“Manifestările artistice, fie strălucite sau dimpotrivă, îți umplu sufletul de bucurie, pentru Dumnezeu! Cântă la duș, dansează pe muzica de la radio, spune povești. Compune-i o poezie unui prieten, chiar dacă este o poezie modestă, dar fă-o cât de bine poți. Vei fi imens răsplătit, pentru că vei fi creat ceva.” (Kurt Vonnegut)

Nu știu câtă ironie conține acest îndemn (mă aștept să conțină ceva), dar atât timp cât sunt conștientă și mă privesc cu autoironie (pe cuvânt că o fac), cred că am destule motive să ies din baie și să cânt. Am ieșit de curând din baie. De fapt, din bucătărie, așa cum o fată/femeie responsabilă o face în ajun de An Nou. Nu sunt o gospodină în adevăratul sens al gospodinei autentice, dar sunt autentică. Și magnifică sau legendară, mi-o repetă de câte ori prinde mingea la fileu Felix. Adevărul că splendoarea în care mă vede copilul are o oarecare corespondență și în alți ochi obiectivi, de exemplu ai mei. Da, obiectivi, eu sunt cel mai înfocat critic al meu, de aceea afirm fără subtilitate că tot ceea ce eu am creat astăzi în bucătăria unde copiii m-au încuiat la cerere am creat în cel mai eficient mod posibil, cu cele mai puține daune colaterale, așadar magnific. Aș deschide o paranteză în care aș pune o atenționare. Deschid și pun: fetele/femeile responsabile care gătesc în ajun de an nou NU sunt singurele ființe responsabile. Inchid paranteza și ajung unde am vrut să ajung. La partea cu legendară. Glumesc. Asta îmi amintește de perseverența cu care idolul meu, Roger Federer, îi numește pe foștii jucători de tenis legende. Sunt nespus de fericit să mă revăd cu legenda x, am deosebita plăcere să regăsesc în public pe legenda y, legendelor, sunteți nemaipomenite, și așa mai departe. Desigur, Roger însuși va deveni cât de curând o legendă, ceea ce poate explica oarecum blocajul său pe acest atribut cu calitate de infinită prețuire. Legendar Roger, fără îndoială. Așadar legendară mi se mai spune printre foarte apropiați, ceea ce la început mi-a dat un oarecare fior de neliniște, adică cum, m-am întrebat, apoi, judecând după ridurile firești ale patruzecilor plus, am priceput că nu e motiv de tulburare. Rămăsesem la am ieșit din bucătărie (și bine am făcut, fiindcă nu aș fi vrut să ies din sfera magnificului) și m-am dus să cânt, cu îndemnul marelui scriitor în minte. Am cântat până mi-a fugit vocea pe sub pian și până Kiti și-a urlat linia melodică ce o caracterizează. Am ieșit fericiți cu toții din camera de muzică, cu sufletele mai mari, de-a dreptul magnifice, mai ales că Felix a reușit pentru prima oară să cânte întreaga piesă fără partitură, așa precum ne-a atenționat Horică să o facă până revine el acasă de la petrecere, fiindcă altfel nu cântă cu noi, amatorilor! La anu’ și la mulți ani!

PS: Un pic de veselie peste tristețea dispariției prietenului (o spun cu multă umilință) Amos Oz este ușor mângâietoare.