18

Mereu m-au (semi)tachinat spunând „mama ne recomandă filme plictisitoare”, cel mai recent film pe care l-am văzut împreună a fost acum patru veri, Parasite, cu care nu doar Bong Joon-ho a avut succes, ci și eu, ha. Așa că am continuat să le recomand filme plictisitoare, iar copiii mei să nu le urmărească sau, mai bine, să și le urmărească pe ale lor, de altfel nu toate din așa-zisa categorie de ne-„plictisitoare”, cum se face de fapt întotdeauna când construiești ceva, să zicem, o pasiune. Dar nu despre filme m-am adunat să scriu.

Mie îmi plac verile caniculare, și în afară de mașină și vreo juma de oră noaptea, nu stau în aer condiționat. Până de curând am fost convinsă că pot funcționa foarte bine fără să beau apă, poate convingerea asta s-a consolidat în timp ca urmare a evidenței, nu beam apă, poate că paradigma adaptării la mediu era prea puternică. Mă rog, nu am ajuns la măiestria de viețuire a gazelei dorcas în deșert, m-am apucat să beau apă.

Duminică, Felix a avut de jucat un meci de tenis. Plouase cu bulbuci și fulgere peste noapte, pe sub perdea a părut un concert din anii ’90 (nu știu de ce-am zis asta). Dimineața strălucea de transparență. Când nu îi mai pălea din strălucire din cauza câtorva nori. De-asta am avut motiv să-l încurajez pe Felix, spunându-i că meciul său se va juca pe o vreme perfectă. Dar el a protestat, vehement și inflexibil în ce privește preferințele sale, eu iubesc vara caniculară, mi-a spus din nou. Da, știu, și chiar nu pot să aduc argumente credibile care să-ți păcălească simțurile. Nu eu.

Pentru că atunci când nu mai e fierbinte, când nu te mai topești, mi se petrece înăuntru o întristare apăsătoare, ca o trezire bruscă în miezul unui vis frumos, pe care o port ascunsă cu mine toată ziua, de mă face din când în când să mă întreb de ce mă simt așa?

Mi-am pus un film. First cow. Prima vacă. Felix, ai mai văzut vreodată un film cu un titlu atât de incitant? El a căutat imediat pe telefon, nu există niciun film The last cow. Da, da, așa e, The last Jedi, The last emperor, The last samurai. Dar eu am zis FIRST Cow. Aha. Si l-am văzut împreună. După ceva vreme, iar meritul nu este deloc al meu, ci al vacii. Ha. Categoric nu al meu, poate doar conex cu mine sau cu materia din care sunt făcută și pe care, fără nici un merit, dar cu mult drag, am replicat-o în trei zări.

Oooo, ce mângâiere delicată pentru tristețea noastră generică acest film!

Acum două săptămâni. Final de antrenament de tenis. O mică discuție mai apăsată între copii și instructor. Doi mai mari versus unul mai mic. Unul dintre cei mari, cel mai înfipt, se plânge, „nu e posibil așa ceva, un pici de 12 ani să fie nerespectuos cu mine și cu ăsta, de 18 ani!” Haha, mă amuz în sinea mea, niciunul nu are de fapt încă 18.

Dar, deși băiatul mai îndrăzneț mai are de așteptat vreo lună, Felix face mâine dimineață 18.

Cred că vârsta asta este mai grea pentru părinte decât pentru copil. Iar când și cel mai mic dintre copii face 18, hmmm.

Felix a pierdut meciul. Felix a pierdut fericit meciul. Poți pierde fericit un meci? Poate că în general nu. Dar pentru unii, fericirea nu e starea aia supralicitată și intangibilă, ferice (sâc) de cei care o pot simți în contexte general acceptate ca nefericite. Poate că asta e superputerea lui? Chiar nu știu, dar ar fi ceva!

Mai vorbim.

Cum ne leagă

Există atât de multe bogății neexplorate în afara noastră, dar mai ales în noi! E drept însă că trebuie să atingi un anume grad de înțelepțire ca să poți să le descoperi și să te bucuri de ele. Se petrece la tot pasul enorm de multă acțiune aparent disonantă cu mediul, dar și cu sine, însă eu cred că o percepem stridentă, nelalocul ei mai ales pentru că nu suntem suficient de înțelepți pentru a observa cum și cât de amplu se leagă de cea de lângă ea. Cât de semnificativă este armonizarea asta ascunsă dintre fenomene, simțiri, idei, întâmplări și cât de discret ne determină pe noi, ființe, plante, celule, gânduri, este poate întrebarea căreia îi căutăm neobosit răspunsul.

Am văzut aseară un scurt interviu cu Andre Agassi în care povestea că odată cu Boris Becker, jocul masculin de tenis a cunoscut subit un nivel extraordinar al serviciului de tenis. AA povestea că era pur și simplu copleșit de acest serviciu neomenesc de puternic pe care îl desfășura BB până când. Până când, cu o intuiție miraculoasă, AA a observat o legătură stranie între plassamentul mingii la serviciu și mimica lui BB chiar înainte de serviciu, observație care i-a dat lui AA deodată cheia pentru a para și contracara nemaivăzutul serviciu al lui BB.

Toate aceste neclare, dar totuși autentice legături sunt tot atâtea împrejurări de reflecție și optimism până la urmă. Ne trebuie însă răbdare, fiindcă procesul cere timp, și credință.

Zero-zero, time!

Ziceam în dreptul acestei poze pe facebook că Kiti apără bradul de ea însăși și, chiar dacă o face în joacă și cu zâmbetul pe buze, până la urmă exact asta face, apără bradul de ea însăși (Kiti fiind pisicuța atrasă iremediabil de pomul împodobit), întrucât stă cu spatele la el, iar intențiile ei sunt orientate către noi. Este complicat să te socotești cumva detașat de tine, adică să descoperi și să antrenezi abilitatea de a te apăra de tine însuți. A-ți întoarce spatele, așa cum face Kiti față (mă rog, spate, hihihi) de ținta către care are intenții distructive, nu înseamnă nici negare, nici indiferență, ci un fel de retragere strategică pentru reculegere. Bătrânul și hulitul an a fost predominant un an în care s-a respirat greu. Jur că simt și milă alături de nemulțumirile trecătoare (ooo, ce fericire că au fost doar nemulțumiri trecătoare) pentru acest an care putea să fie foarte bine altul, nu? Si totuși, dacă privesc anul meu 2020 ca pe bradul de Crăciun asaltat periodic de către Kiti, iar pe mine ca pe Kiti, poate că îmi este de folos să îi întorc spatele tactic și să privesc încrezătoare în zarea fără margini, dar numai atunci când nu uit de ce o fac, anume ca să-l apăr. Eu sunt și bradul de anul ăsta, sunt și bradul de anul trecut, sunt toate coniferele care m-au impregnat cu rășina lor vreodată. Bătrânul și hulitul an a fost predominant un an în care am respirat greu. Dar am și râs în hohote, am plâns de frumusețe, am pansat răni, am îmbrățișat oameni și animale, iar toate astea le-am alternat sau suprapus peste anxietatea inspirației insuficiente. Știu că multora le este mângâietoare renunțarea simbolică la anul care trece și dacă cineva înțelege impactul resetării la zero pentru speranță și încredere, atunci aceea sunt eu, pentru că iubesc jocul de tenis, totodată deși mă joc trăind, eu, una, nu îmi trăiesc viața ca pe un joc, la care pot să renunț oricînd, doar e un joc, nu? Ironic sau doar întâmplător, dar nespus de frumos, acum, în timp ce scriu în jurnal, se derulează în playlistul meu variante diverse ale standardului de jazz Perdido, hahaha. Zero-zero, time!

Women’s Tennis Charity Tour ReadyPlay

42567726_343598626385464_5795871659428675584_n

 

Am început să joc tenis pe la 10-11 ani la zidul tipografiei de pe strada mea, apoi m-a luat tata la terenurile unde juca cu prietenii lui de trei ori pe săptămână. Iubesc așadar tenisul din copilărie. După o pauză mai lungă, m-am reapucat de tenis recreativ împreună cu soțul și copiii mei, iar de curând- cu o bună prietenă.

Dar tenisul este un sport competitiv și tenisul fetelor se joacă atât de diferit față de cel al băieților! Noi, femeile, iubim și în timp ce jucăm tenis! 🙂 De aceea, pe 14 octombrie 2018, voi participa la Women’s Tennis Tour ReadyPlay, turneu creat în sprijinul proiectului Asociației Invingem Autismul.

Tu, prietenul meu, mă poți ajuta să îi susțin pe minunații adolescenți ai centrului Asociației Invingem Autismul, pe care îi cunosc și îmbrățișez cu drag de câte ori am ocazia, DONÂND pentru ca ei să ajungă să dobândească abilitățile critice pentru o viață cât mai împlinitoare.

Impreună pentru cei care au nevoie de noi este esența omeniei.

Vă mulțumesc!

 

Acesta este linkul paginii pe care puteți dona oricât de mult sau oricât de puțin, operațiune care durează 33 de secunde.

Cunună de lumină

La început m-am bucurat să o văd pe Mihaela urcând vertiginos în clasamentul de tenis. Apoi m-a întristat gândul apăsător al deșertăciunii vieții destinate, întâmplarea carierei sale sportive intense, dramatice și istovitoare aproape de renunțare, carieră renăscută aproape miraculos, pentru că mă revolta nedreptatea sorții, mă tulbura lipsa de consistență a sistemului întruchipat de sportivul de performanță care adesea își oferă copilăria și adolescența și parte din tinerețe ca pe o ofrandă de binefacere a unor aleși ai hazardului, ce neliniștitor! Dar iată-mă din nou entuziasmată de fericirea pe care sportiva o trăiește în clipele astea, iată-mă deodată împăcată cu gândul extenuant al vremelniciei, împăcare ce se rotunjește în mine după ce îmi chestionez rațional emoția negativă anterioară, întrebându-mă împăciuitor de ce consider inutile căutările omenești (chiar și cele mai înverșunate), de ce cred că temeinicia acțiunilor noastre nu poate fi altceva decât frivolitate? Să ne fie căutările încântătoare este ce putem să ne dorim mai mult, pentru că restul este încununare cu lumină!

 

26240906_10215106110716240_9074299010085383280_o

Sâmbăta în care pisicile răsăreau din ierburile mai înalte ca oricând în aprilie

Pe vremea, nu de mult dusă, când soarele strălucea mai văratic ca oricând în aprilie și pisicile răsăreau din ierburile mai înalte ca oricând în aprilie, cu toții am simțit că a venit momentul să zburdăm liberi pe câmpii. Am pornit încrezători, viteji de-acasă, dar în cele din urmă nu am prea zburdat, nici liber nu prea ne-am dezlănțuit, nici chiar câmpiile n-au fost tocmai câmpii. Poate puțin Horică să fi zburdat la un moment dat, cam până a condus cu șase zero, dar mai pe urmă, când adversatul s-a trezit, chiar dacă sprinteneala i s-a păstrat, a fost nevoit să apeleze la maturitatea sa de jucător serios ca să câștige meciul de tenis. L-a câștigat. Cum spuneam, libertățile noastre au ținut în limitele unor captivități felurite, iat-o pe Kiti, eliberându-și picioarele între pereții transparenți ai mașinii, iată-l pe Cătă, deblocându-se de termene și obligații de om muncitor tot din mașină, iată-mă pe mine, salvându-mă de gânduri și probleme cu suflet tremurător alături de Horică în acțiune și privește-l chiar și pe Felix, răsărind ca pisicile de mai sus din ierburi înalte într-o limită enervantă de hipersiguranță, lângă mama lui, dar totuși. 13029598_10209373378161509_4156542298464890073_o

Cinstit neMelodionium

Aceștia sunt doi jucători de tenis cinstiți, (mai rar așa ceva!), în ciuda faptului că unul dintre ei înclină să se dopeze cu pâine cu unt și cu miere, iar celuilalt nu îi poți lua ciocolata de la gură. Amândoi ar vrea să câștige (mai multe meciuri) și uneori câștigă (chiar și bani), însă nu cu orice preț. De exemplu, ieri, la o minge dată de Felix, pe care arbitrul a văzut-o în teren și adversarul a contestat-o, Felix a anunțat hotărât că el a văzut-o afară, refuzând punctul necuvenit. (Nu comentez opinia publicului adult al acestui meci.) Este destul de evident că în lumea în care trăim cinstea este demodată, deci să nu devin prea serioasă. Rămân cu ceva tristețe, dar ciocolata neagră ajută. (Doamne, sper că nu și ea!) Ajută și relaxarea prin numărarea regulată a banilor, dar să nu fie prea mulți, că te ia cu dureri la inimioară și ți se prescrie Meldonium în pauzele dintre seturi. Ce-i drept (că doar despre cinste vorbesc aici), am vrut odată să-l învăț tehnica asta de relaxare pe Felix, ne-am apucat amândoi să-i numărăm banii din pușculiță, însă m-a luat enervarea, iar băiatul n-a înțeles nimic din lecția mea. Ca atare, ne-am luat de mână și ne-am eliberat cu niște Ascovit de căpșuni, autoprescris dintr-un exces compulsiv, doar suntem chiar și noi uneori victimele mileniului în care ne întâmplăm să fim. Mai încolo, cinstit coincidență!, am vrut să îl ajut pe Felix să își scoată o minge blocată în buzunarul pantalonilor de tenis și am dat de un pachet de ciocolățele ascuns cu dibăcie. El, băiat cinstit, a zis că nu știa de existența energizantului din buzunar și, mai cu seamă, că nu apucase să-și citească mailul în ziua respectivă (???), așa încât am realizat că cinstea mă obligă să-i întrerup sponsorizarea, împotriva convingerii mele asupra nevinovăției copilului, dar absolut în acord cu datoria față de imaginea mea impecabilă de organism vertebrat susținător. Așadar, i-am înlocuit costisitoarea și eficienta ciocolată cu ulei de pește natural, stors la fața locului (din recipientul încăpățânat de plastic nereciclabil). Mă rog, până la urmă, problema s-a dizolvat ușor în noianul irezistibil de fapte reprobabile imposibil de ascuns lumii largi, iar oamenii de știință au înțeles că a sosit acel moment în viața lor absolut științifică în care trebuie să o ia de la capăt cu căutările soluțiilor miraculoase vremelnice, cam ca în refrenul unui cântec stupid de care am râs ieri cu Felix în mașină, în care o fătucă jovială lălăia la un relativ nesfârșit, ”non-stop și de la capăt, non-stop și de la capăt,…”

10263976_10208910192982169_2225009758874429461_o

Altfel

-Mi-e sete, se apropie Felix de mine în mica pauză de așteptare a rândului la antrenamentul de tenis.
-Felix, pleacă de la mama sau o dau afară de pe teren, îi strigă profesorul.
-Dați-o afară, da, da, strigă și un bunic de lângă mine.
Felix se încruntă, încrucișează brațele pe piept, lovește piciorul de zgură și se retrage. Mie nu-mi vine să-mi cred urechilor, îl privesc aspru pe bunic, iar acesta zâmbește împăciuitor, explicându-mi, ‘e prea răsfățat și timid, doamnă’. Îmi displac profund judecățile întâmplătoare de acest fel, cu atât mai mult cu cât micile drăgălășenii cu care mă alintă Felix în timpul lecțiilor de tenis înseamnă câte o îmbrățișare scurtă sau o vorbă dulce în pauze. Îmi simt lacrimile gata să mă inunde, dar reușesc cumva să le rețin. Felix lovește mingea vădit nemulțumit de nedreptatea care i se face, pledează tacit vinovat de sete, dorul de mamă nu-l poate învinovăți, desigur. La rândul meu, și eu mă simt nedreptățită, ai zice că suferim de vreun sindrom familial de mania persecuției. Dar nu, eu citesc sau urmăresc jocul în deplină tăcere de pe bancă. Mă gândesc că pornirile malițioase ale oamenilor descriu mai degrabă neliniștile din fața necunoscutului ale celor porniți, decât lipsa de simpatie pentru destinatarii malițiozităților, și-mi reproșez  inabilitatea de a nu mă lăsa tulburată. Uneori mă prinde valul din urmă și mă îneacă, nici nu știu ce este mai copleșitor, să fiu eu însămi sau să mimez conformism.

Nu râde de mine, că te mușc de fund!

Felix este un băiat sfios. Asta nu are de-a face cu lipsa de încredere în el, ci cu temperamentul său. Când spune despre el că este un cățel, se joacă sau își ușurează comunicarea cu oamenii. Își ușurează comunicarea cu oamenii, comunicare ce unora le este în anumite cazuri dificilă. Ham-ham, îi latră delicat profesorului înlocuitor, împreunându-și lăbuțele sub bărbie și zâmbind, fiindcă și câinii zâmbesc, tot ca oamenii. Nu știu ce efect are glasul cățelandrului Felix asupra profesorului, însă, oricare ar fi acesta, nu trece neexprimat, fiindcă adultul insistă să-l dezbrace pe băiat de protecția cu care s-a înfășurat și cu care nu împiedică nicicum desfășurarea lecției. Tot câine?, întreabă el, de parcă fidelitatea ar fi păcatul copilului ce ține să-și păstreze inocența pe măsură ce crește; tot câine?, întreabă, sugerând că o lipsă de imaginație ar fi culpabilă pentru o atare haină aleasă de copil. De ce n-ai fi un dinozaur?, propune neinspirat profesorul, neinspirat, fiindcă răspunsul lui Felix dovedește că ideea nu este nicidecum salvatoare. Înainte de a spune părerea băiatului, mă transport o clipă înaintea răspunsului său, în pielea sa, unde îmi constat goliciunea silită de indiscreția celui din fața mea, goliciune dureroasă, ce mă obligă să devin agresiv, ca să-mi iau blana de cățel înapoi. Nu mă tem, fiindcă trebuie să mă feresc din calea privirilor celorlalți, așa sunt eu, învăț să comunic, dar nici nu-mi face plăcere să reacționez în felul ăsta. Ce pot să fac? Să îi arăt profesorului de ce prefer să fiu un cățel ar fi o idee. Așadar, Felix răspunde: bine, atunci nu sunt un câine, ci un T-rex, fiindcă am o coadă puternică, cu care îți dau peste cap! Profesorului înlocuitor nu-i surâde înlocuirea câinelui cu dinozaurul, dar nici lui Felix nu-i plac provizoratele, așa că înghite matur în sec și-și latră gingaș în barbă, ham.

Silence, please. It’s time!


E greu pentru un băieţel de trei ani să îşi însoţească mama la un meci de tenis?

Răspuns: nu. În general, acesta adoră să fie în preajma mamei sale oriunde şi oricând, chiar şi noaptea dacă nu mai ales noaptea.

Ce poate face un băieţel de trei ani la un meci de tenis, ca să nu se plictisească prea tare, ţinând cont de faptul că la vârsta lui tenisul este distractiv atâta timp cât nu trebuie urmărit în linişte?

Răspuns: O mulţime de lucruri, ca de exemplu: să aplaude zgomotos după fiecare minge laolaltă cu ceilalţi spectatori, dar mai ales cu mama lui; să strige “bravo” când şi când, chiar dacă uneori niciunul dintre jucători nu ar putea accepta cinstit această apreciere; să imite şi să se amuze de fiecare dată când aude anunţul ferm şi caraghios al arbitrului, “time”; să profite din plin de fiecare scurtă pauză dintre game-uri ca să urce, să intre sub sau să se întindă pe bancutele din loja în care se află; tot atunci să-şi poziţioneze căţelul, avionul şi ce alte mici gadgeturi mai are la el în diverse aranjamente mai mult sau mai puţin haotice în micul său spaţiu; să aleagă dintre cei doi jucători pe unul care nu se ştie din ce motiv este mai atractiv pentru el ca să ţină cu el şi să îl încurajeze când şi când “hai, Riba!”; şi încă multe altele.

E dificil pentru mama băiatului de trei ani să urmărească un meci de tenis alături de fiul ei?

Răspuns: nu, atâta timp cât plăcerea de a urmări meciul de tenis nu o depăşeşte pe cea de a-şi privi şi ajuta băieţelul să găsească bucurie oriunde şi oricând.

Horică-primul meci


Ajuns la 10 dimineaţa pe terenul de tenis, Horia începe încălzirea pentru primul său meci de tenis, să-i zicem, semioficial. Partea “oficială” se datorează faptului că adversara lui este adusă de la alt club de tenis, deci o fetiţă total necunoscută şi meciul va respecta arbitrajul şi condiţiile unuia “adevărat”. Meciul este doar “semi”-oficial pentru că nu se desfăşoară în cadrul unui turneu organizat, este amical, fără miză.

Pentru că fetiţa încă nu a sosit, Horică începe să servească un coş de mingi, serviciul fiind unul dintre punctele sale vulnerabile. Pe când serveşte, apare şi adversara sa însoţită de antrenor şi tată. Antrenorul, domnul V, îl urmăreşte pe Horică aflat (ne)surprinzător tocmai după două servicii reuşite şi, cu o privire hâtră, îl întreabă pe antrenorul lui Horia: “ăsta-i Rambo?”. Rambo 5 (sau 6???) zâmbeşte şmecher şi se îndreaptă spre adversara sa pentru a se cunoaşte.

Ea este Andreea, o fetiţă înaltă, cu un corp atletic, codiţă lungă, şatenă, prinsă la spate, ascunsă parţial sub şapca bleu.
“Sunt Andreea, am aproape 10 ani”.
“Eu sunt Horia şi am tot aproape 10 ani”.
“Ziua mea este pe 25 iulie”, spune Andreea.
“Incredibil, ziua mea este pe 24 iulie”, se minunează Horică.
“Eu am o soră născută pe 26 iulie”, zice Andreea şi îi înţeleg foarte bine bucuria de a spune asta pentru că…
“Şi eu am un frate născut cu o zi înaintea mea, pe 23 iulie”, aproape că strigă Horia, “câţi ani împlineşte ea?”, continuă el.
“3”!
“Asta e una bună, mai rar aşa o coincidenţă, şi fratele meu face tot 3 ani!”

Hi, hi, hi, ha, ha, ha, de o parte şi de alta a fileului. Iată un start bun pentru o relaţie!

“Gata copii, să începem meciul, adu şi mingile, Radu”, de la mijloc, domnul V.
“Sunt Horia!” cu o exclamaţie cu volum de şoaptă.
“Andrei, cine e mai mare dintre voi?”, se interesează domnul V, evident neatent acum câteva minute, la schimbul prietenesc de introducere a celor doi copii.
“Sunt Horia!!!”, insistă Horică.
“Horia, da!”, acceptă în cele din urmă domnul V.
“Deci, care-i mai mare, ca să dea cu banul?”, vrea să iniţieze antrenorul procedura comună de start a meciului prin care cel norocos alege terenul sau serviciul.
“Eu sunt!”, strigă Horia.
“Ba eu sunt!”, replică Andreea.
“Dacă eu m-am născut pe 24 şi tu pe 25 iulie, acelaşi an, atunci eu sunt mai mare!”, calculează Horia.
“Ha, ha, păi eu sunt mai mare că ziua mea e pe 25 şi a ta pe 24!”, la care Horică îmi aruncă o privire neputincioasă, iar eu îi spun cu un gest că e un amănunt neimportant.
Domnul V revine pe teren cu mintea (cu corpul era acolo mai demult) şi devine arbitru: tu când eşti născut?, spre unul, dar tu?, spre celălalt şi decide: “Andreea dă cu banul, ea este mai mare!”
Horică urmăreşte piruetele monedei în aer cu un aer amuzat, ba chiar mai mult de-atât. Eu, pe bancă lângă buna mea prietenă M, venită pentru încurajare, râd de-a dreptul.

În sfârşit începe meciul, pe care nu doar copiii îl joacă acolo, în careu, ci şi noi, mai ales eu, lângă careu, cu sufletul la gură, gură care sporovăieşte în acelaşi timp despre vrute şi nevrute cu Felix şi M, ca să-l ţină (pe suflet) cuminte la locul lui. Fiecare minge este percepută la intensitate de valoare relativă şi nu absolută, iată astfel cum se explică emoţiile susţinătorilor lui Horica.

Câştigă în cele din urmă Horică (6-1, 6-3), însă nu în victoria în sine constă câştigul cel mai mare. ci în faptul că singur, cu mintea lui, a fost nevoit să analizeze şi să decidă fiecare următoare acţiune, să-şi controleze şi să-şi stăpânească emoţia pentru a juca cât mai bine.

Hai Horică!

Relaxare

Pentru întâiul ăsta de mai ne-am propus câteva ore bune afară în aer liber, pe zgura roşie şi înconjuraţi de pereţii verzi din frunzele copacilor ce împrejmuiesc terenurile de tenis. Am prins pentru joacă destul din soarele neaşteptat (după diverse forecasturi) al zilei dar, păcăliţi de căldura şi bunătatea lui, ne-am amânat jocul propriu-zis de tenis exact cu jumătate de oră înainte de venirea ploii. Şi atât de credincioşi în puterea lui, a soarelui, nu am părăsit terenul odată cu primii stropi de ploaie. Nici chiar mirarea din vocea lui Felix, “ce-e-e, plouă?”, nu ne-a oprit. A fost nevoie de mai mult ca să simţim că, doar de data asta, am fost înşelaţi. Şi, înghiţind în sec, am plecat spre casă. Şi, înghiţind în sec, am simţit o sete mare. Şi, înghiţind în sec, am mai înghiţit odată în sec şi am făcut stânga (cedând rugăminţilor plangaciose gen “Domba-Domba”) brusc şi neaşteptat la Mcdonald pentru un suc şi-o îngheţată cu ciocolată (simplu-dulce).

De ce iubim noi zgura roşie? Pentru că e caldă, moale, asortată cu verdele naturii, prietenoasă cu copiii, relaxantă. E un loc în care Felix a făcut primii paşi, Kiti vocalizează şi răspunde cu plăcere (ultimele lecţii mutate pe teren au fost adevărate reuşite), Horia nu se plictiseşte niciodată (are însă şi briceagul la el) iar noi, părinţii, facem sport.