Se întâmplă seară de seară fierbinte de vară o simetrie intuitivă la masa de ping pong, adolescentul- cu nevoia colosală de a-și învinge maestrul, cunoscut și ca mama- și copilul, care e trist la gândul că ar putea să mă bată la un moment dat. Fac destule zilele astea excesive, fac, fie și ping pong, și fac, așa încât ajung la calculator către zece seara, ceea ce nu e neapărat rău, nu e nici bine, în primul rând fiindcă nu e. Astăzi am vânat o coțofană în dormitor. Nu, nu am vânat-o din dormitor, ci, chiar așa, în. ‘Dormitorul care a scăpat de gainat’ mi-ar fi plăcut să-mi intitulez o nuvelă vânătorească. Dar nu, fiindcă, simplu, n-a scăpat. N-am vânat-o singură, de ce să fiu necinstită, eu doar m-am învelit într-un fotoliu de răchită de la Ikea din cap până-n picioare, de am îndrăznit să intru în dormitorul cu coțofana care se dădea cu capul de toți pereții și bombănea ascuțit de zor, ca să deschid ușa balconului, doar-doar o ieși nevătămată. Ascuțit, da, cioc avea, în plus, un cioc căscat, de frică sau amenințător. N-aș fi crezut că fotoliul de răchită de la Ikea îmi stă atât de bine, bravo Ikea! În schimb, soldatul Horica cu cască pe cap și pătură de prins coțofene în mâini a avut rolul său decisiv, fiindcă există curent, contrar opiniei postmoderniștilor români, ce susțin fălos, curentul e o făcătură! Să mă explic. Omulețul cu cască și pătură s-a comportat precum un nebun ce-și apără regina într-o rundă de șah, întrucât din cauza curentului, CURENTULUI, calea reginei se tot inchidea, iar nebunul trebuia s-o tina. Pelerina de pe bratele sale se subintelege. Regina-coțofană nu s-a dat cu capul de pereți zadarnic, fiindcă în cele din urmă a nimerit peretele cu ușa ținută de valet. Valetul a purtat ochelari în locul lentilelor de contact de teama coțofenei căscate cam prea ascuțit. După ce a pornit a zbura și a încetat a se mai zbate, noi am rămăși triști cu găinații și nedumeriți asupra cui îi revine lașitatea cea mai mare. Eu am găsit o soluție la problemă, firește, doar ăsta mi-e jobul, fiindcă serviciu n-am, și anume că nu e drept să comparăm două lașități, cum nu e cinstit nici să compari oamenii între ei, chiar dacă unora le place comparația (mereu mă gândesc în context concordant la inscripția unuia pe fereastra buticului său, ‘avem sirop dublu dulce’). Ziceam că fac, dar nu sunt singura care face. Uite, Felix se pregătește chiar în clipa asta, deși doarme adânc, să facă nouă (9) ani. Somnul său nu doar că nu-l împiedică să facă, ba, dată fiind natura umană, îl face mai abitir să facă. Până să facă facă nouă (9) ani, el a tot fost vesel vesel vesel trist și iarăși. Abia acum înțeleg. E modelul premergător vârstei de nouă ani. Știu că nu este meritul meu exclusiv că mă iubește într-atât de mult încât să-mi ierte orice exces, “ești o delicată!”, fiindcă pot fi enervant de excesivă. Și eu îl iubesc mult, mult, dar nu de-asta îl bat constant la tenis de masă. Imediat ce va face nouă (9) ani, îi voi ura La Mulți Ani cu tot sufletul și îi voi dori să treacă pe model nou, vesel vesel vesel vesel vesel trist și de la capăt. Nu, n-am trișat cu un vesel în plus, e doar o marjă de siguranță, un mic spațiu pentru păstrarea sănătoasă a delicateței sale. Mai sunt patruzecisicinci de minute pana atunci. Rastimp ma duc la un concert cu niste tipi plapanzi, mult mai plapanzi decat Robbie Williams, dar cam tot atat de lenesi. In curte.

Îi arăt do-ul pe claviatură ea tremură neliniștită așezată pe genunchiul meu stâng ar vrea să plângă însă nu o las zice după mine un do ca un ‘duo’ mușcat de fund mai și icneste se ridică revine pe genunchi gândește-te la floricica de la Ikea îi spun și parc-aș apăsa un buton arată ‘do’ ea apasă clapa bună și geme degetul arătător este țeapăn ca o săgeată se ridică sărind iritată potrivește ușa camerei se aruncă pe genunchiul meu arată do arată do do do do… apasă Kiti apasă Kiti apasă ea se ține de do ca de o ancoră mi se pare fantastică apucarea ei nu știe ce-i cu do-ul ăsta dar e unica clapă pe care-o vede nu înțeleg NU înțeleg cam asta este muzica ei toată un do mai apăsat sau mai puțin apăsat rupt de pe claviatura complicată pe care alții o calcă cu ușurință și foarte puțini o cinstesc cu venerație o să-i dau lecții de pian strig în gura mare lecții de pian aș putea să predau dacă vreau să nu îndrăznești să spui că nu sunt în stare că doar do cam doare.

Ploaia cade și nu cade pe drumul către casă, însă norul de deasupra lui rămâne întreg, neîntrerupt, ca o membrană impermeabilă. Și Felix este pentru dorul sau o membrană, dar una semipermeabilă pentru lacrimile prin care se materializează. Măcar trăiește desăvârșit clipele, între două suspine adoarme adânc. Stau între el și Kiti, care nu oftează, dar e mică, strânsă în sine; ei apăsările îi fac bine, o leagă de ea însăși direct, ca într-un masaj măiestrit. Privește în zare sau mai în preajmă, îmi cere s-o ating sau insistă să risipim contactul fizic, revendică o margine de infailibilitate de doi centimetri care mă amuză și mă intrigă, de aceea o tot încerc. În spate, copiii mari șușotesc sau dorm, și la adolescență se trăiesc desăvârșit clipele, numai că fiecare clipă are dorul ei. Cătă conduce și ne conduce cu încredere, încrederea este privilegiul meu. De la odată-acasă ajungem acasă pe înserat. Acasă este uscat de dor, fug repede să îl alin, ud grădina, chiar dacă se întețește vântul dinspre norul acela de mai devreme, aerisesc încăperile. Mă întorc în grădinița de roșii să le culeg pe cele coapte, o fac cu atâta încântare de parcă m-aș împodobi cu o stea în frunte. Am palmele neîncăpătoare, dar bluza largă și mai largă datorită elasticitătii firelor sale, roșiile atârnă grele și vii în bluza mea albastră, ce pare să ascundă un abdomen ondulat și straniu însărcinat. Las mulțumirea de a fi acasă să se recompună, imediat ce dichisesc hortensiile de la bunica în vază și mă ajut, coborând fața în florile lor albe, parfumate cu o notă simplă, patriarhală, pe care o iubesc.
 

Plec la drumul de 300 de kilometri cu ceva strângere de stomac, deși conduc zeci de kilometri zilnic, dar sunt prudentă și îi dau mai multe explicații ale manevrelor mele lui Horica, fiindcă știu că le-ar cere, dacă n-ar fi atât de delicat încât să n-o facă. Copiii împreună cu verișoara lor stau aranjați după reguli practice, doi câte doi, pe două rânduri, eu sunt singură pe rândul din față și îmi place izolarea mea, pot să-mi văd de condus în ritmurile muzicii pe care mi-o aleg, mai ales că Horia își percepe intuitiv rolul protector bărbătesc și filial, îndemnul meu pe jumătate în glumă, întreține tu atmosfera, fiind superfluu. Felix este definiția entuziasmului însuși, el transformă optimist kilometrii de parcurs până la casa bunicilor în minute și ore, Kiti ar putea fi și ea o definiție, dacă nu m-aș teme să nu tulbur vreun echilibru fragil, însă cum mă tem, mă mulțumesc să îi admir din timp în timp calmul desăvârșit prin oglinda retrovizoare, iar verișoara copiilor este cuviincioasă și discretă, balansând aerul de impetuozitate  insuflat de vecinul ei mic de scaun. Până-n munți sunt lanurile nesfârșite de floarea soarelui cele care acordează sufletește voioșia pornitului la drum, galbenul lor strălucitor anticipează ziua caniculară ce va urma, apoi, după ce trecem munții, cădem ca întotdeauna în aceeași încântătoare uimire față de frumusețea totală a podișului transilvănean, cu dealuri verzi și sate pitorești, cu vaci, cai și oi la pășunat și stoluri familiare, dar scumpe la vedere de berze și bărzoi. Ajungem repede sau senzația de iuțeală îi este destinată cu predilecție șoferului, începe trândăveala cuvenită de vacanță, pentru Horica-la pescuit cu bunicul, pentru fete-de voie absolută, pentru Felix-cu una mai puțin inactivă, el construiește cu zor vehicule extravagante și adăposturi prietenoase pentru el și animalele sale de pluș din toate pernele pe care le găsește prin casă. Rămâne deschis timpul nemăsurabil, cum deschisă va rămâne și întrebarea dulce-mustrătoare a nepoatei celei mari pentru bunici, pe noi de ce nu ne-ați lăsat să construim din perne când eram mici?

Stăteam sub umbra groasă a unui copac bătrân, cu trunchi colțuros, și mă întrebam dacă aș putea să mă cațăr până la coroana lui încâlcită, în cazul în care un urs brun ar apărea din pădurice. Nu știu ce mi-a stimulat gândurile aventuroase înăuntrul părculețului neofensiv, poate că nodurile lemnoase, neregulat împărțite pe toată desfășurarea trunchiului, ca niște trepte blânde de învățare a curajului sau poate că bucuria lui Felix alergând pe bicicletă și intrând tot mai fin către miezul echilibrului fizic. N-a apărut niciun urs, de altfel nici nu mă așteptam să apară neapărat din vreun tufiș concret, iar Felix mi-a intuit gândurile salbaticute, pentru că și-a lăsat bicicleta pe jos și a luat-o lin în sus, pe alt copac cu trunchi noduros și înclinat ca într-o reverență și o îmbiere, îmbrățișând cu mâini și cu picioare cărarea lemnoasă și zdrențuită, în urma unui porumbel bicolor, roșcat cu coadă albă, în evantai. Desigur că nu l-a ajuns din urmă, copilul pe înaripat, dar un pufulete de ciuf auriu pe ceafa băiatului s-a înfoiat subit, acolo sus, pe trunchiul înclinat, apoi a coborât c-o săritură îndrăzneață.

Felix este mândru, a lui a fost ideea să pornim sezonul de luat masa pe terasă astăzi. Dupăamiază târziu, ăsta ne este timpul pentru prânzit duminca și mai multe avantaje decurg din asta. Nu spun despre sațietatea ce ține până mai târziu și ne lasă împăcați să sărim peste cină, adesea prea îndestulată, adesea regretată, deși aș putea să spun, întrucât folosul imediat are de-a face mai degrabă cu o stare de mulțumire sufletească decât cu cea generală a trupului, de altfel mai greu de împlinit într-o singură zi din șapte. Ci spun mai ales despre încetinirea pe care ne-o îngăduim cinstit să fie în viețile noastre alergate, cu care părem să fim aleator datori; și despre acordul cu ritmul de palpitare moștenit și refăcut în nenumărate feluri de a fi din jur. Și Felix zice încântat, a mea a fost ideea, el zice din fotoliul său adânc de pe terasa deja umbrită, cu scândurile ce-o compun decolorate poetic și aerul matern de bunicuță, iar preparatele mele simple, potrivite până la urmă în simplitatea lor contextului simbolic duminical, sunt nesperat de liniștit savurate, o nesperanță din resemnare a mamei acestor de-când-se-știu-ei mofturoși prunci și de-când-se-știe-ea capricioasă pruncă. Scumpi, desigur, mai ales în atare împrejurare odihnitoare.

Copilul vrea să afle ce este mai real, un nor sau un perete alb, eu îi spun că depinde ce-l doare mai tare, a fi cu capul în nori sau a se da cu capul de pereți; o vacă mugește undeva, departe în sat, iar o porumbiță albă se drăgostește lângă un porumbel pestriț; un vers fără noimă dintr-o poezie nescrisă mi se zbate în gând și n-am destul curaj să îl traduc; un țârâit de insectă răzbate dintre cărțile din bibliotecă,  greierii de bibliotecă sunt foarte reali; o ploaie invizibilă de vară ce îmi tropăie pe terasă mă bucură de parc-aș fi copil, ropotele ei cadențate nu pot fi decât adevărate, cum obiectivă este și liniștirea minții și trupului, pe care o induc; realitatea clipei este impură și valoroasă ca întrebările nestăpânite ale copilului curios.

Sunt multe dimineți, ca cea de azi, în care Kiti se trezește în dispoziție neutră, e ca un chec făcut de mine, nici prea pufos, dar nici îngrămădit în el însuși, precum nu e nici dulce, dar nici respingător pentru un amator de zaharuri. Apoi, mai năvalnic decât se întâmplă efectul prafului de copt din interiorul checului meu gata activat, Kiti se transformă într-un căluț sălbatic. I-haha, i-haha, zice ea, bătând nervoasă un picior. O cert, căci devin aprigă deodată, și Kiti îmi răspunde cu obrăznicie, ea bate mai abitir din picior. Horica râde cu lejeritatea pe care adolescența i-o îngăduie, ‘mamă, mamă, ce te mai înjură!’, iar expresivitatea fetei iritate este mărturisirea neîndoielnică a presupunerii lui Horica, ceea ce mă amuză negreșit. Copila se trântește când lângă mine, când lângă fratele ei, nimic nu pare s-o mulțumească în spațiu și timpul acesta, onomatopeele erup vulcanic din adâncul laringelui ei. Și totuși, ceva în miezul acestei neserioase furii o trădează, Kiti cea arțăgoasă se încumetă să se rupă ușor în câte-un zâmbet abia vizibil. Horica o înțelege și el, ‘mi-e clar că acum nu ar vrea, însă TREBUIE să fie nervoasă’, iar Kiti îl răsplătește cum știe ea, îl cheamă la o îmbrățișare cu un gest ce ne umplu de drag, ea-și încrucișează brațele împrejurul corpului ei, apoi îl indică tainic pe Horica.

Cerul dimineții este umbrit de nori blânzi și inutili, astfel bucuria lui Felix, încălecat pe bicicletă, strălucește mai tare, stau alături de alți doi părinți, suntem toți părinți de liceeni, realizați ce înseamnă asta?, Felix își frânează prelung, cu zgomot bicicleta în fața băncii de deasupra căreia se ridică temeri părintești (cele care nu se înfundă grele în pământ, sub bancă), suntem depășiți, este de părere un tată, Felix este nespus de fericit de redescoperirea pedalatului în viteză, desigur că suntem depășiți, iar gustul aromat al cafelei mele fierbinți leagă optimist senzațiile între ele, măcar ne deplasăm în același sens cu copiii noștri, zic, deși impresia rămânerii în urmă nu mă necăjește deloc, ba mă încântă, mai ales când mă găsesc cerându-le copiilor ajutor, pot să fugăresc bibilica?, acum îmi cere băiatul mie ajutor, să-i dau un sens, vedeți, exact ce voiam să vă mai spun, că depășirea nu este nici deplină, nici întristătoare, sau n-ar trebui să fie, sau de e, și deplină, și întristătoare, odată și-odată nu va mai conta; mama are dreptate, aruncă Felix tot într-o fugă veselă, stârnind o adiere de vânt sălbăticuț în depășire și niște zâmbete pe bancă ce merită un ceea ce trebuia demonstrat înainte de la revedere, pe curând!

Ciocănește undeva în spate, dar ciocănitoarea nu face singură melodia deslușită; părculețul este plin de păsări de mai multe feluri, iar când stau să le număr, aproape că nu-mi vine să cred, locul îmi apare ca un mic paradis ornitologic în miez de oraș. Este un vechi domeniu scăpătat, cu copaci bătrâni și tufe perene răzbătătoare, cu alei pietruite parcă înadins ca o cârpeală, bănci strâmbe din beton grosolan și alte câteva tufe de flori colorate, trandafiri, crini și Yucca. Mici pajiști înghițite de buruiană țin copacii cu umbra scumpă, iar la marginile umbrelor, pe lângă pietre, șopârle pitorești tac mâlc în nemișcare. Aceeași familie de bibilici guralive și hiperactive caută, parcă cu disperare, semințe și insecte prin iarbă și buruiană; lui Felix, care știe despre făpturile haioase din poveștile mele, îi crește deodată entuziasmul când le vede și o ia la fugă, să le prindă, să le mângâie. Se iscă o mică hărmălaie în părculeț, țipete de bibilici și copil, dimpreună cu o întrecere veritabilă, fiindcă păsările aleargă mai iute decât Felix, de fapt, chiar mai iute decât ele însele, întrucât este întâia oară când văd o bibilică înălțându-se mai mult de trei metri și zburând încă câțiva înspre pământ, punct culminant al întregii scene, Felix, cu fața căzută, fiind împins către mine de admonestările îngrijitoarei locului, iar bibilicile, desigur, de urmărirea cu intenții pașnice a băiatului.

Dac-ar fi să fiu o piesă vestimentară, aș fi două, o ie și-o pălărie, nu pentru că acestea ar putea fi la modă, ci pentru că sunt. Hi, hi, glumesc, desigur. Aceasta este o destăinuire a îngâmfării mele, într-o zi în care nu port ie, nici pălărie.
 
Ieri am plâns. Plânsul meu a venit din neîmpăcarea cu otrăvirea terapeutică a corpului și din amărăciunea de a fi nevoită să semnez pentru asta. Sunt uneori excesiv de impresionabilă, din cauza asta și râd foarte ușor. Cred că mi se potrivesc iile și pălăriile.
 
Un fazan se plimbă țanțoș pe stradă, pe la nasurile lucioase ale câinilor. Curios, se sperie de mine, căci și ‘nasul’ aparatului meu de fotografiat lucește. E adorabil felul în care își ia zborul, greoi, precum un Airbus la decolare, apoi cum zboară, bătând neastâmpărat din aripi un timp scurt până la destinație, de parc-ar fi proiectilul agitat al unui tun. Regăsesc imediat alte motive de impresionare a ochiului și a obiectivului aparatului meu de fotografiat. Le declar motivele decorative ale unor ii imaginare. Din temei geometric, și ale unor pălării asemenea.

Felix își pune cămașa, dându-și centura din fața pieptului în spate și numără la câte minirecitaluri de pian a îmbrăcat-o. Sunt vreo șapte, cu două pe an în medie, iar asta mă face pe mine o cumpărătoare isteață. Papionașul rezistă. Pantofii însă- nu. Îl strâng atât de tare, încât le împing călcâiele în interior, să calce pe ele pe drumul dinspre parcare către Conservator. Nu-i convine soluția, astfel că îndură, pășind rar, cu picioarele țepene, fără extensiile și flexiile necesare mersului firesc. Oprim la florărie, de unde aleg niște bujori sângerii, ireal de frumoși. Este un spațiu răcoros și parfumat, mai stăm câteva minute, cât căutăm să ne dumirim durerile picioarelor, căci și pe mine mă încalță arogant pantofii. Plecăm cu cuvântul ‘astilbe’ pe buze, sunt florile acelea fabuloase, moi, ca niște podoabe din pene de struț colorate, care ne cresc și nouă în grădină într-o mică tufă și cărora florăreasa le-a spus pe numele uitat. Înaintea sălii, copilele dansează un mic balet improvizat, iar Felix le observă ușor retras. Recitalul copiilor mari mai durează puțin, dinăuntru răzbat acorduri cunoscute și mai complexe decât ale micilor pianiști. Holul înalt are un aer ceremonios, iar lumina pătrunde îndrăzneț în el și-l estetizează, desenându-i pereții cu geometrii și înflorituri jucăușe de umbre, ce mă îndeamnă să fotografiez băiatul. Mai târziu îl filmez cât își cântă piesele. Emoția este de data asta mai blândă cu el sau este mai lămurit cu ținerea ei în frâu. Când redevine spectator, îl las să-și recompenseze efortul de ținere în frâu a emoției, oferindu-i o șuviță din părul meu, care poate să nu mai arate la fel de bine ca la începutul serii.

Ei bine, observ că dragul este hărăzit să se nască duminica și în lipsa acelui imbold, pentru că, atunci când mă ajunge disperarea, iau foarfeca și tund fata. M-a ajuns, chiar înaintea duminicii, și tunsoarea ușor asimetrică îi accentuează fetei trăsăturile, mă simt un artist al înrămării!
 
Vacanța cuprinde copiii treptat, de la băieți mari și mici, la fete. La fel și în același ritm mă îmbrățișează și pe mine. Treptat este natural și dăinuitor. Mă rog, nu este neapărat cazul vacanțelor, deși cele mari îți pot da uneori impresia de interminabil. Deocamdată visarea la prea-vacanță este legitimă.
 
Fuga din mijlocul orașului vine deodată cu intenția de împresurare cu flori și copaci a ființei tale, un auto-asediu compulsiv cu oxigen și frumusețe. Număr zeci de arbori în fiecare grădină și grădiniță în jur și sunt pregătită pentru îngăduință, întrucât, oricare ar fi temeiurile pentru o astfel de abundență, a ajunge, poate, să trăiești în propria-ți pădurice nu poate fi decât încântător și, desigur, benefic tuturor.

Când cântăm împreună, Kiti este extrem de atentă la mine; cu ochii ațintiți asupra mea ca-ntr-o oglindă își remodelează sunetele emise cât mai asemănător cu ale mele. Înțelege intuitiv gesturile mele, ea își ajustează tonul și înălțimea sunetului, urcând sau coborând după cum îi indic cu arătătorul. Imitația ei, deși brută și mai puțin expresivă pentru cineva căruia nu îi este familiară intonația fetei, este totuși complexă și subtilă, întrucât nu se poate modela direct, așa cum modelăm imitarea unui gest, apoi, pentru că a imita un sunet muzical ține covârșitor de o calitate înnăscută, așadar este mai dificil de influențat. Toate astea pentru a nota cântarea noastră de azinoapte, nu una oarecare, desigur, pe care am improvizat-o în timp ce ne spălam amândouă pe mâini, așadar nesusținută de priviri, ci împlinită mai firesc decât înainte. Nu zic despre firescul nostru, această naturalețe silită să copieze negreșit o altfel de natură. 

Este sfârșit de ciclu școlar la școala lui Felix, dintr-a treia i se schimbă învățătoarea. Mi-a spus de câteva ori în ultimele săptămâni că, într-un fel, nu așteaptă ziua de joi, adică ultima zi înainte ca miss să nu mai fie missa lui niciodată. Nu prea am cuvinte să-i răspund și sunt mulțumită pentru că n-am, întrucât cred că niciun cuvânt nu face în anumite cazuri cât o îmbrățișare. Iată avantajul celui tăcut din fire.

Apoi astăzi, după serbare, a sărit de pe scenă direct în brațele mele, fericit că totul a fost bine acolo și încă emoționat, mi-a luat o șuviță de păr între degete, acest al său gest prim de încredințare, și m-a condus către ieșire, legat încă de părul meu, când a zărit-o pe miss în mulțime și a simțit să-și retraseze simbolic marginile de creștere esențială, căci a împreunat gestul său de încredere în mine, mama sa, cu încă unul congruent, de încredere în miss, apucând cu degetele de la cealaltă mână, entuziasmat de rotunjimea pe care o întrevedea, o șuviță din părul învățătoarei sale. Felix a rămas așa câteva clipe, conectat către în sus prin mâinile sale, zâmbind duios, ca-ntr-o destăinuire. Mulțumesc!

Aud cum se împăunează că li se încadrează odoarele, mereu trec linii, ba le mai și sar pe câte unele, dar mie îmi displace ca mirosul putregăios toată împărțirea asta în trepte a copilăriei, peste care să ne împingem repejor copiii, mânați de la spate ca niște bidivii antrenați și resemnați, mi se insinuează prin mucoasa încercată a nasului de mamă aerele astea netoate, de mă ia cu amețeală, căci, n-am încotro nici eu, sunt menită în viața asta să număr asistată calupurile în care trebuie să se facă mari, amăgindu-mă că în fiecare ale lor diplome de absolvire stă iertarea mea de părinte haotic, spun astea fiindca-mi duhnește astăzi a melancolie observația brutală a băiatului mare că a trecut jumătate de liceu, Dumnezeule! îmi  rămâne totuși să mulțumesc pentu optimismul cu care cred cu toată ființa mea că jumătatea de care spune el este măcar jumatatea mai scurtă!

Stau cu Felix în fața pianului, laptopul stă deasupra lui, lecția de pe youtube nu stă, ci se desfășoară în ritmul nevoii noastre, dar păstrându-și totodată ritmul inconfundabil al cântecului lui Ray Charles, Hit The Road Jack, eu fac mâna dreaptă, Felix face mâna stângă, amândoi ne aducem încântare din acorduri echivalente cu cele originale, numai în câteva minute. Apoi este timpul să plecăm la școală. Felix este vorbăreț în dimineața asta, are iarăși acea veselie din inocență, pe care o rătăcise o vreme. Vrea să-l roage pe Horica să-i facă și lui testul eroului din Star Wars, el râde, ca la micul dejun, când Horia, autoironic, ne-a zis că a răspuns la întrebarea ‘cum îți petreci timpul atunci când nu distrugi planete’ cu varianta ‘îl petrec alături de familie’. Felix va fi medic veterinar și-și va petrece câteva luni pe an în diferite rezervații naturale africane, ca să ajute animalele în nevoie. Din cărți și filme despre animale a aflat despre compensările biologice în cazul simțurilor deteriorate, dar nu înțelege prea bine, fiindcă mă întreabă dacă Ray Charles este cel mai abil compozitor din lume, ca urmare a deficienței sale. Drumul către școală ține douăzeci de minute, un timp suficient pentru trecut zece subiecte în revistă, adică jumătate. Felix știe că jumătate din jumătate înseamnă un sfert, dar se întreabă dacă jumătatea sfertului este șesimea. Eu tai o pizza imaginară în opt bucăți și-l las să caute singur jumătatea sfertului, pe care o găsește. Îl pun să compare acum șesimea cu optimea, ca să-l determin să descopere caraghioslâcul proporției inverse. O face, fiindcă râde. Astăzi poartă sacou. Coboară din mașină după cele douăzeci de minute și îmi arată patru degete, apoi toate cele cinci de la o mână, eu îmi amintesc să-l iau la patru și cinci. Aleargă după gardul școlii în paralel cu mașina, pe care o duc intenționat blând înainte, până trec de școală. Coboară apoi fericit treptele către cantina școlii, unde așteaptă să se sune de intrare. Începe o zi frumoasă, cu ploaie fracționată în milioane de ropote liniștitoare.

Este duminică și îi desfac codițele răsucite și închise ermetic ca niște cuiburi de rândunică în miniatură; de câteva luni bune, de când părul îi tot crește în ciuda discretelor zgâlțâieli de nervozitate ale fetei, cu care își ‘piaptănă’ părul, aștept momentul ăsta cu drag și cu ușoară teamă. Simt iarăși dragul cum înghite teama de a descoperi inevitabilul, dragul de a o vedea este adânc, dar scurt, atât cât ține uscarea părului cu foenul, însă îl prelungesc, fiindcă simt să-l împărtășesc cu ceilalți. ‘Veniți la scara’, îi strig lui Horica, iar Felix și cu mine o încadrăm pe Kiti, ‘să o vedeți pe Kiti cea adevărată’. Desigur că vin amândoi, Horica și Cătă, să prindă din dragul de a o admira, ce n-are cum să nu treacă înspre ei, fiindcă fata zâmbește maiestuos, urcată în capul scărilor, ca o bijuterie pe un piedestal, de o frumusețe îngerească în simplitatea și curățenia ei, cu părul vâlvoi, strălucitor, îndulcindu-i trăsăturile chipului ireal de alb. Când esența dragului cuprinde neîndoielnic ce trebuie să cuprindă din noi, mă întorc cu Kiti în camera ei, unde mă așteaptă calmă, poate resemnată, să-i recompun părul în codițele protectoare ca cuiburile, până duminica viitoare, când dragul este hărăzit iarăși să se nască.

Un bunic îmi povestește că l-a întrebat cineva dacă nepoata lui face modelling și cum n-a știut ce să răspundă, Felix îmi spune că s-a jucat în pauza mare cu părul lui Miss, eu caut primăria într-o clădire care nu mai e nimic de două luni de zile, o pisică drăgălașă iese tiptil din pădure și sapă cu lăbuțele anterioare în vârful unui dâmb de nisip, Horica își calculează media generală cu sau fără un patru la franceză, Kiti își trage fotoliul din răchită în fața băii în care Felix face duș, deschide ușa și se așază ca la spectacol, eu îmi termin cina cu o bucată de tort de ciocolată, și cu o bucată de brânză cu jumătate de roșie, și cu un pumn de cireșe, și cu un pahar de kefir, Cătă își rătăcește iarăși cheile de la casă și o învinuiește pe Kiti, eu nu-mi găsesc telefonul și o învinuiesc pe Kiti, Horica e dispus să mă creadă de data asta că n-a băut nimeni din sticla de apă pe care vrea s-o ia la antrenament, bunicul acela e mândru,  pisica e speriată, eu îmi găsesc telefonul deasupra sulului de șervete de bucătărie, unde l-am lăsat, îmi cer scuze de la Kiti, Horica mă crede în zadar că nu s-a atins nimeni de sticla lui, întrucât Kiti îi deșurubează capacul și îl aruncă în gunoi, Felix mă sună plângând din fața școlii, fiindcă a uitat să-și facă tema la engleză, Kiti întrerupe în câteva rânduri încălțatul, ca să-mi pozeze mie, în principiu, toată această discontinuitate este naturală sau cel puțin tihnită ca un intermezzo.

I-am spus că mulți suntem cei ce cunoaștem opreliști încă de timpuriu, îmi pare rău să-ți pun piedică în calea frigiderului, așa nu se mai poate, iar Kiti mi-a răspuns că o să tragă de noi până la epuizare, fiindcă ea, una, nu e de acord cu opreliștile de orice fel, ce Dumnezeu. Bineînțeles că noi oprim, iar ea împinge, că energiile nu s-au epuizat, dar va veni și-o zi de relaxare, măcar una, și chiar una a fost de-ajuns când a venit, să știi că ai avut dreptate să te ții revoltată, uită-te la tine ce veselie și dezmăț gustativ produci în libertate, așa am închis noi ochii, mărinimoși și osteniți, apoi ne-am veselit cu ea într-o absolută necrispare, până la urmă binemeritată de ambele părți, încordate în egală măsură sau poate nu tocmai egală de vreme ce a desfăcut încordarea, mă rog. Asta s-a-ntâmplat de ziua ei, nici nu putea să se întâmple în zi comună o astfel de întâmplare excepțională, eu și ideea mea de bufet suedez, deși italian sau de altă proveniență mediteraneană ar fi fost mai potrivit să-i zic, este amuzant să-ți vedem mulțumirea cu care te îndrepți către bufet, darămite cu cea cu care te întorci cu mâinile pline, ești înduioșătoare în bucuria ta interzisă (nu astăzi), normal că am continuat să facem haz de subita pasiune a fetei, bufetul suedez, ce mai revoluție, aproape la fel de importantă precum căderea zidului aceluia, dacă ar fi să socotim întâmplarea la scară potrivită, să fim totuși serioși, nici chiar așa. Motiv pentru care facem memorabilă împrejurarea impresionării definitive a fetei de către bufetul suedez, în ciuda prejudecăților ce spun că patosul nu se poate naște acolo, și, desigur, continuăm să râdem și s-o tachinăm pe seama noii ei supape către încântare, bufetul suedez.

Parcă s-a mai dus din tristețea lui Felix, în drum spre școală se învoiește să-mi povestească din examenul Cambridge de ieri, spune-mi exact cum ai spus, during the weekend I play with Lego with my brother, sometimes I watch TV, I always play tennis with my family and do homework și de-astea, e iarăși accident pe DN1, sirenele salvărilor intră într-o înfricoșătoare rezonanță, mi-e peste putință să înțeleg aberația șoferilor-lipitori, ce sug cu nesaț din viteza posibil-vitală a mașinilor salvatoare, am mult dispreț în vorbe pentru oamenii-vierme, dar prezența lui Felix îmi amintește să mă autocenzurez, iartă-mă, iartă-mă, în fața noastră altă arătare, un camion cu remorcă precum o balenă albastră, se îndoaie uluitor și impunător din articulație, oprindu-mi respectuos suflul o clipă, știi ce e un jackknifing, îl întreb pe Felix, îmi amintesc o întâmplare drăguță cu Horica pe la patru ani, Felix nu știe ce este un jackknifing, însă Horica tocmai aflase asta dintr-o superbă enciclopedie ilustrată, eram la Dublin, spun dublin, cu u, fiindcă-mi revine în minte fermecătoarea pronunție irlandeză, știi, Felix, frații tăi erau gata de culcare, iar Kiti, fiindcă mișunase prea mult prin pătuț, căzuse cu jumătate de corp din pat, inspirându-l pe Horica, ce a pornit o cântare dulce-naivă, parcă-l văd, de fapt chiar îl văd în fața ochilor, îi știu și pijamaua de pe el, și părul ascuțit ca acele unui arici din fracțiunea aia de realitate, e ireal, ‘Kiti cade-n jackknife, Kiti cade-n jackknife, Kiti cade-n jackknife’, râzând, fratele mai mic găsește, ca mine, drăguță întâmplarea, nu mă mai întreabă unde se afla el în acel moment, semn că tristețile lui recente au temeiul maturizării, of, desigur, punctăm referințe sumare despre capitala europeană și ajungem la școală, prima zi uscată după câteva cu lacrimi, apoi nu mă apuc să scriu toate astea decât după ce-l sun să-l liniștesc pe celălalt om dependent pe de-a-ntregul de bunăstarea copilului acestuia și a celorlalți bineînțeles, bună dimineața.

Nu știu dacă sunt precaută sau îngrozitor de reflexivă, dar gândurile iscate din observațiile obiective asupra lumii și imaginarea posibilităților de desfășurare a fenomenelor mă fac anxioasă. Și totuși sunt un om optimist, să-mi spun un optimist latent-anxios, cu gânduri intruzive. Măcar este vară, iar ideile pătrunzătoare se ciocnesc de lenea de a le primi, cum ar veni, e anotimpul anxietății cu latența cea mai mare. Pe de altă parte, condiția de a fi părinte ține necesar în ea o cvasicontinua neliniște, pregătită de a izbucni. Atunci, anotimpurile anului au tot atâta relevanță pentru starea de bine, câtă fericire stă într-un coșmar de copil. Și totuși, vara este frumoasă și promițătoare pentru optimism în general.

Stăm de vorbă după nopțile astea agitate, fiindcă i se umezesc ochii de cum se lasă seara, e timpul să punem monștrii pe masă și să uităm de sprayul anti-monștri cu ridicolul său efect fugar de-un zâmbet, apoi să ne promitem încrezători alungarea lor cu ceaiul vise plăcute, pe care-l bea fără nicio împotrivire înainte de somn, somn ce vine lin, necăutat, și ține cât trebuie să țină, exact până când se trezește vesel și încântat de infuzia miraculoasă de plante, care nu doar că l-a mângâiat în vis, dar l-a și trezit cu dulcea senzație că astăzi este sâmbătă.