Zero-zero, time!

Ziceam în dreptul acestei poze pe facebook că Kiti apără bradul de ea însăși și, chiar dacă o face în joacă și cu zâmbetul pe buze, până la urmă exact asta face, apără bradul de ea însăși (Kiti fiind pisicuța atrasă iremediabil de pomul împodobit), întrucât stă cu spatele la el, iar intențiile ei sunt orientate către noi. Este complicat să te socotești cumva detașat de tine, adică să descoperi și să antrenezi abilitatea de a te apăra de tine însuți. A-ți întoarce spatele, așa cum face Kiti față (mă rog, spate, hihihi) de ținta către care are intenții distructive, nu înseamnă nici negare, nici indiferență, ci un fel de retragere strategică pentru reculegere. Bătrânul și hulitul an a fost predominant un an în care s-a respirat greu. Jur că simt și milă alături de nemulțumirile trecătoare (ooo, ce fericire că au fost doar nemulțumiri trecătoare) pentru acest an care putea să fie foarte bine altul, nu? Si totuși, dacă privesc anul meu 2020 ca pe bradul de Crăciun asaltat periodic de către Kiti, iar pe mine ca pe Kiti, poate că îmi este de folos să îi întorc spatele tactic și să privesc încrezătoare în zarea fără margini, dar numai atunci când nu uit de ce o fac, anume ca să-l apăr. Eu sunt și bradul de anul ăsta, sunt și bradul de anul trecut, sunt toate coniferele care m-au impregnat cu rășina lor vreodată. Bătrânul și hulitul an a fost predominant un an în care am respirat greu. Dar am și râs în hohote, am plâns de frumusețe, am pansat răni, am îmbrățișat oameni și animale, iar toate astea le-am alternat sau suprapus peste anxietatea inspirației insuficiente. Știu că multora le este mângâietoare renunțarea simbolică la anul care trece și dacă cineva înțelege impactul resetării la zero pentru speranță și încredere, atunci aceea sunt eu, pentru că iubesc jocul de tenis, totodată deși mă joc trăind, eu, una, nu îmi trăiesc viața ca pe un joc, la care pot să renunț oricînd, doar e un joc, nu? Ironic sau doar întâmplător, dar nespus de frumos, acum, în timp ce scriu în jurnal, se derulează în playlistul meu variante diverse ale standardului de jazz Perdido, hahaha. Zero-zero, time!

2 aprilie 2020

 

91942852_597072697546569_5040778217942679552_n

 

2 aprilie 2020 este o zi care seamănă cu ziua de ieri și cea de alaltăieri, poate și cu cea de mâine pentru cei mai mulți oameni de pe Pământ. Unii spun că pentru familiile în care trăiește un om cu autism această zi nu diferă mult față de oricare zi, din oricare lună și oricare an și din anumite unghiuri de vedere chiar așa stau lucrurile. 2 aprilie a fost desemnată ca ziua autismului, mai exact o zi sărbătorită internațional ca zi a conștientizării limitărilor cu care familiile noastre se confruntă.

Scriu astăzi, nu atât pentru că este ziua autismului, (cred cu tărie că pentru o conștientizare sănătoasă nu ajunge o zi pe an, nici două sau o sută), ci scriu pentru că simt cumva că prin comparația celor două fenomene de izolare, cea generală directă forțată de pandemie și cea indirectă dată de discriminarea persoanelor afectate de autism și a familiilor lor, discriminăm noi înșine atât de multe alte categorii de oameni forțați în viața obișnuită la felurite izolări. Izolarea în lumea pe care trăim nu este specifică autismului, dar dificultățile de învățare sunt, cum sunt și comportamentele repetitive, restrictive și greutățile în comunicare. Din izolarea tulburătoare a anului 2020, oamenii nu vor învăța mare lucru despre noi, familiile cu autism, întrucât, dacă perioada nu va fi prea lungă, vom uita curând, iar dacă rămânerea acasă se va prelungi, ușor-ușor ne vom adapta la traiul echilibrat cu noi înșine și cu restul lumii prin vizorul virtual.

Altfel spus, nu consider izolarea noastră, ca familie cu autism, impusă aleator de ceilalți și de noi înșine, ca fiind cea mai stringentă și mai apăsătoare dintre problemele pe care autismul ni le arată, fiindcă a învăța să ne arătăm lumii în împrejurări inedite nu este nici pe departe cea mai dificilă învățare la care condiția aceasta ne obligă.

 

Ce facem noi? NU NE IZOLĂM de bunăvoie! Nu le permitem oamenilor pe care îi întâlnim să ne discrimineze, vorbindu-le despre noi, apropiindu-i cu prietenie, înțelegere pentru teama lor, fără ură. Ajutând pe cei care pot să facă mai multe decât noi cu participare la acțiunile lor, donații, implicare, susținere. Făcând lucruri, de exemplu organizând acțiuni caritabile în timpul cărora oamenii află despre noi. Si nu în ultimul rând IUBINDU-NE pentru că suntem așa cum suntem.

”Arde în mine și mă frige-căci cel ce arde sunt eu!-o nevoie irezistibilă de frumos și perfecțiune.”*

Mă gândesc la tot ce se schimbă împrejur și înăuntru, mă invit să găsesc în schimbarea care mă mută din loc în loc, uneori cu o repeziciune care mă amețește la propriu, deși ea nu ține nicidecum de vreo dinamică concretă, și care mă poate rătăci momentan, să găsesc niște frumusețe. Mă gândesc la perfecțiune ca la o entitate estetică imuabilă, o operă de artă de exemplu, dar în același timp cred că perfecțiunii nu poate să-i fie proprie starea de permanență sau constanță, din prea evidentul motiv al multitudinii de schimbări care mă modelează emoțional. Eu nu sunt astăzi cea de ieri, în ciuda faptului că mă percep ca fiind inventată esențial din aceleași anumite componente care sunt într-adevăr schița mea, ci sunt tot ce am trăit până ieri amestecat cu ce mă schimbă astăzi. Cred cu mintea că schimbarea trebuie întâmpinată mai mult decât cu fricile mele înnăscute sau cele dobândite. Mă străduiesc să o cred și cu inima.

 

90094699_10221825731422558_8663152213754904576_n

 

*Ivo Andric