Ieri a nins superb în oraș. A nins cu fulgi de dimensiuni perfecte, dimensiuni de Albă-ca-zăpada, dimensiuni de amintiri din copilărie, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cred sincer asta, în ciuda boscorodelilor absurde ce-mi ocupau regulat, tot ieri, aparatul vorbirii, în timp ce-mi conduceam mașina și copiii spre școli și grădinițe. Dar ningea superb și în orașul nostru, fără viscol exagerat și fără ger, ah, în sfârșit fără ger, iar noi am ajuns în mijlocul unei părculeț feeric, zău, căci astfel l-am perceput în toată splendoarea cojocului său alb, proaspăt, încadrat de case boierești, înalte, frumoase, a căror prezență maiestuoasă și senină aproape că ne vorbea, liniștindu-ne cu înțelepciune bătrânească, ‘bucurati-vă, dragilor, și de ninsoare, e o trecere necesară și binefăcătoare și cât e de frumoasă!’. Apoi, învăluit de o liniște dumnezeiască, fără multe mașini și fără urme de lame eliberatoare, doar cu alei înguste și timide croite prin zăpadă de câteva roți răzlețe, părculețul înconjurat de case impunătoare mi-a apărut ca un decor sublim pentru o poveste de iarnă, în care am pășit cu bucurie, da, cu bucurie, în ciuda umezelii ce se insinua pe nesimțite de la degetele picioarelor către genunchi. Și pe cuvânt că uit mereu încântarea ce urmează senzației de șovăială a fiecărui pas călcat în profunzimea neștiută a zăpezii, și tot așa despre curioasa fascinație a tensionării musculare din pășirea prin stratul de nea. În plus, să fiu acompaniată armonios în vraja nesperată de fetița mea cu senzații bizare a fost de-a dreptul binefăcător.

Plină de energie benefică, la o oră a zilei când încărcătura energetică e în mod firesc mică, am primit cu seninătate prin telefon știrea cum că mă așteaptă un drum năucitor până acasă, cu staționări pe perioade nedeterminate, cu perspectiva sumbră a viscolului amenințător, în plus, înainte de calea înapoi spre casă, cu imposibilitatea de ajungere efectivă pe străzi înguste cu grădinițe, școli…Dar era iarnă și ningea superb în orașul nostru și până și Kiti, prima ajunsă la mama ei, privea cu un ușor zâmbet ninsoarea pe fereastra din dreptul locului ei din mașină, astfel că mi-am continuat incomoda incursiune printre nămeții răvășiți de mașini și mașinuțe cu un sentiment bun de acceptare, fără neliniști inutile și cu atenție și concentrare pentru metru și metru și metru de drum.

Apoi mi-am adunat toți copilașii și am luat drumul în piept, într-adevăr cu așteptări, nu foarte mari însă, ca să ajungem acasă pe-nserat, acolo unde ne-a așteptat o casă caldă, primitoare, către intrarea căreia, însă, accesul era interzis de mormane netede de zăpadă afânată, pufoasă. Am lăsat copiii să se joace în mașină și, datorită prevăzătorului nostru tati al familiei, am strecurat prin gard lopata lăsată strategic la poartă, am împrumutat mănuși și căciulă de la copii și am pornit operațiunea de croit cale prin nămeți. E muncă fizică extenuantă săparea aleilor prin zăpadă, dar sentimentul de mulțumire ce vine după are o dublă încărcătură de satisfacție, e satisfacție pentru rearmonizarea cu natura și e bucuria aducerii aminte a jocului cu zăpada, așadar e neapărat de încercat.

Azi e vacanță, timp de respiro firesc și timp pentru recunoaștere și smerenie în fața naturii.