Două săptămâni pline de zile cu grădiniţă au trecut peste umerii lui Felix, unele grele ca oţelul, altele uşoare ca penele, dar cea mai dureroasă parte este cea cu despărţirea de dimineaţă din holul grădiniţei, uşurată doar de revărsarea picăturilor grele de lacrimi din ochii mari ai copilului mic şi de zâmbetul pe care îl forţează printre lacrimi ca să mi-l ofere darnic la plecare. De parcă eu sufăr mai tare decât el şi, matur, se gândeşte să îmi ofere un sprijin de care să mă agăţ sau poate doar să mă asigure că, în ciuda presiunii mari resimţită, el înţelege. Mă rog, altfel n-ai zice că Felix plânge la grădiniţă, deşi, sincer, de ce un copil activ, plin de voinţă nu ar fi şi sensibil? Râdeam acum câteva zile de el, spunând apropiaţilor că am o dilemă, la ce curs să îl înscriu pe Felix, arte marţiale sau pian. Bineînțeles că ar putea să pară o glumă bună celor care îl ştiu pe Felix cel jucăuş şi năzbâtios.
De ce ţi-ai pus pijamaua asta roz, ca să fii o bombonică, la fel cu Kiti? zise piciul la începutul micului dejun. Mai apoi, de ce ţi-ai pus pijamaua asta roz ca o piele de porc? Nici bombonica, nici porcul nu-mi sunt pe plac, aşa că mă întreb, de ce, oare, mi-am pus pijamaua asta roz, poate pentru că e mai subţire decât aia albastră de ieri?
Surprinzător, am reuşit ieri să îi cumpăr aproape toate manualele necesare lui Horica la şcoală. Recomand pentru asta zona Romană şi bd. Magheru. Mă întreb unde se duc manualele astea toate pentru că pe cele de anul trecut, tot cumpărate de noi, le-am dat şcolii la sfârşitul anului. Cu toate astea în şcoala lui Horica nimeni nu primeşte manuale. Sper să le primească totuşi cineva. Horica a început geometria, ieri l-am ajutat la prima temă de geometrie şi mi-am reamintit perfect clasa a şasea şi pe doamna Lupu, cu drag, pentru orele ei de matematică. Lumea e îngrijorată pentru Horica şi pentru noua lui materie de-a şasea, fizica. Aoleu, începe fizica, ce se face? În schimb, Horica e de-a dreptul entuziasmat de noua materie, deja are planuri în ce proiecte să se implice, ieri îmi povestea despre construcţia a două vapoare mici de război, elice, rotaţii, dinamică. Sper să rămână la fel şi după ce începe propriu-zis materia nouă. Pentru că la limba germană s-a schimbat profesoara cu un profesor. Wow, vine un profesor tânăr, zicea bucuros Horica ieri dimineaţă. Aseară, printre linguri de ciorbă de fasole, dezumflat la propriu şi la figurat, îmi povestea că profesorul a intrat în clasă, Horica, bucuros de noua cunoştinţă, l-a salutat, bună ziua, la care profesorul l-a admonestat, ‘hei, unde te trezeşti să vorbeşti neîntrebat, la piaţă?’. Bineînțeles că a început cu textele binestiute, ‘eu dau nota trei foarte uşor aşa că aveţi grijă bla bla’, ameninţări de bine v-am găsit, intimidări, raporturi de forţe. Sper să nu fie altceva decât un alt exemplu de câine care latră, dar nu muşcă. Din aceeaşi serie, m-a sunat ieri cumnata mea să îmi ceară un halat alb, până la genunchi, cu mâneci lungi pentru fetiţa ei care începe chimia în forţă şi are nevoie ca de aer de halat că altfel o să vadă ei teroare, copii obraznici şi răi ce sunt.
Mă plictiseşte şi pe mine subiectul, dar la şcoală la Kiti se cântă aceeaşi melodie, aia cu medicaţia neuroleptică, cu însoţitoarea lui Kiti sau comportamentul ei. Am să încerc o tehnică pe care am văzut-o la un moment dat şi care m-a lăsat gură-cască şi anume, atunci când mi se spune, reproşează aceleaşi lucruri, să mimez înţelegere şi aprobare şi să schimb subiectul sau pur şi simplu să tac şi să mă prefac că nimic nu mi-a perturbat liniştea.
Mă gândeam că îmi place titlul postării anterioare, bombă în magazinul de ciorapi coloraţi, şi îmi pare rău că nu pot să scriu o povestire fantastico-absurdă cu acest titlu întrucât ce poate fi mai absurd decât să chinui în explozia unei bombe nişte bieţi ciorapi multicolori, dar totodată ce drăguţ ar arăta o lume populată doar de ciorapei pastelaţi, frumos mirositori, ei fiind noi şi nepurtaţi sau poate, şi mai drăguţ, o lume plină de fetiţe, poate şi băieţei, cu picioruşe vesele ca nişte floricele care sar, dansează şi se joacă sub impulsul exploziv al unei bombe de bucurie inocentă.
M-a sunat Căti şi m-a rugat să îi pun la maşina de spălat hainele de alergat, vrea să alerge zilnic în pregătirea pentru maratonul din octombrie, şi mi-a dat indicaţii precise de unde să iau hainele murdare. Mi-a spus că atunci când intru în debara să întorc la 45 de grade capul spre stânga şi am să văd şapca şi tricoul agăţate în cuier. I-am răspuns că nu e destul de specific întrucât aş putea să intru în debara cu spatele şi, de voi întoarce capul spre stânga la 45 de grade, nu voi vedea nimic. Ca să vezi cât de greu poate fi să delegi responsabilităţi hi, hi. Că tot aşa i-am spus şi eu lui Horica, ‘Horica, cât stau eu să scriu prostii la calculator, te rog să ai grijă ca Kiti să nu fure pâine din bucătărie!’. Ca mai apoi să-l aud pe Horica strigând, ‘mami, Kiti a mâncat o floare de pe masa din bucătărie!’. Eu ce pot să zic, copila nu furase pâine, deci toţi ar trebui să fim mulţumiţi. Şi suntem, în definitiv mai avem flori în casă.
