Mă gândesc că facebookul, cu arhivele sale din care ne servește zi de zi câte o porție mai dulce sau amară de amintire, ne obișnuiește, probabil involuntar, cu ideea de îmbătrânire. Cu cât înclinația de a ne dezvălui amintiri se intensifică, cu atât devenim mai…înțelepți. Pe de altă parte, toată această aducere aminte ce stă sub titlul ademenitor memories are mai degrabă decât meritul fiziologic, scopul trivial utilitar. Dar nu ăsta mă determină să mă gândesc acum la amintiri. Este marea sărbătoare creștină pentru care fericit suntem împreună zilele astea, iar dispoziția melancolică pentru rememorare este, cred, un fel de sentiment intrinsec al Crăciunului, sentiment din care se nasc toate emoțiile, să le zic, mai concrete, mai direct și mai evident legate de petrecerea timpului familial și familiar al zilelor. Amintirile, aceste construcții prețioase ale minții, construcții solide sau mai șubrede pe schelete de trup și întâmplare, estetizate, dar mai ales concretizate prin parfumul trăirii autentice a sufletului. Cumva, într-un fel destul de halucinant și greoi, toată modernitatea pe care o înfruntăm revoltați sau resemnați sau neutri, da, în ultimul an cu predilecție pe facebook, ne duce rotund pe unde trebuie să ne ducă. Vreau să spun că în ciuda greutăților pe care astăzi toată omenirea le înfruntă ne aflăm încă pe o potecă sigură de petrecere, pentru că fiecare pas și fiecare strigăt pe care le emitem au șansa să se facă amintire, iar ăsta este cu siguranță un mare dar și o minunată promisiune a bucuriei.
amintire
Ecoul discret al îmbrățișării prime
Imbrățișarea primordială a vieții, despre care am scris aici, această nespus de emoționantă descoperire medicală, este dintr-o perspectivă romantică întâia exteriorizare sufletească a ființei ce se va face tocmai din acest motiv. Să știm de noi până-n adâncul cel mai accesibil al trupului cu care ne căznim cere revenirea la simplitatea percepută a începutului, cu iubire față de complexitatea adesea prea încâlcită în care ne găsim; cere să ne amintim. Poate că lui Kiti îi sunt prea ușor alterabile amintirile sau poate ele sunt chiar imposibile, dar ce mângâietor este să-mi imaginez că are totuși cale mai nesemnificativ mijlocită către întâia amintire, această primă vibrație necesară. Să-și știe singură mângâiere, apoi să-i vină doar bine din afară, iată cum îmi caut la rândul meu ecou în întâia îmbrățișare concretă a vieții.
Păstrare
Se întâmplă să ai sentimentul la sfârșit de an că vrei să te eliberezi în grabă de el, să ți-l arunci de pe umeri, să-l înghită timpul și să-l sece uitarea, dar mi-e că nu faci decât o comparație nedreaptă între ce ești și ce, poate, ai vrea să fii sau că te găsești deodată într-o dezorientare teribilă, întrucât crezi că timpul pe care inocent și de bună voie îl dai dus pe pustii se petrece în favoarea ta, când el nu-ți face neapărat un avantaj; se întâmplă să vrei să-l lași degrabă în urmă, uitând că acum exact un an de zile îl așteptai cu ardoare ca pe un nou-născut, ca pe un prunc care face primii pași în picioare sau ca pe maturitatea pe care nici n-o știai, dar o doreai deja din copilărie; din perspectiva asta măcar ai meritul consecvenței și al loialității față de propria-ți paradigmă, totodată îți dovedești redundant omenescul, fiindcă speri și crezi și te sperii de umbra ta. Imi place să cred că noaptea dintre ani nu este o renunțare, o alungare, ci este mai degrabă o păstrare, o îngrijire a unei amintiri ce tocmai va să se nască pentru a da temei proaspetei dimineți.
Deschis
Dacă anul trecut Felix mi-a apărut atent și visător la școală, în clasa a cincea Felix pare că și-a închis fericit pe undeva mai profund melancolia. Este curios cum anticiparea dorului te poate atinge mai adânc decât dorul însuși. Cum amintirea unei dureri te doare. Din perspectiva asta, timpul este nespus de grațios, îți dă măcar o șansă să nu îți plângi de milă, șansa prezentului.
Aș nota că sunt fericită că Felix îmi păstrează mereu un scaun liber lângă el (vino, mami, aici, aici), dar prefer să spun că bucuria de a mă afla dorită în proximitatea lui fizică este cu atât mai îndreptățită cu cât, în timp ce copilul tot crește, mă voi găsi pe negândite păcălită de tristețea de a fi firesc respinsă. Păcălită, iată un adevăr de neignorat.
Dar nu dezamăgirea. Aflarea ei nu-mi dă sentimente bune. Nu este drept ca copilul să creadă că a dezamăgit, iar toată vina este a mea. Dintre toate materiile, chiar matematica, de acum destul de a lui, cum și a mea, să îl descopere neîmpăcat. Sau poate tocmai pentru că o simte a lui, cum o simt și eu a mea, să-l facă să suspine, așa încât să fim amândoi nevoiți să ne retragem scurt din oră. Orice, dar nu dezamăgirea! Iubirea părintească nu-i o amăgire, așadar nici dezamăgire nu poate exista. Când totuși există, ceva nesiguranță umblă deghizată în iubire.
Îmbucurare
Locuiam odată undeva, departe, Kiti era mică-mică, iar eu îmi vedeam de treaba pe care speram să o tot fac, când într-o zi, revenind acasă de la treabă, femeia care mă ajuta cu copiii și casa mi-a spus râzând că Kiti nu se bucură când mă vede. Peste timp, eu nu mi-am mai făcut treaba pe care speram să o tot fac, dar Kiti a continuat să nu se bucure când mă revedea. ‘A continuat să nu se bucure’ sună mai întristător decât este, în definitiv îmbucurarea copilei este despre ea, nu despre mine. Ieri, ca-n fiecare zi din vacanța lui Felix, ne petreceam ora sfârșitului de program al centrului alături de copiii și terapeuții de acolo. Copiii, aliniați pe scaune, coordonatorul de lecție înaintea lor, “umbrele” copiilor în spatele scaunelor, în picioare, și eu, la biroul din colțul din spate al încăperii. Kiti, atentă și activă la lecție, școlărița conștiincioasă ideală, a întors deodată capul în stânga, ocolind obstacolele din cale, ca să mă salute din privire. Da, Kiti, sunt aici, și eu mă bucur să te revăd, iubire!
Pe luncuță
Am auzit la știri că sunt treizecișidouă de grade în lunca Dunării, dar nu m-a interesat în mod special din frântura asta de știre decât cuvântul lunca, fiindcă mi-a amintit deodată de copilărie, de pajiștea de peste drum de casa bunicilor, pe care aceștia, dar nu doar ei, o numeau luncuță. Haideți să ne jucăm pe luncuță, să căutăm trifoi cu patru foi pe luncuță, alergați pe luncuță, încă îmi cântă ca un clopoțel cuvântul ”luncuță” în urechi, rostit de bunica, dar mai ales de bunicul, pentru că el ne însoțea adesea pe luncuță. Și deși luncuța mea era puțin întinsă, se ducea pe lățime cam cât se lățește un teren de fotbal adevărat și cam tot atâta pe lungime (dar eu nu știam asta atunci, chiar dacă nu ar fi exclus să fi dat și cu piciorul în vreo minge), pentru noi, copiii, era fără margini, pentru că ne aduna laolaltă în centrul ei de parcă ar fi fost o farfurie gigantică de supă, iar noi-o supă clocotită de pui, ca la bunica acasă, veselă și concentrată, tot cam așa. Atât am ținut să notez azi în jurnal, ecoul clinchetului pe care amintirea gingașului cuvânt luncuță l-a stimulat.
Ne întâmplarăm
N-am timp la dispoziție, nici dispoziție în timp să scriu în jurnal, o fac totuși telegrafic, ca să notez niște bucurii, nu sunt succesele școlare ale copiilor, deși nici acestea nu mă lasă rece; niște întâlniri îmbucurătoare (desigur) cu niște doamne pe care le iubesc, o spun mai ușor acum, de când mi-a spus un joc copilăresc pe facebook că problema mea este că iubesc pe toată lumea, glumesc, bineînțeles; când într-o mare clocotită de oameni eșuați parcă la mal de instituție, zăresc profilul cunoscut al pediatrului nostru primordial, o doamnă fericit-cunoscută în lumea nou-născuților noștri (și, probabil, ai voștri), doamna doctor Ana Culcer, o îmbrățișez cu nostalgie, iar dumneaei ne răspunde emoționant, cu câte încă o îmbrățișare tandră pentru fiecare dintre foștii ei nou-născuți, adolescenții noștri, un gest de recunoaștere tainică și incredibilă, dar reală și nespus de tulburătoare; apoi, către miezul zilei, când rămân doar cu Horică, ne întâmplăm într-o altă împrejurare rară, alături de prietena mea esențială, a copilăriei și adolescenței, dar, mai ales, a adolescenței, carevasăzică se întâmplă fericit o contopire a timpului trecut cu cel prezent, este un timp pasionant al adolescenței, pentru că într-o atare alăturare nicio altă epocă nu mai contează, nu-i așa, Adina?
”Baia” sau condamnarea sarcastică ireconciliabilă
Mi-am amintit de copilărie într-un context în care se vorbea despre bullying, mi-am amintit clădirea în care învățam la un moment dat, o construcție veche, neobișnuită în peisajul citadin comunist, cu a ei intrare coborâtoare, parcă în adâncimile abstracte ale timpului, cu coridoarele largi, întunecate, misterioase și înfricoșătoare, ”baie” i se spunea după destinția originară a construcției, înfricoșătoare deopotrivă din cauza întâmplărilor îngrozitoare care ar fi pustiit-o, dar și pentru că găzduia în acele vremuri vitrege o școală specială, ce știam noi, copiii, mai nimic de la părinți, nici atât de la profesorii noștri, știam doar ce ne puteam închipui, fiindcă de văzut cu ochii prea rar vedeam, închipuiri desigur infernale, fiindcă astfel funcționează mințile nesaturate ale copiilor, mai ales puse în medii enigmatice, ”specialiștii” le spuneau copiilor cu dizabilități de care nu-mi mai amintesc, cu un sarcasm de nedescris, care nu mă lăsa niciodată indiferentă, copii agresați bineînțeles prin definiția generică crudă a vremurilor, însă percepuți ironic ca agresorii noștri, ai celor ”normali”, (îmi amintesc azi cu tristețe fuga îngrozită a unei colege ”urmărite de un specialist”), dar vreau să uit sau măcar să împing amintirea urâtă undeva înapoi, poate sub frumusețea deplină a dealurilor transilvănene.
Imagini-punte
Mi-am salvat câteva screenshot-uri de pe vechiul blog, vechea mea căsuță din lemn și iubire, o căsuță pe care am clădit-o într-un luminiș izolat dintr-o pădure de foioase, ascunsă intenționat de o crengărie bogată de emoții sau luminată, de fapt, de ele, împotriva uitării, această teribil de întristătoare deșertăciune a gândului. Acolo m-am cuibărit șapte ani și încă ceva, un timp, dar și un spațiu în care m-am curățat de teamă și resentimente. Să creștem, dară, cum crește, fără îndoială, zilele astea speranța!
Fericită pentru viitoarele amintiri ale zăpezilor copilăriei copiilor mei
Ieri a nins superb în oraș. A nins cu fulgi de dimensiuni perfecte, dimensiuni de Albă-ca-zăpada, dimensiuni de amintiri din copilărie, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cred sincer asta, în ciuda boscorodelilor absurde ce-mi ocupau regulat, tot ieri, aparatul vorbirii, în timp ce-mi conduceam mașina și copiii spre școli și grădinițe. Dar ningea superb și în orașul nostru, fără viscol exagerat și fără ger, ah, în sfârșit fără ger, iar noi am ajuns în mijlocul unei părculeț feeric, zău, căci astfel l-am perceput în toată splendoarea cojocului său alb, proaspăt, încadrat de case boierești, înalte, frumoase, a căror prezență maiestuoasă și senină aproape că ne vorbea, liniștindu-ne cu înțelepciune bătrânească, ‘bucurati-vă, dragilor, și de ninsoare, e o trecere necesară și binefăcătoare și cât e de frumoasă!’. Apoi, învăluit de o liniște dumnezeiască, fără multe mașini și fără urme de lame eliberatoare, doar cu alei înguste și timide croite prin zăpadă de câteva roți răzlețe, părculețul înconjurat de case impunătoare mi-a apărut ca un decor sublim pentru o poveste de iarnă, în care am pășit cu bucurie, da, cu bucurie, în ciuda umezelii ce se insinua pe nesimțite de la degetele picioarelor către genunchi. Și pe cuvânt că uit mereu încântarea ce urmează senzației de șovăială a fiecărui pas călcat în profunzimea neștiută a zăpezii, și tot așa despre curioasa fascinație a tensionării musculare din pășirea prin stratul de nea. În plus, să fiu acompaniată armonios în vraja nesperată de fetița mea cu senzații bizare a fost de-a dreptul binefăcător.
Plină de energie benefică, la o oră a zilei când încărcătura energetică e în mod firesc mică, am primit cu seninătate prin telefon știrea cum că mă așteaptă un drum năucitor până acasă, cu staționări pe perioade nedeterminate, cu perspectiva sumbră a viscolului amenințător, în plus, înainte de calea înapoi spre casă, cu imposibilitatea de ajungere efectivă pe străzi înguste cu grădinițe, școli…Dar era iarnă și ningea superb în orașul nostru și până și Kiti, prima ajunsă la mama ei, privea cu un ușor zâmbet ninsoarea pe fereastra din dreptul locului ei din mașină, astfel că mi-am continuat incomoda incursiune printre nămeții răvășiți de mașini și mașinuțe cu un sentiment bun de acceptare, fără neliniști inutile și cu atenție și concentrare pentru metru și metru și metru de drum.
Apoi mi-am adunat toți copilașii și am luat drumul în piept, într-adevăr cu așteptări, nu foarte mari însă, ca să ajungem acasă pe-nserat, acolo unde ne-a așteptat o casă caldă, primitoare, către intrarea căreia, însă, accesul era interzis de mormane netede de zăpadă afânată, pufoasă. Am lăsat copiii să se joace în mașină și, datorită prevăzătorului nostru tati al familiei, am strecurat prin gard lopata lăsată strategic la poartă, am împrumutat mănuși și căciulă de la copii și am pornit operațiunea de croit cale prin nămeți. E muncă fizică extenuantă săparea aleilor prin zăpadă, dar sentimentul de mulțumire ce vine după are o dublă încărcătură de satisfacție, e satisfacție pentru rearmonizarea cu natura și e bucuria aducerii aminte a jocului cu zăpada, așadar e neapărat de încercat.
Azi e vacanță, timp de respiro firesc și timp pentru recunoaștere și smerenie în fața naturii.
Zilieri asteptand un job
Legat de o poza a Ancai de la http://viatalatara.wordpress.com/, mi-am amintit de Horia la gradinita, intr-o zi rece de martie. Era ora la care copiii ieseau in curte la joaca si obiceiul era sa se aseze in rand in fata garajului din curte in care se tineau mingile, bicicletele, lopetile, galetile si restul de jucarii. Desi curtea gradinitei, aflata intr-o frumoasa cladire, era la fel de frumoasa, curata si aranjata cu bun gust, coltul cu garajul contrasta flagrant cu restul curtii.
Astfel ca randul micutilor din fata garajului sugera timpurile marii crize americane din secolul trecut, cu cozi de someri asteptand oferte de munca cu ziua.
Si erau atat de scumpi incat nu am putut rezista sa nu-i fotografiez. Iata-i:
Intamplari cu un baietel (2)
Sunt un explorator. Ma numesc H-008 si port intotdeauna la mine un briceag elvetian. Am deseori si o carabina, un rucsac, un arc cu sageti si o palarie sau sapca pe cap. Imi place cand afara este racoare, caldura excesiva ma moleseste. Si vreau sa cercetez natura. Pe care o iubesc de cand ma stiu.
E drept, nu ma stiu de cand sunt insa ma stiu de destul de aproape de momentul nasterii mele. Cam de dupa un an. Cam atunci intamplarile din jurul meu au lasat amintiri in mintea mea. Acolo la fund sunt niste cai mici de jucarie si niste cai mari adevarati. Si acesti cai sunt intr-o piata mare, cu multa lume, marginita de mai multe biserici enorme la care oamenii aceia multi se uita admirativ. Si mai vad frig in jurul meu, pe care nu-l simt pentruca sunt imbracat atat de gros intr-o haina portocalie incat abia merg. Piata mai are multe casute mici de turta dulce, cred ca sunt intr-o poveste. O poveste cu cai adevarati si cai de jucarie. Nu mi-e frica de ei, sunt mic si mama e mereu langa mine. Acolo, in sertarelul mintii mele sta si tata. Daca-mi zambeste sunt curajos. Daca se incrunta devin prudent.
Nu stiu cum s-a intamplat dar m-am trezit cu caii in maini. Si fiindca au ajuns la mine ne-am imprietenit. Am devenit nedespartiti cam pentru un an intreg. Acolo, in piata mare, m-am plimbat si am fugit cu calutii mei de jucarie in maini. Priveam fascinat casutele de turta dulce si pofticios dulciurile din ele. Si, desi n-am uitat nici o clipa de calutii mei de jucarie, s-a intamplat totusi sa-l scap pe unul dintre ei pe jos. “Nu, nu, nu calcati pe el!” am plans eu tare, tare. Dar oamenii multi din piata nu ma auzeau. Erau departe, sus de tot, iar eu eram mult mai aproape de pamant. Oamenii nu erau rai, erau doar fascinati de bisericile negre pe langa care eu nu eram decat un gandacel.
Unde e calutul meu?, am fugit eu pe pietrele inghetate. Deodata il vad. E calutul meu maro. Fug sa-l ridic de pe jos. Insa pe masura ce ma apropii de el, devine tot mai mare. Si mai mare. Si se misca. E chiar el, calutul meu de jucarie care acum a devenit un cal adevarat. Vreau sa-l imbratisez. Dar cand sa il ating creste un gard in fata lui. Incep sa plang. Vreau calutul inapoi! E prietenul meu! Tata ma ridica pe brate si sarim gardul impreuna. Ma urca pe cal si eu il imbratisez. E el, imi sopteste la ureche ca e bucuros ca l-am eliberat. Stau pe spatele lui si el da un ocol pietei cu mine in spinare. Tata si mama ma asteapta intr-o parte. Nu mai sunt suparat. De ce sa mai fiu? Doar mi-am gasit calutul! Si…ssst…mai am unul mic de jucarie intr-o mana!
Briceagul l-am primit de ziua mea. Este foarte util. Il port intr-un buzunar special al pantalonilor. M-am antrenat cioplind bradul uscat de iarna trecuta. Creanga cu creanga. Mi-a fost mila de el si am plans putin. Dar oricum parintii ar fi facut acelasi lucru cu el. Asa ca am profitat sa-mi antrenez abilitatea de a taia si a nu ma taia cu briceagul meu elvetian. Nu imi permit sa plec in misiuni fara briceag. Ce m-as face fara el? Trebuie sa ma apar si sa-mi procur bautura si mancare. Daca intalnesc un cocotier sunt salvat. Sau doi-trei. Ca Robinson Crusoe.
Cine esti tu?
Sunt mica. Am mai mult de 5 ani. Stiu sigur pentru ca la 5 ani am mers prima oara cu masina familiei noastre. Dar nu am mult mai mult de 5 ani. Dar asta nu conteaza. Pot sa am 5, 6, 18 ani.
Sunt in masina, sunt in spate alaturi de fratii mei si de inca un unchi. Stau intre. Cand nu esti nici cel mai mare, nici cel mai mic stai intre. Nu intotdeauna, dar acum da.
Plecam intr-o mica excursie pana la bunici. Ei locuiesc destul de aproape de orasul nostru, jumatate de ora nu e enorm sa stam putin mai inghesuiti in masina. E placut in masina. Imi place sa ma uit pe geam si sa numar copacii. Imi place sa ma joc cu fratii mei. Desi acum e cam greu, n-avem loc.
Suntem pe drum de 20 de minute si brusc realizez ca nu mai e asa de placut ca inainte. Ciudat, doar nu s-a schimbat nimic.Incet-incet simt ca nu mai am spatiu sa respir. Intru in panica. Ma intorc cu o miscare brusca in partea opusa. E la fel de insuportabil. Picioarele ma dor, trebuie sa fac ceva. Le intind cat imi permite spatiul ingust pentru picioare si pentru o fractiune de secunda e minunat. Imi revin ca un arc la pozitia de repaus care nu e repaus si pentru corpul meu mic. Mai avem mult? Nu mai suport. Tip in gand, ma framant in spatiu. Vreau sa plang. Cred ca o si fac incetisor. De-am ajunge odata! …
Sunt mica. Seman cu mine, dar parca nu sunt eu. Sunt tot intr-o masina. E mai mare, nu ma mai inghesui cu fratii mei. Fiecare are locul lui bine limitat. Dar degeaba, nu-mi place. Plang si tip. Unde mergem? Parca am auzit ceva vorbindu-se in casa, inainte sa iesim. Dar nu stiu ce inseamna. Nu vreaaaau! Am acasa un patratel! Vreau in el! Ajutati-ma! Imi lovesc pumnii stransi intre ei ca sa-mi ia durerea necunoscutului. Imi zgarii fata ca sa uit. Si plang…
Au trecut 20 de minute si brusc imi e mai bine. Fratii mei sunt langa mine. Ce bine! Parintii sunt in fata. Ce bine! Noi mergem cu masina. Eu ma uit pe geam. Ador sa vad cum imi fug lucrurile din fata. Ce bine e! E minunat in masina cu familia mea!…
Suntem amandoua una in fata celeilalte. Eu si cu mine. Ne zambim. Intind mana sa vad daca si cealalta o face. Da, parca ar fi o oglinda. Deschid palma intinsa si astept. Primesc manuta mica in palma mea. Dupa 3 secunde. E o oglinda defazata. Dar calculat defazata. Pentru ca aseaza situatia bine. Completeaza imaginea, nu o copiaza pur si simplu. Mainile sunt conectate, oglinda dispare. Si-a indeplinit misiunea.
Miercurea fara cuvinte
Ce este “Miercurea fara cuvinte”?
Miercurea , pe internet, bloggerii care participa la “Wordless Wednesday” ( “miercurea fara cuvinte”), posteaza pe blogul lor o fotografie (de preferinta proprie, si nu luata de pe net) care nu are nevoie de explicatii. De aici si titlul “wordless”- adica “fara cuvinte”. Se considera ca fotografia vorbeste de la sine, astfel incat nu mai e nevoie de o descriere. Desigur, daca cineva doreste sa adauge cateva cuvinte nu e nici o problema.
Mi-e foarte draga poza asta (desi de o calitate slaba) cu Felix la 6 zile. E incredibil de mic, nu-i asa?