Să strivesc păianjenul sau să-l las în pace, mi-a cerut Felix părerea înainte de noapte, împărțit în două, deopotrivă iubitor de animale și arahnofob, eu m-am pornit să mă gândesc la ce răspuns să-i dau băiatului sensibil și l-am aflat, e des și repetat păienjenișul în casa ce abundă de esență lemnoasă, iar nouă ne este bine aici, eu l-aș lăsa în pace, i-am răspuns, și a fost pace.
Pace. Pace bună îmi trebuie ca să pot să urmăresc un film emoționant cum este Born To Be Blue (2015), de Robert Budreau, un film care nu se vrea neapărat o biografie a jazzmanului Chet Baker, ci este mai degrabă un portret sensibil, mai mult sau mai puțin realist al muzicianului de pe la sfârșitul anilor 50 către finele anilor 60, o viziune duioasă a omului atins de genialitate, dar nesigur și fragil, aflat într-o disperată și ostenitoare luptă interioară (și nu doar) pentru a-și regăsi inspirația rătăcită prin dependența de heroină și alte droguri. Un portret interpretat desăvârșit de Ethan Hawke, nu neapărat în rolul cel mai șarmant al carierei sale, dar nici pe departe lipsit de farmec, nu. Impresie strașnică mi-a făcut și interpretarea sa vocală, guturală (a actorului însuși) a unor piese celebre de jazz. Frumos film.
