Înțelegerea

-Bună ziua, doamnă Elsa, avem o problemă.

Inchiriaseră de curând printr-o agenție imobiliară o casă pe pământ în sudul orașului, casa avea și o curte mică, cochetă, cu gazon ca-n filmele americane, încadrat de tufe înalte, voluminoase de rododendroni. Cartierul de case, construit geometric, în ton, respira printr-o rețea intens oxigenată de alei pavate, de pe marginea cărora, în drumul zilnic dinspre și către casă, culegeau bucuroși câte-o zmeură, o agrișă sau chiar câte o frunzuliță de mentă creață. De aproape două luni locuiau în casa doamnei Elsa și încă nu se săturaseră să își socotească norocul de a fi ajuns să trăiască în acel loc de vis.

-Ce s-a întâmplat, ajung în cincisprezece minute? a reacționat precipitată doamna Elsa, apoi o pufnitură înfundată a răsunat în receptor.

-Vine, i-a transmis tânărul soției sale, haide, că rezolvăm.

Incă de la prima întâlnire cu proprietara casei, tânăra chiriașă se lăsase intimidată de aceasta și pretențiile ei absurde, adevărul este că doamnei Elsa nu îi surâsese să-și lase casa îngrijită și dichisită celor doi tineri, știți domnule Bojan, contraargumenta ea în fața tinerilor agentului imobiliar, cum sunt tinerii în ziua de astăzi, neglijenți, petrecăreți, egoiști, iresponsabili. Dar doamnă… In fine, în cele din urmă Bojan a fost mai persuasiv.

-Bună ziua, doamnă Elsa, mulțumim că ați venit atât de repede.

-Bună ziua, ce s-a întâmplat cu casa mea, ce ați făcut?

Tânărul a poftit-o politicos pe doamna Elsa în camera de zi, iar soția s-a oferit să facă o cafea.

-Nu, mulțumesc, unde este problema?

-Păi, la bucătărie.

-Să mergem!

Doamna Elsa, o femeie cam la 60 de ani, exagerat de înaltă și slabă, cu trăsături aspre, oarecum înfricoșătoare, a luat-o decisă către bucătărie, bodogănind ceva în barba ascuțită. Cei doi soți, ca doi copii vinovați de cine știe ce năzbâtie, au urmat-o.

-Va trebui să plătiți reparația, spărtura din perete nu era trecută în contract!

-Dar doamnă Elsa, cum să fi făcut noi gaura aceea sub chiuvetă? Cine să fi controlat așa ceva la închiriere?

-Nu este problema mea, acestea sunt condițiile mele.

-Foarte bine, s-a revoltat atunci tânărul, aprobat tacit de soția sa, vom plăti reparația, dar să știți că luna aceasta vom plăti o chirie mai mică, fiindcă ați omis intenționat să ne atenționați de prezența în casă a celui de-al treilea chiriaș, acest nevinovat șoricel.

Ajunul Ajunului

O zi înaintea Ajunului. Ziua lucrătoare cel mai puțin lucrată a anului. A doua cea mai scurtă zi a anului. Poate motivul pentru care este neîncăpătoare. Aglomerarea de pe șosele o face, paradoxal, să pară mai lungă. Impresiile cu care ar putea să ne crească sunt volatile, inconsistente. Poate pentru că, precum fac adesea finalurile, așteptăm nerăbdători să le consumăm, să plece, să ne schimbăm. Ne scuturăm de ultimele zile ale anului ca și cum ne-am da o dată peste cap, ca și cum am face o vrăjitorie. Pierdem cu lejeritate ultimele zile ale anului mai degrabă pentru că ne cuprinde optimismul cuceririi anului nou, decât tristețea și duioșia amintirilor a ceea ce am fost în trecutul apropiat ce ne-a adus aici. Timpul pare o extrasistolă a inimii pe care vrei să o alungi cu forțarea unei tuse. Apoi ritmul imperturbabil se va relua și impresiile vor găsi spațiu în timp ce se vor insinua în minte și suflet.

 

80392639_10221015912017579_4877503545831587840_o

Prima ninsoare

5CE19BE1-C16E-4559-8792-31251DF7C35A

 

Am avut nevoie să crească trei copii mari ca să țin odată minte când se pun cizmele pentru Moș Nicolae, ca să nu mai pățim ca-n alți ani, să ajungă copilul la școală și să nu poată spune ce i-a adus moșul, pentru că nu i-a adus.  Nu aș zice că am probleme de învățare, nici că nu-s fără. Probleme. M-am gândit astăzi că dacă bucuria copiilor la darurile moșului scade pe măsură ce copiii cresc, iată că anul ăsta sper să o descopăr pe Kiti interesată de darul ei. Nu mă refer la nelipsiții biscuiți care o animă cvasi-permanent, ci la balsamul de buze pe care-l va găsi în cizme. N-a funcționat stimularea entuziasmului ani de-a rândul cu jucării, cărți, haine, cred că ar putea începe să meargă cu rujuri, pixuri, ojă, parfum. Vedem.

Spunea o prietenă pe facebook despre copii că parcă nu se mai lasă impresionați de ceea ce se află în jur, de frumusețile naturii și da, parcă așa înregistrez și eu. Desigur, sunt motive complexe pentru care se întâmplă asta, dar din fericire există încă în acești copii ai începutului de mileniu resurse pentru emoționare și, mai ales, surse adevărate de emoționare. Iată, de exemplu, prima ninsoare a noii ierni. Încă n-am cunoscut copil căruia să nu i se încălzească sufletul de la entuziasmul cu care primește prima ninsoare. Bineînțeles că prima ninsoare este una dintre frumusețile lumii care nu trebuie căutată, fiindcă îți cade în cap și totuși. De dimineață câmpul era înmărmurit în gheață translucidă, de poveste. Am oprit mașina și am coborât să ne frecăm ochii de uimirea cu care am primit darul iernii. Felix a exclamat că adoră iarna și mi-a povestit despre bulgărul pe care l-a construit în ziua primei ninsori. Recunosc că eu nu mi-am amintit că a nins preț de minim un bulgăre anul ăsta. Dar eu nu mai sunt copil.

Sezonal

14407776_10210603728599501_1888470584_nSunt singură acasă și strănut. Fac și altele, dar mai ales strănut. Mai apoi iarăși strănut și o fac atât de tare, încât sperii patru broaște de pe marginea iazului, de le văd cum sar speriate în apă. Îmi vine să zâmbesc, dar nu zâmbesc, pentru că strănut. De enervare arunc o înjurătură (sunt singură acasă- spun asta, ca să pară că contează), ceea ce-mi scoate totuși zâmbetul de mai devreme. Îmi amintesc de bunicul care sughița și bombănea iritat după fiecare sughiț. Pe noi ne amuza teribil. Devin mai relaxată când înjur din tot sufletul după ce strănut din toți rărunchii. Broschi nu schițează nici o mișcare, lipsa urechilor o arată impasibilă cum e piatra pe care stă. Cred că iritarea mea vădită domolește pornirea nestăvilită a fiziologiei. Amân aspirina pe mai târziu. Îmi trebuie mult să mă las convinsă s-o iau. Mult mai mult decât să încerc cu o înjurătură.

 

 

 

 

Fără artificii

Și-a luat bilet Kiti pentru reprezentația din seara asta, vrea Felix hâtru să spună că îi îngăduie surorii sale să asiste la activitățile de igienizare de seara, dar are abonament, doar ți-am mai spus, îi reamintesc, domnișoara se așază confortabil pe canapeaua din holul-încăpere, pe care a dispus-o transversal, cu deschiderea către ușa băii, picioarele i se încrucișează, iar adesea dinamica încrucișării lor îi întinde totodată și colțurile gurii într-un zâmbet suav, de parcă o legatură invizibilă se face între vărfurile picioarelor și gură. Avem timp cele trei minute socotite fără greș de clepsidra din brațele broscuței-dentist să ne oferim una alteia senzații și dezmierdări, în timp ce ne prefacem că suntem pe deplin prezente la spectacolul lui Felix. Apoi eu urc pe scenă, iar Kiti își descrucișează picioarele cu delicatețe, așa încât îi rămâne zâmbetul pe față, ca un nod nestrâns pe-o ață, adică oarecum în pericol să se încurce, fiindcă este un pic nelămurită de ce nu ne mai vede de pe canapea. Apare Kiti în baie, ca o asistentă responsabilă în spatele chirurgului, ea ține prosopul cuminte pe brațe cu mai multă adecvare în atitudinea maternă de soră mai mare, iar când coboară Felix din cada de baie, îl înfășurăm amândouă în el și-l alintăm cu duioșie, mă rog, uneori cu câte un gest brutal-duios, așa încât să creăm premisa unui somn cu vise frumoase fiecăruia dintre noi. Ceea ce nu se împlinește celor care nu ni s-au alăturat, întrucât Horică se trezește terifiat de coșmarul ce îi dă senzații concrete de rău, de abia îndrăznesc să vreau să știu ce imagini onirice l-au tulburat, deci îndrăznesc, și mă prăpădesc insensibilă de râs când aflu despre coșmarul unui iminent mic dejun constituit de un bol de iaurt scârnăvit de o lingură uriașă plină cu Nutella.

 

DSCN5136

DSCN5130

Copiii trebuie să știe

A plecat babuinul principal, zice Felix când ne aude bucurându-ne de demisia babuinului principal; ce fotografie tare, îi mai place imaginea încântătorului furnicar pe care îl formează mulțimea din stradă; eu nu știu cum este la un protest, dar știu că e greu să stai mult în picioare; pe Kiti trebuie s-o trimitem acolo, dacă ea nu știe să protesteze, cine știe?; apoi, mami, eu nu înțeleg de ce le spune domnu X și domnu Y, n-ar trebui să le spună hoții?

 

12065935_1076651292354087_2039091030615943367_n

 

sursa foto Digi24, Fotograf Octav Dragan

Generația fără menton

Vineri dimineață dorm mai mult, fiindcă dorm cât dorm, apoi, când mă trezesc, mai dorm un pic, însă, cu toate că, vezi, dorm mai mult, mă trezesc tot cu impresia că nu prea am dormit. Abia când impresia trece, mă trezesc de fapt. Imi fac o cafea arabică crescută în Etiopia, care-mi împlinește cel mai grozav setea cu care ador această licoare și privesc în juru-mi protejat de o aură energetică tot crescândă, semăn oarecum cu femeia biionica (recunosc că mă ajută și suturile trebuincioase ale gâtului, care mă armonizează întâmplător cu helouinul). Este vremea pentru acțiune, îmi zic în timp ce stropii aromați ai cafelei arabice se scurg regulamentar în ceașca mea rotofeie, îmi zic și încalec mopul rătăcit al timpurilor uitate. Imi păstrez cumpătul și nu exagerez exact în clipa în care este gata cafeaua. Citesc despre un subiect controversat de pedagogie matematică (nu de la noi, după manuale, noi nu părem să avem controverse, ci numai certitudini), apoi dau de un titlu de articol, generația fără menton, mă incită, dar nu-l citesc, fiindcă sunt dezamăgită de confuzia pe care mintea mea o face când îmi citește menton în loc de mentori. îmi amintesc de orele de antropologie din facultate, care mie mi-au părut neobișnuit de atractive, îmi amintesc despre, iată, controversele din lumea științifică privind evoluția mentonului (sau bărbie pentru cunoscători, glumesc), oricum o caracteristică facială proprie omului adult. Vezi așadar (poate) de ce un titlu ca ‘generația fără menton’ mi-a stârnit curiozitatea și, totodată, mă face să regret că nu am scris vreodată un articol cu acest titlu. Pentru consolare, deși nu scriu un articol pe tema generației fără menton, îl voi numi pe acesta, respectivul, acum înțelegi de ce, generatia fără menton. Fiindcă am dormit un pic mai mult decât de obicei în astă vineri dimineață. De-asta.

 

Felix și cele 40 de ziduri

Până am ajuns să ne oprim la prietenele noastre, lebedele, Felix mi-a povestit cât valorează Saturn și Jupiter în diamante, diamante care chiar există și sunt protejate de Spotu și de 80 de ziduri, dintre care primele 40 sunt construite pe rând din: titan, metal, stâlpi de beton, faguri plini cu miere și albine, carne de pui și de curcan, mlaștină, lemn de bambus și de tec, crengi uscate cu spini, mere, pere, prune și struguri, aur, cârnați, zăpadă, vânt, gloanțe, aramă, alamă, caca de vacă și nu mai știu ce, apoi restul de 40 sunt constituite din combinații excentrice din materialele de mai sus. Nu a numărat nimeni materialele zidurilor, doar mi-a spus câte sunt și a accentuat că niciunul nu este din diamant. Apoi, fiindcă enumerarea n-a fost ușoară, iar traficul serii târzii lejer totuși, am ajuns la lebede, unde am oprit mașina să coborâm spre una ascunsă într-un stufăriș. Albul penajului strălucea în lumina lunii, așadar am pus ferm ochii pe ea și am observat că pândea un pește năzdrăvan, ce sărea neînfricat deasupra apei lăptoase. In cele din urmă, speriată de prezențele noastre indiscrete, și-a luat zborul, iar noi am realizat că lebăda era de fapt o egretă albă, la fel de frumoasă. Acasă am ajuns imediat, fericiți de drumul nemonoton al serii (încă) blânde de toamnă, și unde restul familiei ne aștepta exact pentru restabilirea monotoniei. Ne-am culcat destul de curând după.

DIY încă de la celula-ou

DIY, această postrevoluționară aplecare către interior și rădăcini ca urmare a nevoii naturale de compensare a vitezei năucitoare de cunoaștere. DIY sau amprenta genetică și genuină a ființării. Cu nerv la DIY îmi zboară mintea în clipele ascuțit dureroase de reconstrucție a țesăturii care mă întregește în fiece moment și din recunoștință refuz orice calmant artificial.

Superlative și superlative

Fotografia asta minunată a făcut-o Horica cu drag, după ce l-am ‘certat’, pe nedrept poate sau poate nu, cu drag, zic, fiindcă altfel nu i-ar fi pozat modelul capricios, pe care a fost nevoit să-l supravegheze un timp, pe model adică, nevoit, zic, ne-voit, dar ce să facă, ce să facem altceva decât să ne bucurăm de curburile drumului, chiar dacă ne mai și lasă cu greață și amețeală uneori, supra-vegheze, mai spuneam, pentru că draga noastră cere adesea la superlativ, dar și când te răsplătește, o face tot la superlativ, jur că nu exagerez, așa e ea, întreagă orice-ar fi, și iarăși m-am lăsat înduioșată, pentru că Horica a înțeles că bucuria există, deși nu te aștepți, există în măsura în care ai răbdare și, neapărat, încredere că o vei descoperi, așa că și-a luat aparatul și mi-a trimis prin el emoția lui, emoțiile lui (cum se știe, are suflet de artist), pe care n-am cum să le dezvălui amănunțit și nici nu îmi permit s-o fac, căci nu-mi aparțin, dar asta e de ajuns de revelatoare, nu-i așa? 

Stereotipic

Uneori sunt atât de entuziasmată de unele lucruri pe care vreau să le fac, încât amân să le încep și tot amân. În timpul ăsta pasiunea rămâne aceeași; sunt o romantică. Dar nu doar atât, mi-e puțin teamă și, poate, lene să mă avânt; sunt o romantică temătoare și leneșă. Atunci fac lucruri repetitive, precum Kiti. Ritmicitatea creează familiaritate, iar mediile familiare sunt potrivite pentru visători. Într-un anumit fel, și Kiti este o visătoare, în definitiv, realitatea ei, cea după ale cărei legi ea se petrece, este vie, chiar dacă poate părea pe alocuri imposibilă. Dar iarăși visez unul dintre gândurile mele optimiste, o Kiti contemplativă, pregătită oricând să-și ordoneze imposibila ei realitate cu obiectivitate. Adică un fel de cale inversă pentru ea: fiindcă vreau să visez visuri însuflețite, îmi recreez împrejurarea cea mai potrivită, cea mai nepretențioasă, microuniversul cu stereotipii. Din perspectiva asta, mințile visătoare cer multă raționalitate pentru a se împlini ca atare, o situație contradictorie dureroasă. Rămâne totuși entuziasmul să amâne dezamăgirea încurcăturii în care ne aflăm.

Vax

Când toată lumea fuge mâncând pământul de frica vaccinurilor, eu analizez carnetele copiilor în căutarea timpurilor pierdute ale vaccinurilor. Mă mână o teamă nesăbuită, probabil moștenită, a copilului mare, nu-i zic pe nume. Așez lucrurile pe o cărare relativă de normalitate, temerile se împuținează și n-am văzut nici măcar un ac, stranie mai e dinamica gândurilor. Pe de altă parte, dacă ar fi s-o cred pe cuvânt pe Kiti, n-aș mai avea deloc caiete, nici cărări de normalitate, doar nonșalanță în gând și simțire aș înțelege. S-o cred, să nu? Nu vreau să trec peste încântarea estetică pe care imaginea autorității morale a copilului meu mi-o dă, chiar și prin argumentația sa defensivă (în ce privește subiectul de mai sus). Nu știu cum se raportează între ele trăirile părintești, însă tristețea timpului pierdut trebuie cumva să se rătăcească prin noianul binecuvântatelor revelații ale necontenitelor redescoperiri ale copiilor noștri. E totuși bine și în lipsa hulitelor vaccinuri, în cazul de față, mai ales în lipsa lor. Cred că-mi lipsește totuși nonșalanța fiicei mele.

Dependențe

Dacă există meteodependență, atunci cine s-o experimenteze, dacă nu Kiti? Astăzi zâmbește mai mult. Dacă nu există (sau chiar dacă există), este doar o întâmplare fericită să strălucească deodată. Merg cu cei mici la cumpărături. Cât timp ne deplasăm, fetei îi este bine. Ne oprim din când în când, iar Kiti nu mai are aceeași apariție convențională precum cea din timpul mersului, ori se așază direct pe podea, ori se apleacă neîncetat să ridice fire imaginare, ori își împinge căpuțul drăguț printre hainele înghesuite pe umerașe. Felix râde, are încă vârsta la care se mândrește fățiș cu sora lui, vârsta inocenței. Mai încolo mândria se va preface toată în iubire, atunci va fi atins precoce cumpătarea înțelepciunii. Mișcare! Cere Kiti cu câte un chiuit neașteptat de discret, de parcă s-ar sinchisi de rânduielile tangențiale care o ating, iar eu o păcălesc cu câte o îmbrățișare scurtă, despre al cărei contact nu știu dacă este sau nu ofensator, întrucât mă îndepărtează delicat. Îi îndeplinesc dorința de mișcare cu ajutorul fratelui ei, care o ia de mână și o conduce în cerc. Un bodyguard ne privește curios. Kiti rupe o etichetă cu of. Degeaba, fetele și băieții sunt bine instruiți să eticheteze la nesfârșit, bodyguardul poate sta liniștit și chiar stă. Cumpărăm ce-avem de cumpărat și încă un bonus, fără să încălcăm reguli de bunăcuviință, mirare mare după aste zile ploioase. Coborâm în mașina fierbinte (ce bine), rând pe rând, destul de sobri, dar mulțumiți. Nici până ajungem în fața casei Kiti nu-și aruncă pantofii din picioare în capetele noastre. Abia înăuntru își eliberează zâmbetele solare. 

Sirena

Sunetul grav pe care îl emite deodată este prelung, foarte intens, te zăpăcește, te silește să înfigi cuțitul în pâine (tu prepari micul dejun, ești cu spatele, nici măcar nu îl recepționezi nemijlocit și totuși, apoi pâinea este oricum pentru cuțit ce este lemnul pentru cui, așa că n-ai de ce să-ți faci griji suplimentare), îl înfigi desigur, dar nu îți este îndeajuns, trebuie să echilibrezi hăul dintre larma ei și liniștea ta imediat de după somnul bun al nopții ploioase, de aceea urli alăturea și strângi ochii, să iasă înalt și sunetul tău, parcă doare mai puțin așa, știi că orice intensitate doare, ceea ce e destul de trist, până la urmă nu suntem roboți. Sirena sună și în a patra dimineață cu foc, deși nici măcar soarele nu mai arde astăzi, dar parcă i se stinge ușor ecoul în coadă, se pare că fetei îi miroase a resemnare, vacanța la mare și bunicii au plecat din preajma ei. Poți să fii încrezătoare, toate vârfurile ajung să se consume la un moment dat.

Metamorfoza

Limpede și curgătoare mă destrecor de spontaneitatea simțirii, rămâne să devin mai vâscoasă decât eram în trecutul apropiat, dar nu atât de chinuită ca în trecutul trecutului apropiat, calc încă curată și fără grijă în picioare obișnuințe vechi care-mi pun de ciudă piedici obrăznicuțe, dar eu le zâmbesc din reflex, reflexul simplicității se numește și se manifestă în toate stările mai lichidiene sau egale cu cea de păpălașcă spre care mă îndrept cu unghile vopsite în roz, această doctorie ușor grețoasă a imprecisei mele frusteți, n-am adunat încă toate premisele trebuincioase obținerii vâscozității absolute, care prohibește reîntoarcerea gravitațională prin sită, dar care apare ca indispensabilă economiei de paiață a trupului meu pătrățos, însă reculeg și îmbrățișez rutină după rutină cu ochi sticloși, de analist slăbuț cu un pic de burtă, cum se cade, desigur, să ajungi din nou din vacanță acasă.

Valuri

Valurile mari se leagă ordonat în linii paralele după noaptea furtunoasă, ca-ntr-o împletitură uriașă, monotonă, numai rânduri “pe dos”, cu o energie halucinantă, pe care n-o ghicești de la primii pași. Până te lovește cu răsunetul ei extrem. Toți cei care îndrăznim suntem avertizați cu câte-o spargere mai nebunatică de stabilitate, nimic nu stă pe loc pe lume, înțeleg, iar gândurile o iau și ele din loc, către îndărăt, desigur, înspre repere. Copiii, cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai apți să-și toarne nisip în cap de bucurie, ei ridică pumnisorii nervoși și strânși în aer, ca să elibereze autoritar nisipul pe care-l tot strâng firesc în ei. Este aproape o horă pe care-o joacă cu marea, și nu exagerez, forța enormă a mării se împarte și se dăruiește armonios entităților care se încumetă s-o acompanieze. Totul se petrece la malul mării, un mal tot mai lăbărțat, ca trena ostenită a unei rochii de mireasă consumate.

Insula turcoaz

Insula rasare inalt din apele turcoaz si calde ce o hranesc, drumurile ei inspaimantator pe alocuri de inguste si abrupte sunt atat de serpuitoare incat imi pun rezistenta stomacului serios la incercare. Nu le poti evita, iar cand ratacim fara voie pe ale sale fascinante carari, am senzatia unei reintoarceri in timp, nu neaparat un timp vreodata masurat, ci poate dintr-un timp indepartat, de poveste, ca o incursiune aventuroasa si copilareasca pe verandele parfumate curios ale casei bunicilor. Casa pe care am ales-o sa ne dea confortul fizic si mental in vacanta se imbina desavarsit cu impresiile insulei asupra mea, gandul ca ea exista de la 1670 este ravasitor daca ii dai curs cum se cuvine, mobilierul si obiectele cu care este decorata, desi nu inregistreaza aceeasi varsta venerabila, ii respecta casei batranetea cu mangaieri discrete, patinate, iar pe oaspeti ii indeamna sa se intrebe de radacini. (va urma)

Cățelușul de pluș mușcă

E veselă Kiti și… a fost mușcată de un câine, aud la telefon, dar tonul glasului ce-mi vorbește îmi spune să rămân la partea cu veselia. Rămân, însă nu mai mult de câteva secunde, întrucât am nevoie de mai multe amănunte, pe care A. nu mi le poate da. Dau niște telefoane și aflu repede să stau calmă, fiindcă câinele aparține unui cunoscut, este vaccinat, iar Kiti nu dă semne că ar avea vreo durere, ea are doar curiozitatea nestăpânită de a se tot analiza la degețelul implicat, cred și eu. După ce ajunge Kiti acasă și îi spăl bine suprafața întreruptă de piele, refac scena incidentului în minte și o văd pe Kiti cum iese din camera de dans în holul larg, unde zace nelalocul ei într-un colț o jucărie albă, pufoasă, o văd cum se îndreaptă cu pas hotărât către cățelul de pluș pentru a-l arunca în sacul de jucării, căci nu se poate trăi liniștit într-o încăpere dezordonată, ce Dumnezeu, cum ridică câinele de o ureche până la nivelul umerilor ei și cum în zbor câinele prinde viață și mai prinde și un degețel de-al fetei între dinți, mai degrabă din sperietura grozavă ce l-a trezit, decât din vreo genă recesivă de fiară feroce, și o mai văd pe Kiti, revoltându-se din două vorbe, apoi resemnată, înțelegând măcar la nivel intuitiv că pe undeva ea este vinovată de întâmplare, ham.

Către sfârșitul săptămânii trecute s-a făcut un echilibru bun pe pământurile astea, în sfârșit a plouat și a plouat în liniște, cum e ploaia cea mai frumoasă din lume, bogată, așezată, temeinică, să cuprindă complet, apoi să dea viață bună și frumoasă. Și ne-a reunit și pe noi, oamenii, cu noi înșine, căci ne pierdusem în fierbințeală și rătăcisem destul ademeniți de Morgane închipuite, abia acum înțeleg de ce mi-a fost atât de bine după ploaie. Doar bicicletelor de oraș le-a venit mai greu în mijlocul câmpului să se împace cu lipsa de frivolitate a ploii. Eh, niște mofturoase!

Potolit

O invit pe terasă, Kiti se gândește cinci secunde și vine. Parcă a mai crescut sau merge pe vârfuri, pentru că o ard tălpile. Altfel nu pare s-o deranjeze căldura aspră, abia am convins-o să iasă de sub pernele decorative, mari ale canapelei. Pe terasă este și mai cald decât în casă, dar afară ai întotdeauna promisiunea, rareori neonorată, a unei adieri de vânt. Kiti se așază pe șezlong, lângă mine, și își ridică picioarele pe fotoliu, semn că nu vrea să plece de acolo. Pun o palmă pe picioarele ei adunate, apăsarea mea pecetluiește dispoziția domoală a clipei. Clipa se prelungește, deci gândul nu se poate rătăci. La ce te gândești, Kiti? Aș întreba-o, dacă aș fi nevoită s-o conving să stea. Timpul este discret, imposibil de măsurat. Tăcerea fetei este autentică, a mea se încropește cu greu, ce pot să zic? Vântul chiar bate deodată, Kiti tresare gingaș. Tresăririle ei sunt înduioșătoare sau sunt eu excesiv de sentimentală. Hotărăsc totuși că nu sunt, odată am mâncat doi cărăbuși vii. Kiti întinde un braț alb, lung peste mine și rupe o floare uscată de lavandă, pe care o zdrobește dornică între degete. Este o vară secetoasă, însă pe terasă plouă cu muguri parfumați de levănțică. O săpunesc bine pe umeri cu ei, senzația o face să râdă. Gata cu tăcerile, o spune și țipătul dogit al unui fazan din spatele gardului de mesteceni. Clipocitul cald al mestecenilor n-ar putea să rupă nicicând o tăcere, fiindcă el însuși o naște. Reîncepe numărătoarea și gândurile intră-n rând. Liniștea copilei se risipește ca parfumul în vânt. Rămâne totuși impresia de bine fără margini și izul dulceag și proaspăt al umerilor ei.

Oxigen

Ador nopțile mișcătoare în jurul casei, nicio pasăre cântătoare a nopții nu mă mai sperie, nici vântul nervos ce aruncă draperia rotund deasupra noastră în capul somnoros al dimineții întunecate sau ploaia sănătoasă de care îmi este dor, dinamica tainică a nopții îmi ține gândurile în simplitate, neintuitive, fără excese și călăuze intruzive prin desișul minții, doar într-o bună conviețuire cu mine însămi, cu corpul meu mângâiat de câte-o adiere prin fereastra larg deschisă și cu sufletul mereu grijitor, toată această zvâcnire a nopții mă liniștește, leaganandu-mă binevoitor și curgător pe brațe, cum ar face-o apa cristalină a unui izvor pe dinăuntru.

Secunda 61

Există secunda 61?
Da, există, dar este foarte rară.
Cât de rară, rară ca diamantul sau ca ninsoarea în deșert?
Și dacă există, eu unde o pot vedea?
Tu n-o poți vedea, deși există, de fapt n-o poți nici auzi, nici pipăi, nici măcar n-o poți gusta, să vezi dacă se topește în gură sau dacă se întinde ca guma de mestecat.
Dar cum arată?
Arată într-un fel ca expirația compensatoare a mamei, imediat după ce dezbracă rochia cea nouă și strâmtă.
Aha, deci este delicată?
Ai dreptate, este delicată ca un suflu, ca un oftat, iar rareori oftaturile sunt ascultate.
Eu de ce oftez tot timpul?
Fiindcă ai nasul înfundat și nu inspiri destul oxigen.
Tu mă auzi?
Da și mă faci să te imit, uite, oftez și eu, of, de mai multe ori în 60 de secunde.
Am numărat, deci, dacă le ascult și le număr, înseamnă că pot spune că suspinele există. Așa și cu secunda 61, există, fiindcă cineva știe că trebuie neapărat să o numere.
Chiar?