Fata-păianjen

Hărmălaia din curtea școlii se hrănește din ea însăși, cu cât este mai intensă, cu atât orice nouă intrare pare eliberată printr-un megafon invizibil. Nu degeaba în cancelarie profesorii ezită să o facă pe supraveghetorii copiilor în pauze. Un grup compact de cinci fetițe guralive se sparge într-un hohot de râs ascuțit, mai puternic decât hărmălaia însăși, ele hohotesc batjocoritor la adresa fetiței ciudățele despre care dirigintele le-a spus câteva cuvinte la început de an. ”Ce urâtă e cu codițele alea împletite, niște dreaduri fake cu siguranță!”, spune fata cea mai înaltă din grup, aprobată imediat de corul celorlalte fete. ”Si ce bizar merge”, intră alta în jocul obișnuit al umilirii, pe care copiii îl joacă destul de abil.

Intr-adevăr, fata cu codițe subțiri, împletite calcă cu mare grijă asfaltul moale al curții școlii. Ea privește drept în pământ și-și calcă fiecare pas de parcă ar mângâia pământul. Dacă pământul ar fi la fel de delicat precum atingerile fetei, am fi cu toții de mult pe urmele eroilor lui Jules Verne.

”Cum adică, domnule diriginte?” s-au întrebat la începutul anului copiii, unii hlizindu-se prostește, alții cumva îndoiți, să râdem sau să ne temem de viitoarea noastră colegă care visează să fie un păianjen?

Copila nu s-a destăinuit niciodată nimănui, nici mamei nu i-a spus nimic despre visul ei straniu. Dar mama a săvârșit indiscreția supremă a mamelor și, într-o dimineață din vara de dinainte de începerea școlii, dimineață în care fata ei se plimba cu bunicul în parc ca să studieze diverse insecte, i-a deschis cu un fals sentiment de vinovăție jurnalul. A început lacom să citească, sărind din frază în frază, până când vinovăția s-a prefăcut în groază. Cu degetul arătător tremurând a subliniat și a rostit cu voce tare: ”cu felurite țesături, să am atingerea fină, la fel de fină ca a unui păianjen pe perete, de fapt îmi doresc cu pasiune să fiu o arahnidă, să țes neîntrerupt pânze și păienjenișuri mătăsoase și senzaționale. Aș dori să vă fac să aveți și voi aceleași atingeri delicate care nu pot durea în niciun sens. Să trăiesc într-o lume țesută pe de-a-ntregul cu mâinile.” Apoi mama a mai dat emoționată două-trei pagini, iar privirea i s-a lipit de cuvântul călătorie. Acolo scria fetița așa: ” să plecăm într-o călătorie fantastică prin labirinte încălzite de lumină blândă, galben-roșiatică, să îi deseneze pereții din umbre cu nenumărate linii geometrice perfecte care mă liniștesc, să ne țesem hamace moi, calde din firele pe care miraculos le producem.”.

Pauza aproape se termină, dar larma este larmă în continuare, grupul dominant al celor cinci fete trăiește sarcastic la unison, iar fata-păianjen îngenunchează cu blândețe și pornește lent de-a bușilea ca un bebeluș sau ca un mânz abia născut ce pornește în mers buiestru, legănat către clădirea școlii. Intre timp s-a dat semnalul prin care copiii sunt poftiți în clase, abia atunci hărmălaia a părut să înceapă să se sature de ea însăși, iar copiii au pornit din nou să vadă. Fata, în patru picioare fine, ajunge lângă zid și se oprește într-o bucată de lumină și umbră jucăușe, își lipește bărbia de asfalt și pare că adoarme deodată într-un somn dulce. Jos, lângă bărbie, un păianjen rotofei, cu picioarele subțiri, extrem de lungi încât le ține elegant îndoite s-a oprit odată cu fata. Fata-păianjen pare nespus de fericită.

Final alternativ. Cu degetele subțiri ca ale unui pieptănaș fata apucă ușor arahnida ca să o sărute, numai că în clipa în care atinge păianjenul cu buzele, o trece un fior inexplicabil și îl înghite cu picioare lungi cu tot. Intr-o clipă se preface într-o arahnidă uriașă, iar murmurul care a rămas din hărmălaia de la început devine înfricoșător, așa că fata-păianjen sare de pe zidul școlii pe acoperiș, de pe acoperișul școlii pe acoperișurile blocurilor din jur și se face nevăzută.

Deschis

Dacă anul trecut Felix mi-a apărut atent și visător la școală, în clasa a cincea Felix pare că și-a închis fericit pe undeva mai profund melancolia. Este curios cum anticiparea dorului te poate atinge mai adânc decât dorul însuși. Cum amintirea unei dureri te doare. Din perspectiva asta, timpul este nespus de grațios, îți dă măcar o șansă să nu îți plângi de milă, șansa prezentului.

Aș nota că sunt fericită că Felix îmi păstrează mereu un scaun liber lângă el (vino, mami, aici, aici), dar prefer să spun că bucuria de a mă afla dorită în proximitatea lui fizică este cu atât mai îndreptățită cu cât, în timp ce copilul tot crește, mă voi găsi pe negândite păcălită de tristețea de a fi firesc respinsă. Păcălită, iată un adevăr de neignorat.

Dar nu dezamăgirea. Aflarea ei nu-mi dă sentimente bune. Nu este drept ca copilul să creadă că a dezamăgit, iar toată vina este a mea. Dintre toate materiile, chiar matematica, de acum destul de a lui, cum și a mea, să îl descopere neîmpăcat. Sau poate tocmai pentru că o simte a lui, cum o simt și eu a mea, să-l facă să suspine, așa încât să fim amândoi nevoiți să ne retragem scurt din oră. Orice, dar nu dezamăgirea! Iubirea părintească nu-i o amăgire, așadar nici dezamăgire nu poate exista. Când totuși există, ceva nesiguranță umblă deghizată în iubire.
24172260_10214740221449237_1532478882_n

Sfoara visurilor

Când era mic, Horică își dorea cu ardoare “sfoara visurilor”, o sfoară albastră, plastifiată de la Ikea, pe care până la urma visurilor nu a căpătat-o. Îmi amintesc de ea pentru că ploaia de astăzi mă face să exclam, “iată ploaia visurilor!”, ea, ploaia, îmi apare ca ploaia necesară a începutului, deopotrivă purificatoare și hrănitoare. Acum, ancorat (fără sfoară) în realitatea prezentului, Horia memorează eseuri la română și boscorodește practica obișnuită de zeci de ani de a învăța pe de rost, fără rost. Privind înapoi (nu neapărat cu mânie și totuși), observ că doar pauzele dintre eseuri diferă peste timp între ele, dacă în trecut ele se împlineau mai degrabă centripet, prin gânduri, reverii, capricii orientate spre sine, astăzi comunicarea ideilor se face preponderent către exterior, adolescentul se detașează de materia de înghițit cu ajutorul telefonului mobil, sunt aproape sigură că astfel arată tabloul general al elevului actual învățând. Nu știu dacă este iritația stomacului sau ploaia de vină pentru simplitatea cu care emoția mă cuprinde, dar gândul interzicerii lui Horică a “sforii visurilor” mă întristează până la lacrimi. Nu știu nici dacă resemnarea îi este model mai degrabă copilului mare decât copilului mic dintr-o familie, dar simt de parcă am fi comis o nedreptate mică față de băiatul nostru mare atunci, și o cruzime acum, când eu încerc bucuria ploii mele ce-mi amintește de sfoara lui nebucurată. Caut să-mi dezvăț sufletul de melancolie cu o îmbrățișare discretă, cum se cere în timpul ăsta, pentru copilul mare.

17204150_10212295116883151_2089145215_n

Atent și visător

Mi-a spus doamna învățătoare despre Felix că i-a testat de mai multe ori aparenta neatenție din ore, punându-i întrebări la care băiatul a răspuns corect. Într-adevăr, asist la câteva dintre orele lor și îl observ cum pare că visează. Visezi?, desigur, nu-l întreb ușor îngrijorată, deși parcă l-aș întreba, doar ca să-l aud că îmi răspunde cu a sa marcă însemnată încă din bebelusie, “cum adică?”. De fapt, visează cât visează cu ochii deschiși, dar mai mult decât visează, la școală nu se entuziasmează, bineînțeles, cu pauzele obligatorii pentru entuziasmare. Copiii se învârt în cerc în șir indian, cântând și dansând conga, șirul mă depășește treptat, tot în ritm sincopat, cum este și muzica, îi privesc pe toți cu drag, dar chipul lui Felix îmi rămâne întipărit pe retină. Nu am îndoială că-mi lipsește din luciditate, doar îmi privesc copilul, și totuși băiatului îi țâșnește maturitatea din privire; se dezvăluie mai lesne în dinamică, decât în postură statică, el nu este mai înalt decât colegii săi, dar îmi apare uriaș prin prisma ochilor săi mari, pătrunzători, el nu este nicicum mai puțin copil, însă intuiesc iz fin de melancolie în aerul său visător. Simt că am făcut o descoperire importantă. Sunt la birou, scriu pe laptop de împrumut și simt că-mi trădez Mac-ul, lăsat de câteva zile la reparat, pentru că încep să mi se ordoneze gesturile prin care îi comand tastaturii de împrumut ce să execute. Mă obișnuiesc și-mi pare rău. Mă reatasez și-mi refuz bucuria noului atașament. Îmi fuge privirea către Toată lumina pe care nu o putem vedea, este titlul cărții ce mă atrage să o încep cât de curând, culcată pe marginea biroului. Toată lumina pe care nu o putem vedea. Ce titlu încurajator! Atâtea parfumuri pe care nu le putem mirosi, așa de dese savori pe care nu le putem intui, întreaga durere pe care nu o putem îndura… Și totuși, ajunge doar solicitudinea de părinte, ca să ne putem măcar imagina.

15320392_10211281713388697_582796957_n

Răspunzător

Vin gânditoare de la o întâlnire cu doi dintre educatorii lui Felix, dar dacă n-aș veni gânditoare, de ce m-aș mai fi dus? Am vorbit despre responsabilitățile școlare ale copilului și motivele pentru care copilul le refuză uneori. Doamnele profesoare mi-au confirmat ceea ce știam deja de la Felix, că acesta le vorbește adesea colegilor despre Kiti, surioara lui este eroina admirată a întâmplărilor povestite cu haz. ”Kiti e tare” este părerea tuturor. Felix crede că este atât de ”tare”, încât de dimineață mi-a spus, dacă s-ar întâmpla să se trezească peste noapte Kiti că știe numai spaniolă pe lume, ”Doamne, cum ar fi să iasă din dormitor, spunând, Ola!”, atunci ne-ar obliga pe toți să învățăm spaniola urgent și noi am face-o. Da, bineînțeles că am face-o, de fapt, chiar o facem, în definitiv Kiti comunică cu noi, nevorbitori de spaniolă, într-un fel de spaniolă. Deci da, ea este tare, noi stăm mai prost cu abilitățile lingvistice. Nu am cum să ignor faptul că Felix este singurul din familia noastră care studiază sau a studiat vreodată spaniolă. Să revin la a fi sau a deveni responsabil. Nu mă gândesc acum la dezechilibrul de responsabilizare pe care băieții noștri îl experimentează din cauza condiției familiale specifice în care cresc, ci la faptul că anumiți copii sunt înzestrați natural să intuiască subtilitățile ostile ale diverselor medii și împrejurări în care sunt puși, ceea ce îi determină să respingă în mod aprioric anumite practici, așadar ei refuză intuitiv supunerea normată artificial. Nu spun că școala trebuie să constituie neapărat un mediu ostil, fiindcă nu este cazul școlii noastre, dar spun că unui receptor extrem de sensibil îi este relativ greu să își potrivească armonios frecvența de stimulare. De aceea, poate, uneori Felix răspunde pentru ceea ce face și alteori șuieră deranjant, ca un radio stricat.

310466_2479827085113_588891253_n