Uneori sunt atât de entuziasmată de unele lucruri pe care vreau să le fac, încât amân să le încep și tot amân. În timpul ăsta pasiunea rămâne aceeași; sunt o romantică. Dar nu doar atât, mi-e puțin teamă și, poate, lene să mă avânt; sunt o romantică temătoare și leneșă. Atunci fac lucruri repetitive, precum Kiti. Ritmicitatea creează familiaritate, iar mediile familiare sunt potrivite pentru visători. Într-un anumit fel, și Kiti este o visătoare, în definitiv, realitatea ei, cea după ale cărei legi ea se petrece, este vie, chiar dacă poate părea pe alocuri imposibilă. Dar iarăși visez unul dintre gândurile mele optimiste, o Kiti contemplativă, pregătită oricând să-și ordoneze imposibila ei realitate cu obiectivitate. Adică un fel de cale inversă pentru ea: fiindcă vreau să visez visuri însuflețite, îmi recreez împrejurarea cea mai potrivită, cea mai nepretențioasă, microuniversul cu stereotipii. Din perspectiva asta, mințile visătoare cer multă raționalitate pentru a se împlini ca atare, o situație contradictorie dureroasă. Rămâne totuși entuziasmul să amâne dezamăgirea încurcăturii în care ne aflăm.

Când toată lumea fuge mâncând pământul de frica vaccinurilor, eu analizez carnetele copiilor în căutarea timpurilor pierdute ale vaccinurilor. Mă mână o teamă nesăbuită, probabil moștenită, a copilului mare, nu-i zic pe nume. Așez lucrurile pe o cărare relativă de normalitate, temerile se împuținează și n-am văzut nici măcar un ac, stranie mai e dinamica gândurilor. Pe de altă parte, dacă ar fi s-o cred pe cuvânt pe Kiti, n-aș mai avea deloc caiete, nici cărări de normalitate, doar nonșalanță în gând și simțire aș înțelege. S-o cred, să nu? Nu vreau să trec peste încântarea estetică pe care imaginea autorității morale a copilului meu mi-o dă, chiar și prin argumentația sa defensivă (în ce privește subiectul de mai sus). Nu știu cum se raportează între ele trăirile părintești, însă tristețea timpului pierdut trebuie cumva să se rătăcească prin noianul binecuvântatelor revelații ale necontenitelor redescoperiri ale copiilor noștri. E totuși bine și în lipsa hulitelor vaccinuri, în cazul de față, mai ales în lipsa lor. Cred că-mi lipsește totuși nonșalanța fiicei mele.

Dacă există meteodependență, atunci cine s-o experimenteze, dacă nu Kiti? Astăzi zâmbește mai mult. Dacă nu există (sau chiar dacă există), este doar o întâmplare fericită să strălucească deodată. Merg cu cei mici la cumpărături. Cât timp ne deplasăm, fetei îi este bine. Ne oprim din când în când, iar Kiti nu mai are aceeași apariție convențională precum cea din timpul mersului, ori se așază direct pe podea, ori se apleacă neîncetat să ridice fire imaginare, ori își împinge căpuțul drăguț printre hainele înghesuite pe umerașe. Felix râde, are încă vârsta la care se mândrește fățiș cu sora lui, vârsta inocenței. Mai încolo mândria se va preface toată în iubire, atunci va fi atins precoce cumpătarea înțelepciunii. Mișcare! Cere Kiti cu câte un chiuit neașteptat de discret, de parcă s-ar sinchisi de rânduielile tangențiale care o ating, iar eu o păcălesc cu câte o îmbrățișare scurtă, despre al cărei contact nu știu dacă este sau nu ofensator, întrucât mă îndepărtează delicat. Îi îndeplinesc dorința de mișcare cu ajutorul fratelui ei, care o ia de mână și o conduce în cerc. Un bodyguard ne privește curios. Kiti rupe o etichetă cu of. Degeaba, fetele și băieții sunt bine instruiți să eticheteze la nesfârșit, bodyguardul poate sta liniștit și chiar stă. Cumpărăm ce-avem de cumpărat și încă un bonus, fără să încălcăm reguli de bunăcuviință, mirare mare după aste zile ploioase. Coborâm în mașina fierbinte (ce bine), rând pe rând, destul de sobri, dar mulțumiți. Nici până ajungem în fața casei Kiti nu-și aruncă pantofii din picioare în capetele noastre. Abia înăuntru își eliberează zâmbetele solare. 

Sunetul grav pe care îl emite deodată este prelung, foarte intens, te zăpăcește, te silește să înfigi cuțitul în pâine (tu prepari micul dejun, ești cu spatele, nici măcar nu îl recepționezi nemijlocit și totuși, apoi pâinea este oricum pentru cuțit ce este lemnul pentru cui, așa că n-ai de ce să-ți faci griji suplimentare), îl înfigi desigur, dar nu îți este îndeajuns, trebuie să echilibrezi hăul dintre larma ei și liniștea ta imediat de după somnul bun al nopții ploioase, de aceea urli alăturea și strângi ochii, să iasă înalt și sunetul tău, parcă doare mai puțin așa, știi că orice intensitate doare, ceea ce e destul de trist, până la urmă nu suntem roboți. Sirena sună și în a patra dimineață cu foc, deși nici măcar soarele nu mai arde astăzi, dar parcă i se stinge ușor ecoul în coadă, se pare că fetei îi miroase a resemnare, vacanța la mare și bunicii au plecat din preajma ei. Poți să fii încrezătoare, toate vârfurile ajung să se consume la un moment dat.

Limpede și curgătoare mă destrecor de spontaneitatea simțirii, rămâne să devin mai vâscoasă decât eram în trecutul apropiat, dar nu atât de chinuită ca în trecutul trecutului apropiat, calc încă curată și fără grijă în picioare obișnuințe vechi care-mi pun de ciudă piedici obrăznicuțe, dar eu le zâmbesc din reflex, reflexul simplicității se numește și se manifestă în toate stările mai lichidiene sau egale cu cea de păpălașcă spre care mă îndrept cu unghile vopsite în roz, această doctorie ușor grețoasă a imprecisei mele frusteți, n-am adunat încă toate premisele trebuincioase obținerii vâscozității absolute, care prohibește reîntoarcerea gravitațională prin sită, dar care apare ca indispensabilă economiei de paiață a trupului meu pătrățos, însă reculeg și îmbrățișez rutină după rutină cu ochi sticloși, de analist slăbuț cu un pic de burtă, cum se cade, desigur, să ajungi din nou din vacanță acasă.

Valurile mari se leagă ordonat în linii paralele după noaptea furtunoasă, ca-ntr-o împletitură uriașă, monotonă, numai rânduri “pe dos”, cu o energie halucinantă, pe care n-o ghicești de la primii pași. Până te lovește cu răsunetul ei extrem. Toți cei care îndrăznim suntem avertizați cu câte-o spargere mai nebunatică de stabilitate, nimic nu stă pe loc pe lume, înțeleg, iar gândurile o iau și ele din loc, către îndărăt, desigur, înspre repere. Copiii, cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai apți să-și toarne nisip în cap de bucurie, ei ridică pumnisorii nervoși și strânși în aer, ca să elibereze autoritar nisipul pe care-l tot strâng firesc în ei. Este aproape o horă pe care-o joacă cu marea, și nu exagerez, forța enormă a mării se împarte și se dăruiește armonios entităților care se încumetă s-o acompanieze. Totul se petrece la malul mării, un mal tot mai lăbărțat, ca trena ostenită a unei rochii de mireasă consumate.

Insula rasare inalt din apele turcoaz si calde ce o hranesc, drumurile ei inspaimantator pe alocuri de inguste si abrupte sunt atat de serpuitoare incat imi pun rezistenta stomacului serios la incercare. Nu le poti evita, iar cand ratacim fara voie pe ale sale fascinante carari, am senzatia unei reintoarceri in timp, nu neaparat un timp vreodata masurat, ci poate dintr-un timp indepartat, de poveste, ca o incursiune aventuroasa si copilareasca pe verandele parfumate curios ale casei bunicilor. Casa pe care am ales-o sa ne dea confortul fizic si mental in vacanta se imbina desavarsit cu impresiile insulei asupra mea, gandul ca ea exista de la 1670 este ravasitor daca ii dai curs cum se cuvine, mobilierul si obiectele cu care este decorata, desi nu inregistreaza aceeasi varsta venerabila, ii respecta casei batranetea cu mangaieri discrete, patinate, iar pe oaspeti ii indeamna sa se intrebe de radacini. (va urma)

E veselă Kiti și… a fost mușcată de un câine, aud la telefon, dar tonul glasului ce-mi vorbește îmi spune să rămân la partea cu veselia. Rămân, însă nu mai mult de câteva secunde, întrucât am nevoie de mai multe amănunte, pe care A. nu mi le poate da. Dau niște telefoane și aflu repede să stau calmă, fiindcă câinele aparține unui cunoscut, este vaccinat, iar Kiti nu dă semne că ar avea vreo durere, ea are doar curiozitatea nestăpânită de a se tot analiza la degețelul implicat, cred și eu. După ce ajunge Kiti acasă și îi spăl bine suprafața întreruptă de piele, refac scena incidentului în minte și o văd pe Kiti cum iese din camera de dans în holul larg, unde zace nelalocul ei într-un colț o jucărie albă, pufoasă, o văd cum se îndreaptă cu pas hotărât către cățelul de pluș pentru a-l arunca în sacul de jucării, căci nu se poate trăi liniștit într-o încăpere dezordonată, ce Dumnezeu, cum ridică câinele de o ureche până la nivelul umerilor ei și cum în zbor câinele prinde viață și mai prinde și un degețel de-al fetei între dinți, mai degrabă din sperietura grozavă ce l-a trezit, decât din vreo genă recesivă de fiară feroce, și o mai văd pe Kiti, revoltându-se din două vorbe, apoi resemnată, înțelegând măcar la nivel intuitiv că pe undeva ea este vinovată de întâmplare, ham.

Către sfârșitul săptămânii trecute s-a făcut un echilibru bun pe pământurile astea, în sfârșit a plouat și a plouat în liniște, cum e ploaia cea mai frumoasă din lume, bogată, așezată, temeinică, să cuprindă complet, apoi să dea viață bună și frumoasă. Și ne-a reunit și pe noi, oamenii, cu noi înșine, căci ne pierdusem în fierbințeală și rătăcisem destul ademeniți de Morgane închipuite, abia acum înțeleg de ce mi-a fost atât de bine după ploaie. Doar bicicletelor de oraș le-a venit mai greu în mijlocul câmpului să se împace cu lipsa de frivolitate a ploii. Eh, niște mofturoase!

O invit pe terasă, Kiti se gândește cinci secunde și vine. Parcă a mai crescut sau merge pe vârfuri, pentru că o ard tălpile. Altfel nu pare s-o deranjeze căldura aspră, abia am convins-o să iasă de sub pernele decorative, mari ale canapelei. Pe terasă este și mai cald decât în casă, dar afară ai întotdeauna promisiunea, rareori neonorată, a unei adieri de vânt. Kiti se așază pe șezlong, lângă mine, și își ridică picioarele pe fotoliu, semn că nu vrea să plece de acolo. Pun o palmă pe picioarele ei adunate, apăsarea mea pecetluiește dispoziția domoală a clipei. Clipa se prelungește, deci gândul nu se poate rătăci. La ce te gândești, Kiti? Aș întreba-o, dacă aș fi nevoită s-o conving să stea. Timpul este discret, imposibil de măsurat. Tăcerea fetei este autentică, a mea se încropește cu greu, ce pot să zic? Vântul chiar bate deodată, Kiti tresare gingaș. Tresăririle ei sunt înduioșătoare sau sunt eu excesiv de sentimentală. Hotărăsc totuși că nu sunt, odată am mâncat doi cărăbuși vii. Kiti întinde un braț alb, lung peste mine și rupe o floare uscată de lavandă, pe care o zdrobește dornică între degete. Este o vară secetoasă, însă pe terasă plouă cu muguri parfumați de levănțică. O săpunesc bine pe umeri cu ei, senzația o face să râdă. Gata cu tăcerile, o spune și țipătul dogit al unui fazan din spatele gardului de mesteceni. Clipocitul cald al mestecenilor n-ar putea să rupă nicicând o tăcere, fiindcă el însuși o naște. Reîncepe numărătoarea și gândurile intră-n rând. Liniștea copilei se risipește ca parfumul în vânt. Rămâne totuși impresia de bine fără margini și izul dulceag și proaspăt al umerilor ei.

Ador nopțile mișcătoare în jurul casei, nicio pasăre cântătoare a nopții nu mă mai sperie, nici vântul nervos ce aruncă draperia rotund deasupra noastră în capul somnoros al dimineții întunecate sau ploaia sănătoasă de care îmi este dor, dinamica tainică a nopții îmi ține gândurile în simplitate, neintuitive, fără excese și călăuze intruzive prin desișul minții, doar într-o bună conviețuire cu mine însămi, cu corpul meu mângâiat de câte-o adiere prin fereastra larg deschisă și cu sufletul mereu grijitor, toată această zvâcnire a nopții mă liniștește, leaganandu-mă binevoitor și curgător pe brațe, cum ar face-o apa cristalină a unui izvor pe dinăuntru.

Există secunda 61?
Da, există, dar este foarte rară.
Cât de rară, rară ca diamantul sau ca ninsoarea în deșert?
Și dacă există, eu unde o pot vedea?
Tu n-o poți vedea, deși există, de fapt n-o poți nici auzi, nici pipăi, nici măcar n-o poți gusta, să vezi dacă se topește în gură sau dacă se întinde ca guma de mestecat.
Dar cum arată?
Arată într-un fel ca expirația compensatoare a mamei, imediat după ce dezbracă rochia cea nouă și strâmtă.
Aha, deci este delicată?
Ai dreptate, este delicată ca un suflu, ca un oftat, iar rareori oftaturile sunt ascultate.
Eu de ce oftez tot timpul?
Fiindcă ai nasul înfundat și nu inspiri destul oxigen.
Tu mă auzi?
Da și mă faci să te imit, uite, oftez și eu, of, de mai multe ori în 60 de secunde.
Am numărat, deci, dacă le ascult și le număr, înseamnă că pot spune că suspinele există. Așa și cu secunda 61, există, fiindcă cineva știe că trebuie neapărat să o numere.
Chiar?