu e a ta?

 

Nevoia de constanță sau nebunia care se cere pentru a trăi mai puțin nebunește: fiindcă am ajuns la subtilitatea de a o simți pe Kiti că va începe să apese întrerupătorul de lumină, sunt pregătită să-i rezist. Pe primul clic închid ochii, pe al doilea îi deschid, pe al treilea îi închid iară, pe al patrulea îi redeschid și așa. Nimic, nicio impresie nu se pierde, totul, zice că, se transformă (în ”tu ești normală la cap?”). Destul de, în definitiv sunt aproape singură cu mine în bucătărie.

Pe de altă parte, ninsoarea de azi-noapte îmi amintește de copilărie. Prima ninsoare a iernii sau cea mai aromată madlenă a bucuriei din copilărie. Pe de altă parte, adică despre clicul de mai sus. Te duci la culcare cu ochii deschiși, rămâne pe retină imaginea generică a lumii înconjurătoare, default-ul, câmp, drum, câine, mașină, floare, pom, închizi ochii; de undeva de foarte de sus cineva face clic, stinge lumina; apoi deschizi ochii, crezând sceptic numai în ceea ce ai văzut cu ochii tăi, dar dai de minunea albă; te bucuri în ciuda faptului că te orbește zăpada; nu te grăbești să aștepți următorul clic.

1+1=1

17FEC2E0-4EAA-47B2-94A6-98F3D7AA4FA9

 

Mi se pare fascinantă expresia profund organică a emoției. Nu mă miră neapărat fiziopatologia acestei “sănătoase” unități, cât mă emoționează în sine această reverberație trupească a sufletului, precum mă emoționează o operă de artă, nu atât prin complexitatea tehnică de apariție, ci prin atingerea divină asupra mea. Patima îngrijorării mele de mamă materializată într-un stomac arzător, iată cum, ironic, teoretic impalpabilul se cere atins (chiar cu toată palma) de către preponderent raționalistul ce sunt.

Incă o notă. Legat sau nu de impresionabilul meu stomac (aș zice că fără legătură), deși n-am trăit prea des, conștient, misterioasa comunicare telepatică, m-am surprins zilele trecute limitându-mi inexplicabil (mereu este nevoie de explicații) pornirile pofticioase dinspre frigider, cu un pregnant și înduioșător sentiment de suprapunere peste așteptata durere probabil resimțită de Kiti după intervenția dentară suferită. A-mi refuza covrigii de Buzău, această băbească și cât se poate de neaoșă alinare digestivă, deasemenea această cât se poate de nesofisticată plăcere culinară vinovată nu este, vezi bine, lucru puțin. Nu mai spun și de abilitatea mea superexersată de a-mi potoli poftele gustative ascunsă de nasurile sensibile ale copiilor mei spioni. Spun totuși cât de recunoscătoare mă simt, mulțumesc!

Despre minuni

Când ajung să îmi doresc să se înfăptuiască o minune, minunea încetează să mai existe. Minunile sunt surprinzătoare, limita minții sclipitoare apare când crede că își închipuie minuni, iar sufletul se usucă odată cu pasiunea cu care-și dorește să i se întâmple. Dacă e să fie minune, atunci va fi neanticipată. Este tristețe în lipsa minunilor din viață? Cred că da, cum tristețe este și fără poezie sau muzică, dar să nu ne întristăm, minunile există! Numai să nu fiu atât de nesăbuită încât să vreau să le fac să fie, zic. Iată-ne dis de dimineață, pe copii și pe mine, terminând oarecum brutal vacanța, fiindcă a ne prezenta la spital la prima oră, în prima zi după vacanță, nu este cea mai prietenoasă petrecere de stări, așadar întâmplându-ne însoțitorii lui Kiti, așteptată pentru o serie de analize medicale inedite pentru ea. Mărturisesc că sunt atât de sigură pe dragostea pe care le-o port copiilor mei (pentru că țesuturile mele sunt împletite cu ea), încât nu-mi fac așteptări din încercările prin care ei trec. Când le e bine, bucuria lor e bucuria mea, când le e mai greu, mă apasă egal. N-am așteptări, fiindcă întotdeauna am primit extrem de binele cu recunoștință, dar și cu prudență. Cam știu ce pot să primesc, pentru că mă pricep la socoteli. Apoi se întâmplă minunea. Am spus că n-am gândit-o, că altfel n-ar fi minune. Kiti se întinde cu trupul ei frământat pe patul de consultație, lipește capul și spatele extins perfect de perna patului, lasă brațele să-i curgă natural pe lângă trunchi și primește senzorii aparatului pe piele de parcă arcul pe care trupul ei îl constituie în orice clipă a dispărut, iar atingerile necăutate nu au fost niciodată brutal respinse. Mai încolo își oferă brațul pentru a fi deschis pentru prima oară în viață, așteaptă cu privirea lipită de furtunașul prin care i se scurge o mostră de vitalitate, arată atât de neașteptată înțelepciune încât aproape că ne spune condescendent, citiți-mă, dar să știți că nu este decât o notă superficială despre mine acolo. Când se termină totul, se ridică și ne urmează. Pornesc motorul și mă gândesc că o clipă dacă aș fi sperat la asemenea comportare, n-aș mai fi trăit minunea.

 

81665321_563024034543398_5367119535423881216_n

Esențial melodia

Cuvintele sunt la fel de abstracte precum este, să zicem, o impresie. Inșiruirea aceea mai mult sau mai puțin muzicală de litere să ajungă să compună un înțeles, iată un motiv valid de fascinație. Era o glumă, când eram mică, cu Bulă care învățase din tabla înmulțirii doar melodia, glumă despre care gândesc acum că ne aducea eventual zâmbete doar pentru că o judecam superficial. Doar melodia, dar, aș completa, esențial melodia. Mă uit la biata Kiti cu câtă indiferență pare că se petrece pe lângă cuvintele cu care o înconjurăm, nu doar indiferență, ci aproape talent, fiindcă se ferește grațios de ele, și nu-mi pot explica de ce nu se poată lăsa încântată de ele. Unde se ridică zidul? Inaintea înlănțuirii aparent de neînțeles a literelor, în fața totului pe care-l formează sau a sensului pe care fericit cei mai mulți oameni îl știu fără a face nici cel mai mic efort? Se pune un zid zgomotos de sunete în loc de cântul familiar cu care ne-am născut? Sau i se face o prăpastie între energia unui singur cuvânt și cea a cuvântului care-i urmează natural, aproape chimic? Cum se face că nouă, celorlalți, nu ni se perpelesc neuronii (sau măcar nu ne doare perpelirea lor) pentru a vorbi sau scrie sau lega cuvinte nesfârșite, abstracte între ele, iar lor, oamenilor ca Kiti, le lipsește acest dar înnăscut. Iată de ce spun și subliniez, esențial melodia. Uneori melodia este frumoasă ca un concert de Mozart și atunci chiar nu mai contează cât de abstracte sunt cuvintele care se cântă, ajungi să o știi și să o iubești (cum adoram eu numele Genevieve, la un moment dat); dar alteori melodia vorbelor curgătoare ni se cântă dizarmonic, agasant, dureros și nu doar că nu o reținem, ci refuzăm să o înțelegem sau chiar să o ascultăm. Acesta fiind înțelesul înșiruirii mele de cuvinte, nu pot decât să mă conformez propriei mele interpretări a melodiei și să las muzica să cânte până la încântare.

 

80772247_10221073388694460_5756179805062037504_o

Impresii leneșe

Athos este o cățelușă care a apărut din senin cam în același timp în care a dispărut draga de Xoco. Este extrem de fricoasă și jucăușă și nu se dezlipește niciodată de bătrânul Negruțu. Impreună compun o imagine plină de duioșie, el- mare, greoi, lent, blând, înțelept, ea- mititică, iute, ușor sălbatică, arătându-și continuu afecțiunea față de marele negru. De câte ori îi privesc mă duc cu gândul la tandrețea unei legături bunic-nepot.

Dacă pașii Catincăi ar fi vorbele ei, atunci aș spune convinsă că fata este o mare guralivă. Pe de altă parte, are darul să tacă inteligent, la timp potrivit, așa cum o face cu bună simțire în atâtea împrejurări. Iat-o, de exemplu, cum împietrește cu chitara în poziție cuminte alături de Felix care repetă la pian, de parcă l-ar acompania, de parcă ar dori să stârnească emoția pe care o și stârnește, de parcă s-ar armoniza la propriu cu toată muzicalitatea pe care familia ei o iubește. Pe cât de mult mi-aș dori să o aud vorbind, pe atât de mult îi ador aceste tăceri.

 

80418702_10221063615450135_1698376548698030080_n

 

 

80080773_10221025080806793_4539347434744053760_n

 

80780820_463525841002825_1951445543720845312_n

Prima ninsoare

5CE19BE1-C16E-4559-8792-31251DF7C35A

 

Am avut nevoie să crească trei copii mari ca să țin odată minte când se pun cizmele pentru Moș Nicolae, ca să nu mai pățim ca-n alți ani, să ajungă copilul la școală și să nu poată spune ce i-a adus moșul, pentru că nu i-a adus.  Nu aș zice că am probleme de învățare, nici că nu-s fără. Probleme. M-am gândit astăzi că dacă bucuria copiilor la darurile moșului scade pe măsură ce copiii cresc, iată că anul ăsta sper să o descopăr pe Kiti interesată de darul ei. Nu mă refer la nelipsiții biscuiți care o animă cvasi-permanent, ci la balsamul de buze pe care-l va găsi în cizme. N-a funcționat stimularea entuziasmului ani de-a rândul cu jucării, cărți, haine, cred că ar putea începe să meargă cu rujuri, pixuri, ojă, parfum. Vedem.

Spunea o prietenă pe facebook despre copii că parcă nu se mai lasă impresionați de ceea ce se află în jur, de frumusețile naturii și da, parcă așa înregistrez și eu. Desigur, sunt motive complexe pentru care se întâmplă asta, dar din fericire există încă în acești copii ai începutului de mileniu resurse pentru emoționare și, mai ales, surse adevărate de emoționare. Iată, de exemplu, prima ninsoare a noii ierni. Încă n-am cunoscut copil căruia să nu i se încălzească sufletul de la entuziasmul cu care primește prima ninsoare. Bineînțeles că prima ninsoare este una dintre frumusețile lumii care nu trebuie căutată, fiindcă îți cade în cap și totuși. De dimineață câmpul era înmărmurit în gheață translucidă, de poveste. Am oprit mașina și am coborât să ne frecăm ochii de uimirea cu care am primit darul iernii. Felix a exclamat că adoră iarna și mi-a povestit despre bulgărul pe care l-a construit în ziua primei ninsori. Recunosc că eu nu mi-am amintit că a nins preț de minim un bulgăre anul ăsta. Dar eu nu mai sunt copil.

Ariespiisiti

Primum non nocere ni s-a spus la cursul de bioetică și mie mi-a sunat foarte pregnant în creier atenționarea pe care o exprimă expresia asta. Autoritatea implicită a meseriei de medic este de bun augur, dar poate deveni o capcană ce-ți maschează frustrările, neputințele, limitările, epuizările.

In primul rând nu face rău ar putea să fie un îndemn explicit și în cursul de etică al viitorului profesor, pedagog, cât despre cei ce devin părinți Dumnezeu cu mila. In urma unor gânduri despre copii, părinți, relații, temperamente, am avut această revelație: ”primum non nocere” nu este decât punerea permanentă la îndoială a autorității mele profesionale și parentale, dobândită mai mult sau mai puțin aleator, este esența legăturilor sănătoase, a încrederii dintre noi și totodată esența curiozității către cunoaștere, deci premisa desăvârșirii spre care am putea tinde.

 

73417754_10220824943403483_4582742392733433856_o

Fotograf din suflet

Când mi-a spus Laura că eu fac mai multe meserii, nu ca tot omul, una sau două, și mi le-a enumerat, a omis-o pe aceea de fotograf. De fapt, să le zic îndeletniciri. Așadar mă îndeletnicesc uneori cu fotografia și trebuie să declar că dacă ar putea observa cineva vreo urmă de frumusețe în instantaneele mele, meritul este esențial al modelului și al modelelor mele. Catinca este nespus de creativă în construcțiile corporale, dar și sufletești prin care se reprezintă, posturile ei adesea profund estetice par a căpăta simbolic valori absolute, perfecte. Am mai spus că îmi place să-mi imaginez că toată această aplecare către exprimarea fermă, abstractă are de-a face cu propria mea fascinație și aplecare spre matematică, într-un fel moștenirea mea genetică. Si cum spuneam, cochetând eu cu arta fotografică, dar mai ales observându-mi cu multă dragoste modelul, am regăsit în câteva dintre lucrările mele aura iubirii cu care l-am fotografiat, ceea ce este fără îndoială un semn fericit. Am primit în plus și alte semne fericite de la oameni, astfel că iată-mi două fotografii pe care le iubesc expuse în cadrul Arts & Disability, evenimentul organizației Supereroi printre noi, la sediul British Council București.

Mă voi cita pe mine însămi de pe descrierile celor două fotografii:

Mâinile. Expresiile mâinilor sunt oglinzi cinstite ale trăirilor noastre, de unde le vine și frumusețea aceea plină, elocventă. Mâinile moi, subțiri și delicate ale fetei au căpătat un soi de înțelepciune vie. Iși spun povestea singure, nu uită nimic, totul este scris în liniile și adânciturile lor fine. Expresia lor, de-o dureroasă sinceritate, pare uneori un strigăt de îndurare, o rugăciune de pace interioară, un scâncet resemnat de tumult necontrolat. Aici se sprijină de ele, reperul ei de pace.

 

Detașare. Insensibilă la îndemnurile de a ni se alătura, copila pare dăruită cu o forță neobișnuită: atenția extremă către propria intimitate. Niciun dram de energie nu se risipește în van, iar cea mai mică clintire pare un act ușuratic. N-aș putea bănui ce formă îmbracă această concentrare în conștiința ei și n-am sănătoasa îndrăzneală să sper c-aș putea afla vreodată, însă am totuși încredere că toată această stăruitoare și excepțională orientare a atenției îi dă confort și un crâmpei de fericire.

 

79708331_10220817386974577_2687601520916037632_n

O poe-ZI-e

Se petrece o tăcere nespus de poetică la marginea bucătăriei, tace Kiti din toți porii și toată suflarea, lipită de ușa de sticlă.

De ziua națională mi se întâmplă să nu ies din pijama, să nu ies din casă, în general să nu ies din rutina obișnuită. Cum mi se întâmplă la fel și într-altă seamă importantă de zile ale anului, pot spune că ador să-mi petrec zilele ca pe niște sărbători. Ah, am uitat că am copt biscuiți în formă de steluțe și brăduți, totuși nu cred că pot fi acuzată de festivism.

Cu toate că cei mai mulți dintre noi nu ne manifestăm artistic în sens propriu, se află printre noi oameni a căror privire le dezvăluie potențialul acesta de exprimare și nu doar privirea. O recunosc și îmi amintește de bunicul meu imaginea marelui muzician pe care-l ascultăm la tv la miezul zilei. Nu vorbesc despre înțelepciunea practică a vieții, ci despre înțelepciunea de emoționare la care nu se ajunge cu una, cu două.

Numărăm cam zece ore de matematică în două zile, le numără mai mult Felix, la început cu uimire, apoi cu ceva mândrie și cu intenție de recompensare. Imi dau cuvântul că nimeni n-a fost vătămat în procesul respectiv, ba dimpotrivă zic, se poate să se fi produs ceva transformări protectoare pe termen mediu și lung cu cei în cauză.

Din cauză Catincăi însă, lucrurile nu stau chiar atât de simplu precum ar putea părea. Totuși astăzi are înclinația de a tăcea poetic, cum am spus, de aceea ne vine ușor să nu ne complicăm.

78877599_10220806379659401_395507299017293824_o

 

 

Dis de dimineață

7D814E04-47B7-4012-9721-37F429D48E7E

 

Ca în fiecare dimineață, Kiti se așază îmbrăcată doar în lenjerie intimă alături de mine pe marginea patului. Stăm în paralel, ea își așteaptă ritualul de înveșmântare. Când spun așteaptă nu spun de fapt corect, Kiti nu prea așteaptă spontan, ci doar ajutată. Dar eu o privesc și mă lipesc de carnea ei tânără, caldă, parfumată cu frumusețe naturală și nu-mi îndeplinesc sarcinile din rutina așteptată. Sunt iremediabil înduioșată de puritatea ființei sale care dă ușoare semne de nerăbdare.  Sunt iremediabil căzută în adorație pentru făptura ei de o candoare inimaginabilă. Ea îmi ridică mâinile moi, predate gravitației, eu nu le pot urni. Kiti mă imploră, ceea ce nu este un detaliu lipsit de importanță. Îi cer voie să o îmbrățișez și mă privește concesiv, cu mărinimia celui căruia i se declară iubire pe vecie. Mă reped cu fărâma de egoism pe care știu unde s-o găsesc și o îmbrățișez. Mai târziu onredescopăr tiranică, dar adorația are locul ei special.

Labil

Trup vital rezumat în pas milităresc, nervos, accentuat de mâini aspru-mișcătoare, încruntare dușmănoasă, misiuni absurde, nesupunere, revoluție și trădare, cu toate astea te împresoară. Te simți ofensat, nedreptățit, o victimă. Reacționezi. Ripostează cu un icnet ce se vrea amenințător și-și continuă misiunea ce te supără. Ii vezi trupul alert cum se depărtează din spate: suplu, rotunjimi delicate, cap conturat perfect, degete atât de subțiri de par friabile, nimic care te-ar putea speria, să fim serioși. O privești și îți pare zumzetul unui roi de albine. Atunci ți se pornește o emoție caldă din adâncuri ce trece pas cu pas prin tot corpul și începi să vezi o cu totul altă imagine în fața ochilor. Dacă emoționarea subită înseamnă labilitate psihică, o simt ca pe o binecuvântare.

 

75037929_10220623652291331_4270508762919337984_n

Statornic

Imi dă un sentiment bun să mă regăsesc în anumite timpuri la fel de îngrijorată, cu aceeași bucurie sau chiar cu gânduri asemănătoare precum m-am descoperit în trecut, în dimineața asta de noiembrie, deși caldă încă, dar umedă și încordată pe deasupra am trăit deodată impulsul de a-mi salva trandafirii înfloriți într-al nu știu câtelea val, fac o paranteză să spun că dacă mă tulbură feluritele forme de valuri, aș putea să mă las liniștită în voia valurilor de frumusețe, revin, abia după ce gândul spontan mă trece îmi reamintesc efectul conexiunii neuronale repetate și repetate în acord intrinsec cu a fi parte din natură, paradoxal simt că improvizez, căci despre spontaneitate vorbesc, pe aceleași partituri știute care mi se interpretează pe fundal, paradoxal pentru că sunt spontană, dar constantă, statornicia asta este cea mai puternică statornicie de care rar mă sinchisesc, de aceea tind să spun cu lejeritate adesea, de parcă aș fi un hipster, ah, ce nestatornică mă găsesc pe lume!

 

75543534_10220653027945704_1837500898876588032_n

Verde patinat

Am văzut atât de mulți bicicliști pe străzi încât pentru o clipă am visat că s-a dat timpul înapoi în Ljubljana tinereții noastre absolute. Astăzi ne trăim una dintre tinerețile relative care, fiind relative, sunt atemporale.

Doar în tricouri și pantaloni scurți, m-a trecut gândul că dacă ne trebuie o oră specială de vară/iarnă, ca o compensație pentru firescul la care nu ne putem lesne adapta, ce s-ar întâmpla dacă am da septembrie înapoi și l-am retrăi cu încă acea rămășiță de indiferență dulce față de transformare pe care calitatea de tânăr și solar ne-o dă. Să nu intrăm cu una, cu două în jocul capricios al sufletului, să-l amăgim cu un surplus de uitare și niște impresii spectaculoase de azur, să-l lăsăm chiar și mai mult în urma trupului, această entitate dureros de fidelă timpului celui curgător. Dar dacă toată rezistența asta sufletească superficială ar trebui deodată ruptă, să nu cumva să ne depășească cu totul tristețea, vai!

 

69246211_10220580635615941_3774446903589076992_o

Ecoul discret al îmbrățișării prime

Imbrățișarea primordială a vieții, despre care am scris aici, această nespus de emoționantă descoperire medicală, este dintr-o perspectivă romantică întâia exteriorizare sufletească a ființei ce se va face tocmai din acest motiv. Să știm de noi până-n adâncul cel mai accesibil al trupului cu care ne căznim cere revenirea la simplitatea percepută a începutului, cu iubire față de complexitatea adesea prea încâlcită în care ne găsim; cere să ne amintim. Poate că lui Kiti îi sunt prea ușor alterabile amintirile sau poate ele sunt chiar imposibile, dar ce mângâietor este să-mi imaginez că are totuși cale mai nesemnificativ mijlocită către întâia amintire, această primă vibrație necesară. Să-și știe singură mângâiere, apoi să-i vină doar bine din afară, iată cum îmi caut la rândul meu ecou în întâia îmbrățișare concretă a vieții.

 

74379936_10220408426230814_713896338521063424_n