Fata-păianjen

Hărmălaia din curtea școlii se hrănește din ea însăși, cu cât este mai intensă, cu atât orice nouă intrare pare eliberată printr-un megafon invizibil. Nu degeaba în cancelarie profesorii ezită să o facă pe supraveghetorii copiilor în pauze. Un grup compact de cinci fetițe guralive se sparge într-un hohot de râs ascuțit, mai puternic decât hărmălaia însăși, ele hohotesc batjocoritor la adresa fetiței ciudățele despre care dirigintele le-a spus câteva cuvinte la început de an. ”Ce urâtă e cu codițele alea împletite, niște dreaduri fake cu siguranță!”, spune fata cea mai înaltă din grup, aprobată imediat de corul celorlalte fete. ”Si ce bizar merge”, intră alta în jocul obișnuit al umilirii, pe care copiii îl joacă destul de abil.

Intr-adevăr, fata cu codițe subțiri, împletite calcă cu mare grijă asfaltul moale al curții școlii. Ea privește drept în pământ și-și calcă fiecare pas de parcă ar mângâia pământul. Dacă pământul ar fi la fel de delicat precum atingerile fetei, am fi cu toții de mult pe urmele eroilor lui Jules Verne.

”Cum adică, domnule diriginte?” s-au întrebat la începutul anului copiii, unii hlizindu-se prostește, alții cumva îndoiți, să râdem sau să ne temem de viitoarea noastră colegă care visează să fie un păianjen?

Copila nu s-a destăinuit niciodată nimănui, nici mamei nu i-a spus nimic despre visul ei straniu. Dar mama a săvârșit indiscreția supremă a mamelor și, într-o dimineață din vara de dinainte de începerea școlii, dimineață în care fata ei se plimba cu bunicul în parc ca să studieze diverse insecte, i-a deschis cu un fals sentiment de vinovăție jurnalul. A început lacom să citească, sărind din frază în frază, până când vinovăția s-a prefăcut în groază. Cu degetul arătător tremurând a subliniat și a rostit cu voce tare: ”cu felurite țesături, să am atingerea fină, la fel de fină ca a unui păianjen pe perete, de fapt îmi doresc cu pasiune să fiu o arahnidă, să țes neîntrerupt pânze și păienjenișuri mătăsoase și senzaționale. Aș dori să vă fac să aveți și voi aceleași atingeri delicate care nu pot durea în niciun sens. Să trăiesc într-o lume țesută pe de-a-ntregul cu mâinile.” Apoi mama a mai dat emoționată două-trei pagini, iar privirea i s-a lipit de cuvântul călătorie. Acolo scria fetița așa: ” să plecăm într-o călătorie fantastică prin labirinte încălzite de lumină blândă, galben-roșiatică, să îi deseneze pereții din umbre cu nenumărate linii geometrice perfecte care mă liniștesc, să ne țesem hamace moi, calde din firele pe care miraculos le producem.”.

Pauza aproape se termină, dar larma este larmă în continuare, grupul dominant al celor cinci fete trăiește sarcastic la unison, iar fata-păianjen îngenunchează cu blândețe și pornește lent de-a bușilea ca un bebeluș sau ca un mânz abia născut ce pornește în mers buiestru, legănat către clădirea școlii. Intre timp s-a dat semnalul prin care copiii sunt poftiți în clase, abia atunci hărmălaia a părut să înceapă să se sature de ea însăși, iar copiii au pornit din nou să vadă. Fata, în patru picioare fine, ajunge lângă zid și se oprește într-o bucată de lumină și umbră jucăușe, își lipește bărbia de asfalt și pare că adoarme deodată într-un somn dulce. Jos, lângă bărbie, un păianjen rotofei, cu picioarele subțiri, extrem de lungi încât le ține elegant îndoite s-a oprit odată cu fata. Fata-păianjen pare nespus de fericită.

Final alternativ. Cu degetele subțiri ca ale unui pieptănaș fata apucă ușor arahnida ca să o sărute, numai că în clipa în care atinge păianjenul cu buzele, o trece un fior inexplicabil și îl înghite cu picioare lungi cu tot. Intr-o clipă se preface într-o arahnidă uriașă, iar murmurul care a rămas din hărmălaia de la început devine înfricoșător, așa că fata-păianjen sare de pe zidul școlii pe acoperiș, de pe acoperișul școlii pe acoperișurile blocurilor din jur și se face nevăzută.

Legături

Câteodată mi se pare că afectarea neurologică din autism arată izbitor de asemănător cu îndărătnicia și cu perseverența năucitoare ale adolescenței. Atenția intensă îndreptată spre interior în contrast cu lipsa de focus din afară, exagerarea unor gânduri, idei invazive, ignorarea unor posibile consecințe devastatoare ale acțiunilor, tendința de izolare, greutatea comunicării și a socializării în afara grupului restrâns și cam așa ceva. Partea bună a părții rele din adolescență este că din ea scapi, partea bună a părții rele a autismului este că te obișnuiești cu ea și uneori ajungi la resemnare. Da, câteodată așa mi se pare, iar percepția mea nu mă ajută cu mai nimic. Pe de altă parte, dacă tot am o asemenea impresie, ceea ce-mi ordonează cumva viziunile după criterii personale, există un subtil folos chiar și în această benignă categorisire și anume că am șansa să fiu poate un părinte mai calm, înțelegător, iubitor cu adolescenții mei cu sau fără autism.

Compensări

Pentru cei mai conformiști dintre oameni lucrurile sunt limpezi, unu plus unu fac doi, totul trebuie să se potrivească la linie cu ceea ce au aflat ei în timp, regulile după care se trăiește, judecă, iubește sunt infailibile și date universal. În lumea lor toți seamănă între ei sau tind să o facă, de aceea orice diferență devine extrem de dureroasă. Cel perceput ca disonant trebuie conformat cum se cuvine, altminteri este pedepsit. Din nefericire, odată cu relevarea trăsăturii care-l deosebește de grup începe o devastatoare și întristătoare risipă de forță vitală din toate direcțiile. Se petrec învinovățiri și dezvinovățiri care nu se pot risipi unele pe altele întrucât unele sunt întotdeauna mai multe și mai intense decât celelalte, se caută soluții de supunere sub măști blânde ce mimează prost înțelepciunea sau directe, sincere, ca un fel de ispășire de păcate care nu sunt păcate. Efortul este mai presus de putința omului de a-l îndura, din fericire mai degrabă nu se moare decât se moare dintr-un atare proces. Si totuși, nu așa ar trebui să arate fericirea omului.

Aproape nimeni nu este pe de-a-ntregul conformist, precum arareori se atinge perfecțiunea. Aproape toți suntem pe alocuri conformiști, precum cu toții tragem strigătul vieții mai devreme sau mai târziu după ce ne naștem.

Iată-ne pe noi, binecuvântați cu cantitatea necesară și suficientă de iubire și compasiune pentru celălalt, feriți generic, mulțumesc, de hidoșenia urii, cum câteodată îi cerem orbește fetei să-și plătească extravaganțele de care nu este responsabilă cu supunere și umilință, să-și răscumpere ”abaterile” prin comportament bun și conform, să-și suprime dacă se poate voința obscură, atât de obositor și de imprecis de înțeles. Iată-ne! Conformi și neconformi, epuizați și revigorați, acuzatori și acuzați, prejudecați și raționali, chinuiți și veseli… Dar iubitori în fond și neapărat împreună.

Gust astâmpărat

Am plâns în mine când omul care-și construiește casă jos în vale a tăiat fără milă mărul acela generos cu mere cu dulceață ancestrală. M-a durut, fiindcă mi-a amintit de obrajii albi și moi brăzdați de zgârieturile nesăbuite pe care și le făcea singură când era mică. Am urât atunci și acum prefacerile brutale și nepotolite care ne sunt sortite, pentru că ne dezorientează. Dez-orientează. Da, eu cred că ne naștem bine orientați. Inteligenți. Nu mă gândesc la înțelesul clasic al inteligenței, ci la inteligența de ființare care nu ține neapărat de cunoștințele formale însușite. Orientați bine. Indreptați cu inteligență vie, dinamică către răsăriturile noastre. Mereu ne uimește, iar afirmația asta trebuie să fie o aroganță cu care păcătuiesc și păcătuiesc, ne uimește cu simțul spațiului. Vorbesc despre Kiti. Ca o rândunică ce revine după un timp solid și dintr-un spațiu măsurabil cu precizie de netăgăduit în același locșor, ca mânată de simțuri extraordinare sau ghidată de firimiturile de pâine din Hansel și Gretel, ca un supererou din filme Kiti recunoaște locul în care a călcat vreodată. Kiti se orientează către esența vieții ei, către baza trupului și sufletului ei misterios, iar asta este o certitudine binefăcătoare. Si pentru că am pomenit de poveste, în dupăamiaza asta, după ce am împrospătat trandafirii din vază, timp în care am împrăștiat în urma mea petale colorate de trandafiri epuizați, Kiti a venit de la școală și mi-a probat teoria orientării generice, savurând cu naturalețe și orânduială petală cu petală așternute pe parchet.

Entomologice

De mai multe ori mi-a trecut prin minte ideea unei compensări naturale de care se bucură Kiti, în schimbul deznădăjduitoarei ei rătăciri sociale să fie aproape miraculos înzestrată cu un fel de vedere/atenție telescopică aptă să pătrundă din golul relativ al proximității imediate în golul cel mai golit de caracteristici observabile în mod normal cu ochiul liber. Cu cât imaginea care i se arată se vrea mai generală, mai cuprinzătoare, cu atât abilitatea de a o percepe și a o desluși este mai ștearsă, mai neimpresionantă. Asta este categoric o certitudine, cel puțin la nivelul meu limitat de comprehensiune a unei minți atât de impenetrabile ca a ei. Dar toată energia lumii o petrece și pe ea, cum ne petrece și pe noi toți, om, animal, frunză, copac, celulă, membrană, atom, așadar unde se transformă și în ce se materializează porția ei? Din nou îmi socotesc cu grijă notele în minte (menționez aici că faptul că mi se strâng notițe în minte, uneori de o ordine exemplară, la liniuță, nu poate fi esențial meritul meu, sper că suntem foarte bine înțeleși măcar la nivelul ăsta), deci observ și am grijă să nu observ degeaba că, atunci când lumea simplă înconjurătoare atinge punctul critic de haos, privirea ei (și când spun privire nu mă limitez doar la acțiunea de a vedea cu ochii, ci la toată simțirea și rațiunea cu care cuprindem și deprindem) se rupe (refuz categoric să spun coboară, din cauza conotației de inferior pe care coborârea o are), deci privirea i se rupe de sensul comun atribuit și suferă o focalizare dramatică care îi arată o lume nevăzută sau mai degrabă ignorată a celeilalte realități, cea micro, pe care oamenii s-au dezobișnuit să o mai bage în seamă. Cred că ei îi este aproape imposibil să se întrebe cine sunt eu, adică ea, dar atunci când, de exemplu, se servește singură cu o fărâmitură de pâine din spatele unei furnicuțe, am în afară de veselia pe care comicul situației o stârnește și un fel de mulțumire greu de explicat că ea poate să declanșeze undeva, la un nivel oarecare, dar nu chiar oarecare, un proces rotund, fluid, cu o naturalețe până la urmă binecuvântată, și că, în ciuda tristei evidențe sociale de inadecvare și neacceptare există totuși o armonie, indiferentă la specii și clase, în care și ea trăiește. Genul ăsta de impresii nu sunt pentru mine lecții de viață, ci sunt dovezi de umanitate.