Am timp să cred. In treacăt fie spus, timpul pentru a fantaza nu apare dintr-un surplus de timp (cum s-ar putea așa ceva?), ci dintr-o minus de conectare la concret. Uneori e frustrantă această irecuzabilă punctualitate a timpului, dar alteori e reconfortantă. Normal, că doar nu dă nimic cu rest pe lume.
De aceea cred
că fiecare are dreptul să-și închipuie o țintă către care să, bineînțeles, țintească. Curajosul.
că fiecare are dreptul să nu-și definească nicicum ținta, dar să meargă totuși fără oprire cât poate. Resemnatul.
că fiecare are dreptul să se îndoiască de autenticitatea propriului său scop și să-l schimbe sau să-l lase neschimbat. Scepticul.
că fiecare are dreptul să fie.
Cumva, în ciuda declarațiilor mele războinice punctuale către Kiti, cred că întreaga ei zbatere, și îi spun așa pentru că ea ni se arată adeseori prea frământată, este cât se poate de legitimă, iar impresia grea de împotrivire cu care ne încarcă este doar stângăcia noastră în a o înțelege. Și, pentru că nimic nu dă cu rest în natură, ea are darul de a nu ne lăsa inimile să pustiască amarnic. Poate, doar poate că și ăsta, așa șerpuit cum se face, trebuie că este un drum drept.
Am intrat ieri într-un magazin cu uși mari de sticlă transparentă să-mi iau o cafea și am pășit cu exagerat de multă precauție, ușile păreau larg deschise, dar cumva nu mi-am crezut propriilor ochi, pentru că am preferat să mă bazez pe simțul material, concret, cinstit, tactul. Si, pentru că n-am pipăit niciun fel de substanță materială, deci concretă, nici cu piciorul, nici cu mâna, dar, mai ales, nici cu capul, am intrat în magazin nevătămată, așa cum aș fi vrut probabil (dacă m-aș fi gândit vreo clipă acum zece ani să vreau sau să nu vreau să intru într-un magazin mai întâi cu capul) să intru și în trecutul despre care am amintit în paranteză în acel magazin de pe o străduță elegantă din Udine. Fiindcă nu pot ști de ce acum, după atâția ani, mi-am amintit de teribila lovitură pe care mi-am administrat-o singură atunci (cred că s-a înțeles că am vrut să intru (în viteză) în acel magazin (în care n-am intrat de la prima încercare, în ciuda vitezei)), dar pentru că memoria ei vie mi-a dus mâna brusc mângâietor la frunte și mi-a adus un surâs surprins de vânzător, i-am povestit acestuia întâmplarea. Băiatul m-a compătimit și a mărturisit/inventat o întâmplare asemănătoare, apoi m-a acuzat cu fermitate de prea-grabă. Aici am vrut să ajung ca să mă dezvinovățesc.
Graba. Acea stare sau mai degrabă ne-stare energizantă și amăgitoare a omului chinuit de nerăbdare sau înșelat de propria-i importanță. Graba sau paradoxala piedică în a face lucruri este ca un metabolism accelerat patologic sau ca o îmbătrânire prematură, pe care nimeni nu o dorește. Graba este amăgitoare pentru că îți lasă impresia că îți dă timp să faci, să fii, dar de fapt ți-l ia și-l accelerează, amețindu-te. Timpul accelerat al omului grăbit este ca un pahar de apă carbogazoasă rece pe care o bei în timp ce alergi, după o scurtă senzație de liniștire a setei, se lasă cu o îngreunare și o sete și mai mare. Graba acționează ca un feedback pozitiv, cu cât te grăbești mai tare, cu atât vrei mai repede. Sau ca un drog.
Acum, în timpul târgului de carte la care nu am cum să ajung, mi-am reamintit de visul de a-mi vedea ilustrată povestea în versuri pentru copii de 6-10 ani scrisă cu câțiva ani în urmă. În mintea mea ilustrațiile nedesenate sunt superbe, desigur, doar că nu pot să le materializez, de aceea vor rămâne nedesenate, ha, ha.
Este o poveste comică în versuri despre vacanța la bunici a unui băiat foarte atașat de aceștia, dar mai ales de bunicul său. Intâmplările prin care trec bunicul și nepotul sunt amuzante și inedite, iar legătura bunic-nepot este deosebită și autentică. Băiatul-erou este inspirat de cei doi băieți ai mei. Iubesc muzicalitatea poeziilor cu rimă și cred că aceasta este una dintre cele trei chei decisive pentru dezvoltarea armonioasă a minții și sufletului copilului (pentru mine, muzica este matematică, iar fără de ea nu pot trăi.
Scria Jose Saramago undeva „din fericire există cuvinte pentru orice”. Parafrazez acum, când îmi stăruie în gânduri întâmplarea unor cuvinte crude și spun, din nefericire există cuvinte-vehicul pentru ură. Cuvintele au înțeles și au adesea subînțeles, altfel la nivelul cuvântului fără de înțeles din dicționar n-ar fi nimic. Cuvintele nu se fac vinovate de înțelesul pe care-l au, precum copilul născut nu poartă responsabilitatea de a fi ajuns pe lume. Și totuși, ne găsim uneori condamnând sever cuvinte pentru hidoșenia lor sau mai bine a înțelesului lor. Revin acum la ce am scris mai sus, la întâmplarea unor cuvinte crude, ca să mă dezvinovățesc de eventuala impresie a confuziei, confuzie pe care aș fi evitat-o dacă aș fi scris întâmplarea crudă a unor cuvinte (pentru că tocmai argumentam inocența cuvintelor). Dar cuvintele au puterea de a schimba stări, de aceea ele împrumută din intenția emițătorului. Vulgaritatea unei expresii nu înseamnă necesar vulgaritatea celui care spune cuvintele, dar este expresia frustă a unei dorințe de alterare a unei dispoziții. Doar când un cuvânt indecent este oglinda unei intenții rele cuvântul devine ofensator. Dar atunci ofensa pălește cumva în favoarea urii, insensibilității, cruzimii, lipsei de inteligență emoțională a celui care poartă cuvântul.
Sunt singură acasă și plouă. Mi-am făcut pelerină dintr-o păturică de lână care a fost pătură odată, înainte să o spăl la mașină. Am scris cele două fraze de mai sus, apoi am aruncat păturica de pe mine ca să-mi fac o cafea. Sunt singură acasă, iar când ești singur, impresiile sunt mai ușor de perceput. Parfumul adorat al boabelor de cafea abia fărâmițate se insinuează impetuos în țesuturi, nimic nu va mai fi la fel, așa cum nici papirusul încă nescris al unui palimpsest nu va mai fi același niciodată. Stiu acum, când sunt singură acasă și îmi prepar o cafea. Și plouă. E foarte important că plouă. Când plouă, mai ales primăvara, și ai timp, ți se întâmplă și ție, ca florilor, să crești. Fiindcă nu prea creștem pe cer senin, deși soarele ajută. Atunci suntem cumva mai degrabă preocupați să ne stăpânim decât să ne lăsăm să creștem. Poate că este madlena marelui scriitor, dar chiar și așa, aburul absolut, exchizit (nu știu dacă există acest cuvânt, dar acum mi se pare mai puternic decât sinonimul său, desigur, dacă există și dacă ar avea un sinonim, intens, rog a mi se ierta excesul) care mă umple de bucurie simplă reface în mine căi bătute odată sau de mai multe ori, sunt singură acasă, dar cine ar nota așa ceva, cum am mai fost odată când niște emoții mi-au reamintit cine sunt. Solitudinea, ploaia, aroma m-au adus într-un punct în care aș avea toate premizele să mă cred într-o buclă generoasă a timpului, dar nu asta se întâmplă cu impresiile și mai ales cu noi, cum ziua cârtiței nu este de fapt o posibilitate de a exista. Zicea odată un profesor la cursul de anatomie că anatomia se învață de șaptesprezece ori și se uită de șaisprezece. Iată cum nevoia concretă, măsurabilă de a cunoaște îmi este metaforă dragă pentru nevoia absolută de a învăța să fim oameni întregi, simțitori.