De mai multe ori mi-a trecut prin minte ideea unei compensări naturale de care se bucură Kiti, în schimbul deznădăjduitoarei ei rătăciri sociale să fie aproape miraculos înzestrată cu un fel de vedere/atenție telescopică aptă să pătrundă din golul relativ al proximității imediate în golul cel mai golit de caracteristici observabile în mod normal cu ochiul liber. Cu cât imaginea care i se arată se vrea mai generală, mai cuprinzătoare, cu atât abilitatea de a o percepe și a o desluși este mai ștearsă, mai neimpresionantă. Asta este categoric o certitudine, cel puțin la nivelul meu limitat de comprehensiune a unei minți atât de impenetrabile ca a ei. Dar toată energia lumii o petrece și pe ea, cum ne petrece și pe noi toți, om, animal, frunză, copac, celulă, membrană, atom, așadar unde se transformă și în ce se materializează porția ei? Din nou îmi socotesc cu grijă notele în minte (menționez aici că faptul că mi se strâng notițe în minte, uneori de o ordine exemplară, la liniuță, nu poate fi esențial meritul meu, sper că suntem foarte bine înțeleși măcar la nivelul ăsta), deci observ și am grijă să nu observ degeaba că, atunci când lumea simplă înconjurătoare atinge punctul critic de haos, privirea ei (și când spun privire nu mă limitez doar la acțiunea de a vedea cu ochii, ci la toată simțirea și rațiunea cu care cuprindem și deprindem) se rupe (refuz categoric să spun coboară, din cauza conotației de inferior pe care coborârea o are), deci privirea i se rupe de sensul comun atribuit și suferă o focalizare dramatică care îi arată o lume nevăzută sau mai degrabă ignorată a celeilalte realități, cea micro, pe care oamenii s-au dezobișnuit să o mai bage în seamă. Cred că ei îi este aproape imposibil să se întrebe cine sunt eu, adică ea, dar atunci când, de exemplu, se servește singură cu o fărâmitură de pâine din spatele unei furnicuțe, am în afară de veselia pe care comicul situației o stârnește și un fel de mulțumire greu de explicat că ea poate să declanșeze undeva, la un nivel oarecare, dar nu chiar oarecare, un proces rotund, fluid, cu o naturalețe până la urmă binecuvântată, și că, în ciuda tristei evidențe sociale de inadecvare și neacceptare există totuși o armonie, indiferentă la specii și clase, în care și ea trăiește. Genul ăsta de impresii nu sunt pentru mine lecții de viață, ci sunt dovezi de umanitate.
senzatii
Corespondent
Spunea odată un profesor că partea bună în educarea copilului cu autism este că atunci când ajunge să învețe un lucru nou, va fi în stare să-l demonstreze toată viața. Ei, desigur că lucrurile nu sunt atât de simple precum par, dar este extraordinar de fascinant felul în care Kiti, cel puțin, ajunge să învețe noțiuni și acțiuni noi și, mai ales, modul în care dovedește că și le-a însușit. Astăzi mă gândesc la ce poate însemna oare pentru ea scăldatul în mare.
Dacă ar fi să caut să mă pun pentru câteva clipe în pielea ei, cred că m-aș găsi deodată infinit mai simțitoare, nu neapărat pentru că nu sunt foarte atentă la răspunsurile pe care trupul meu le întoarce stimulilor din afara lui, ci pentru că am certitudinea că Kiti se ghidează pas cu pas în lumea asta strict și părtinitor după impresiile senzoriale felurite ale mediului, impresii care o energizează, o mângâie, o dor, o biciuiesc sau o terorizează.
Sunt în mare, aproape de mal, o chem. Nu se întâmplă, bineînțeles, să capăt întotdeauna răspuns atât de prompt cum este cel al chemării ăsteia. Vuietul profund și inepuizabil al mării nu poate fi pătruns, nici străpuns cu ușurință de auzul nealertat al omului, dar Kiti țâșnește pur și simplu de sub ploaia inconstantă de nisip cu care își gratifică pielea brațelor. Sunt uimită. Ea nu protestează și nici nu se entuziasmează, ignoră recele cu care o întâmpină marea și se supune aproape de necrezut ascuțimilor tâioase ale pietrelor aruncate de valuri la mal. Nimic n-o poate opri. De ce vine, de ce nu se împotrivește? Am emoții când se clatină împinsă de colo-colo de apă, nu mă pot stăpâni să nu mi-o imaginez împiedicându-se și dispărând sub ape. Ajunge la mine pe picioare, îi întind pluta să-și sprijine nesiguranța. Haide să ne jucăm puțin înainte de clipa de înot. Nu ar prea vrea să iasă din rutina cu care s-a obișnuit să înoate, așa că îmi ignoră brațele întinse către ea și se aruncă pe spate în apă, ca-ntr-un fotoliu. Sar repede să-i sprijin spatele, trec să-i conduc lecția de înot, o învârt pe brațe cum făceam cu ea pe când era bebeluș, apoi Kiti se mulțumește cu acest puțin intens și dă să plece. Pleacă.
Astfel arată scăldatul fetei în mare. Bălăceala în mare are configurație nealterabilă, în caz contrar ea nu poate exista. Orice ar face, orice s-ar pregăti să simtă, cu toatele se îmbracă în rutină, la fel cum îmbraci o haină nespus de comodă. Rutina, acest scut trebuincios împotriva hipersenzitivității cu care s-a născut, acest anxiolitic al adesea-intolerabilei excitabilități de care nu este răspunzătoare, dar căreia i se supune congruent corespunzătoare.
Cu strângere de inimă
Adevărul este că am încă o strângere de inimă atunci când închid ușa în urma mea după sărutul de noapte bună. Nu-i văd chipul în întunericul dens, complet, nu-i aud nici glasul, pe care nu sunt sigură că îl are, nici răsuflarea, pe care parcă și-ar ține-o să nu se înece, nu simt decât acea neiertătoare strângere de inimă de a o abandona întunericului. Nu văd, nu aud, nu știu nimic despre posibila ei nesiguranță, dar toate aceste necunoașteri nu pot fi scuza mea și nici nu sunt, căci altfel nu m-aș amărî. Adevărul este că îmi este greu, deși mă cred pacifistă, să-mi urmez consecvent idealul, în fapt simt tot atâta neputință câtă necunoaștere îmi strânge sufletul. Dacă însă se întâmplă să se miște uimitor de sigură pe pașii ei către fereastră, fiindcă uneori asta se întâmplă, acolo unde deschide un colțișor de lumină selenară de sub draperie și i se expune, atunci, chiar știind că nu înțeleg decât vag neîndoielnicele indicii, recapăt naivitatea de a milita senin pentru pace. Desigur, resimt încă efectul tulburător al strângerii de inimă căreia îi descopăr recunoscătoare meritul de a mă feri momentan de indiferență.
Caruselul
Privește atentă strada din locul ei de la geam, stă neclintită și nu spune nimic. Clipește rar din pleoapele întredeschise, neclintirea îi atinge și ochii. Drumul liber dinaintea noastră îi potolește setea generică de mișcare, chiar dacă statismul trupului la suprafața sa pare să nege existența acestei nevoi. Strada întreagă e un carusel amețitor în care doar cu o privire pătrunzătoare rămâi în echilibru. Dar nici mașina, nici strada, nici omul, nici măcar dorința nu sunt perpetuum mobile, iar când una sau toate astea se epuizează de energie, copilul rupe nemișcarea, tăcerea, concentrarea, apoi ar rupe geamurile, centurile, capacele, tetierele, el mușcă în lumea înconjurătoare de parcă ar mușca în răul lumii, el doare din toată ființa lui tumultuoasă și ineficientă, fiindcă simte că nimic nu-l ajută să-i fie pe plac. Cobor în spațiul dureros al copilului și-l îmbrac cu voie, cu nevoie într-o cămașă de bunăvoință și delicatețe, el lasă dinamica trupului său să se consume numai intrinsec, acceptând câte puțin ghidajul altui tip de mișcare, un fel de limpezire, de curgere unidirecțională predictibilă, ca lacrimile ce-și sapă cale pe obrajii mei, în jos desigur, în afară de cea care se ridică perpendicular de pe obraz pe degețelul copilului uimit de brusca limpezime.
Impresii parfumate
Felix iubește mirosul de limonadă cu ghimbir al cărților noi, el lasă deoparte romanul Agathei Christie recomandat de Horia, care și-a pierdut de mult mireasma tropicală, pentru o poveste științifico-fantastică mai veche, dar proaspăt stoarsă. Eu îi iubesc expresia stilistică concretă, intens senzorială a impresiei pe care o are, mă umplu de ea ca de parfumul unei flori din grădină. Kiti pare enervată. Mereu pare enervată când urcă în mașină. Ea nu vrea să iubească nicio entitate palpabilă, cum este un parfum în nări, sau metafizică, fiindcă trebuie să pară enervată, iar când se întâmplă asta, nu poți să iubești. Bine, într-un fel o pot înțelege, ne găsim în universul olfactiv haotic și vâscos al mașinii mele. Unii cred că doar mașinii mele îi este proprie o atare lume neorganizată, distopică de mirosuri, dar încep să cred tot mai tare că abia când începem să adăugăm substanță vie lumile de senzații se organizează. Știu că părerile se vor schimba peste timp, de aceea nu mă miră nimic. Horia, îl întreb pe unul dintre confidenții mei, se poate mai mult decât atât?, iar el mă asigură, nu, apoi se asigură, nu cred. Kiti confirmă multe ipoteze, coboară senină din mașină, în timp ce Felix își găsește una dintre iubiri. Cumpăr cărți mai ușor decât găsesc timp să le citesc, cam tot la fel precum se petrec iubirile, dar nu oricare. Felix le tot miroase, pe când Kiti le atinge cu vârfurile degetelor. Eu rămân cu ochii-n patru.
Drag și admirație
Horică nu-mi cere foarte des ajutorul la matematică, dar o face din când în când, iar asta mă apropie mult de mine, cea din ultima clasă de liceu. Nu cred neapărat că ar trebui, însă nu încerc nici urmă de condescendență față de copila de atunci, doar drag și admirație, drag și admirație-astăzi, fiindcă în timpurile acelea nu aveam foarte multă grijă să mă îndrăgesc, iar despre admirație nici nu putea fi vorba. Nu mă miră așadar că mă visez îngrijorată înaintea examenului de bacalaureat, nici tresăririle din timpul zilei iscate de teama că, odată plecată de-acasă studentă, nu voi avea suficient internet pentru a-mi urmări filmele sau meciurile de tenis preferate, iacătă-mă (ca să folosesc o vorbă de-a străbunicii pomenită de tata într-o poveste) îmbrățișată în propria-mi strânsură, dacă nu una mai abilă, măcar mai caldă, mai atingătoare, pentru că am parte de binecuvântarea de a avea nu mai departe de umărul meu drept catalizatorul, catalizatorii acestei transpuneri de aici-atuncea și de azi-acolo, desigur, copilul, copiii, care-mi înlesnesc mie dragul de fiecare zi, că nu-i puțin lucru, mulțumesc.
În progresie aritmetică, puțin câte puțin
Nu neapărat imboldul estetic mă trimite să fac schimbări în camera fetei, pentru că, chiar așa goală, lumina aparte, filtrată prin draperiile cu inimi roșii stilizate, și patul simplu din lemn, pe care Kiti îl mută de colo-colo, ca un marinar cu barca lui, o fac o cameră frumoasă în care eu însămi vin când caut liniște. Dar de curând, Kiti își petrece mai mult timp decât în trecut în camera ei poate prea liniștitoare. Nu caut să construiesc un spațiu excesiv, ci îndrăznesc să compun un spațiu controlat-excesiv, astfel încât Kiti să învețe să-și orienteze rațional exagerările către camera ei întru împlinirea nevoilor senzoriale. Ajung să îi pictez un perete, iar Kiti răspunde minunat invitației mele de a simți ordonat mediul ei, ea îl privește cu atenție, apoi îl atinge, vrea chiar să-i absoarbă prin nări prospețimea pe care o intuiește și eu îi înțeleg perfect impulsul de contiguitate, întrucât timpul petrecut pentru decorare mi-a fost mie însămi revelator pentru vigoarea uimitoare pe care contactul simțurilor cu materialul ți-o poate da.
May the Force be with you
Mă gândesc ce să fac, băieții vor neapărat să vadă noul Star Wars, eu vreau neapărat să îl revăd pe Han Solo, oare Kiti ce o vrea? M-am gândit, mergem împreună la cinema, decizia este ușurată de socoteala că fata are dreptul la bilet gratuit. Nu iau în calcul posibila mea dezamăgire din cazul în care am ieși prea curând din sală, ar fi ca și cum m-aș nega pe mine însămi sau o parte din mine, în definitiv obișnuiesc să risc asumat. Las deoparte îngrijorările lui Horică și îl conving chiar pe el însuși să și le lase, preferăm să ne imaginăm în scenarii caraghioase iscate de stranietățile fetei, iar autoironia ne duce pe toți mai împăcați către cinematograf. Sunt mustrată la casa de bilete pentru lipsa copiilor după actele doveditoare originale ale dizabilității, dar ni se îngăduie indulgent să ne bucurăm (doar de data asta) de film, ceea ce ne propunem să chiar facem. Mă sfătuiesc cu Horică dacă să îi cumpărăm și fetei ochelari 3D, fiindcă îi știm reținerea, fratele ei este generos, îi cumpără din banii lui ochelarii, fiindcă așa se cuvine. Amân momentul punerii ochelarilor pe nas până începe filmul, dar, cum m-am așteptat, Kiti îi refuză pe ai ei. Chiar și așa, imaginile pline de dinamism o atrag pe Kiti, rămâne cu atenția întreagă mai mult de două ore, ceea ce înseamnă foarte mult, adică foarte mult. Notez că de câteva ori în timpul filmului, Kiti îmi ia ochelarii de pe nas pentru a îi pune pe nasul ei, unde îi ține de fiecare dată doar câteva minute. Că descoperă diferența în percepția imaginilor sunt convinsă, n-aș putea însă spune de ce senzația vizuală împreună cu cea tactilă nu se leagă sinestezic, de ce acestea nu se domolesc între ele. Uneori îmi imaginez că autismul este o mâncărime înnebunitoare și interzisă a creierului. May the Force be with you!
Atingerea
Tin în mâini volanul înghețat, atingerea este fluidă, ce-ar putea mâinile mele să îi dea volanului dacă nu căldura lor, la rândul ei dăruită dintr-o adâncime. Mă fascinează atingerile, dar mai ales coerența care le compune. Particule înghețate dintr-o materie indescriptibilă se ordonează în firișoare ascuțite și pătrund infailibil prin buricele degetelor mele către miezul lor, apoi către palme. Nu pot nega logica desăvârșită a contactului, întrucât firișoarele de gheață atrag miraculos celulele ce-mi compun țesuturile degetelor, care se îngrămădesc unele într-altele, desenând profiluri caraghioase degetelor mele și imprimând verighetei stătătoare impulsuri mișcătoare. Tin în mâini volanul temperat, atingerea păstrează fluiditatea, dar aceasta se petrece în discreție, senzația că parcă ne-am ști dintotdeauna ușurează legătura. Nici verigheta nu mai suferă de nestatornicie. Apoi se întâmplă ceva ciudat. Substanța rece se dispune straniu într-un trapez ondulat pe arătătorul meu drept. Percep dureros-caraghios acest trapez digital. Pun senzația la încercare, atingând patrulaterul sensibil de obrazul de aceeași parte, apoi copiez mișcarea celuilalt arătător în oglindă. Reiau, iar concluzia este sigură: doare mai recele strâns în trapez. Imi amintesc de disconfortul simțit la trezire în degetul arătător, poate după o poziționare strâmbă, poate după o lovitură neînsemnată. Mi-este milă de plinurile vulnerabile, apoi mă revoltă, de aceea compun o altă atingere, pe care o prevăd vindecătoare, lipesc trapezul digital de obraz. Cu încredere mă țin doar cu o mână de volan.
Impresiile, aceste adevăruri de netăgăduit
Sunt atât de concentrată pe expresia pe care vreau s-o deslușesc, încât nu suport nicio întrerupere, fericirea mea de moment depinde de liniștea pe care cei din jurul meu o pot întreține. Sunt dependentă, însă sufăr acut de o falsă și relativă dependență. Amețitoarea vânzoleală a copilei mă tensionează peste măsură, impresia încordării o domină pe cea a concentrării. Tip, încercând să mă apăr, iar țipătul meu împinge încordarea într-o depresiune de gânduri, dar și pe Kiti din preajma mea. Mai încolo, când gându-mi obosește, calc niște cămăși. Kiti nu obosește fizic niciodată. Bineînțeles că admit că mă pot înșela, însă impresia desăvârșitei ei putințe de a se găsi aproape continuu în dinamică este pregnantă. Niciodată capătă astfel, în ciuda absolutului intrinsec care definește acest adverb și din cauza efectului impresionării, valoare relativă. Niciun adevăr nu este mai memorabil decât impresia. Calc cămașa fără noimă, iar lipsa noimei este în acest caz privilegiată. Kiti cinstește lipsa mea de judecată cu domolire. Se așază pe canapea, dar împăcarea ei nu are doar dimensiune fizică. Sunt realmente impresionată, copila tânjește după disponibilitatea mea sufletească, sau nu doar a mea. Cu cât mai liberă, mai neocupată de gânduri și senzații, cu atât mai liniștitoare, mai sigură, mai accesibilă, dar ce minunată și, totodată, întristătoare condiționare! Firesc, fără nevoia de a fi deslușită, impresia gândului meu ermetic asupra ei face cât trei cuvinte, ‘mamă, sunt aici’, dar cu câtă încordare ne socotim câteodată firescul!
Clepsidra-spirală
Pic pic pic, cad ca merele picăturile transparente în capul tubului capilar ce șerpuiește către dosul resemnat al palmei mele, sunt frumoase așa mișcătoare și limpezi și nu le pot fotografia, primele trei inundă eroic coridorul întunecat, de vibrează caloric pereții până la suprafață, aș putea să rămân atentă la primele trei, vitezele, (și poate că rămân subconștient), dar tot următoarele ce cad ca merele îmi atrag privirea deasupra mea, mă hipnotizează și adorm ușor în vis de alunecare lină pe o spirală amețitoare, prelungă sau poate mai scurtă, un fel de clepsidră-spirală cu firicele de nisip transparent care mă face să zâmbesc în somn sau așa mi se pare exact în clipa în care mă trezește prelingerea ultimului firicel de nisip transparent și ușor din clepsidra-spirală care dispare în congruență uimitoare odată cu însăși clepsidra-spirală care-a ținut alunecarea, cu visul și cu ultima picătură din perfuzia antialgică.
Spontan
N-am obișnuință să scriu vinerea în jurnal, deși am mai scris. Stau o oră cu Kiti în mașină. Se înțelege că vremea n-are astăzi grație. Băieții sunt amândoi la orele lor de muzică. În mașină este cald, Kiti are picioare calde. Le mângâi cu o mână. Căldura picioarelor ei este profundă, pare încrustată în pielea fină, ca ciocolata cu mult lapte. Din timp în timp firicele albe, moi, ca spuma, se desprind sub mângâierea mea, iar odată cu ele, căldura pierde imperceptibil din intensitate. E limpede și curat aerul în mașină, poate că apropierea mea de Kiti ajută. De când am urcat în mașină, Kiti a strigat o singură dată, atunci când Horica a coborât, să nu uit să îi spun asta când ne revedem. Mă gândesc la siropul calmant pe care i-l dau de ieri încoace, la compoziția lui sigură, naturală, la gustul lui dulce, pe care doar îl intuiesc cu ajutorul mirosului, fiindcă nu îmi plac siropurile, și fac legătura cu ușoara, dar totuși evidenta liniștire pe care presupun că i-a adus-o, apoi mă bucur că terapia medicamentoasă pe bază de plante nu este numai placebo. Mașina este parcată pe trotuarul drept; spre dreapta, pe rândul din spate, mă aflu și eu, acolo de unde, din timp în timp, ascult cu indiscreție frânturi din conversațiile pietonilor ce trec pe după perdeluța ce-mi acoperă geamul. O doamnă cu telefonul la ureche vrea să apară ca amenințătoare înaintea interlocutorului său nevăzut, doi adolescenți ciufuliți par să comunice între ei misterios, ca limbajul de programare al unui software, un bărbat fără grijă de ploaie își anunță apariția cu ceva timp înainte să se vadă pe fereastra mea, cântând eterna și nealterata frază știută încă din copilărie, aceea prin care anunță într-o păsărească melodioasă, că cumpără sau vinde nu știu ce. Apăs tastele cu dreapta sau cu ambele mâini, în felul ăsta Kiti nu se plictisește, fiindcă adoră mâinile, îmi imaginez. Le privește adesea pe ale ei și pe ale noastre, în poziție statică sau în dinamica lor creativă. Mâinile sunt pline de inteligență, și mie îmi plac mâinile oamenilor, poți face atâtea lucruri și stârni atâtea trăiri cu ele! În clipa asta, mâna mea stângă îi șterge apăsat încordarea din vârful nevăzut al firișoarelor ei de păr de pe picioarele ușor înfrigurate, unde le este căldura? Timpul măsurat în vorbe spuse sau scrise sau citite este valoros, secundele sale nu mai au corespondență în ridurile obrazului, dar nu în asta îi stă valoarea. De exemplu, în ora asta care se scurge chiar acum, vorbele mele spontane către lume au desenat o stare bună între ea și mine.
O gâdilătură subepidermică
Dimineața translucidă de august aproape împlinit mă gâdilă subepidermic. Ar putea să mă uimească scurtcircuitul simțurilor, însă nu zâmbesc din cauza asta. Recompun cu ceva strădanie o stare uitată. Febrilitatea clipei de transformare merită efortul de primenire a memoriei afective. Oricare transformare, dar însușirile extravagante ale dimineților de august târziu mă unesc cu mine însămi. Școlăriță. Din vară, în toamnă. Din îndrăgostire, în iubire. Din preaplinul tulburător, în calmul îndestulător. E un timp prielnic începerii școlii. E un timp prielnic sublimelor începuturi. Îmi pregătesc o salată din fructe înghețate. Nu este atât pofta și încântarea, cât răspunsul la gâdilătura de sub piele, gheața acționează ca spion antiinflamator. Frunzele proaspete de mentă, abia culese din grădină, sunt liantul meu cu mine. În pas cu limpezirea dimineții crește forfota ei. Kiti trăiește pragmatic clipa prezentă. Mă forțează neliniștită să înghit fructele congelate. Ritmul impus diluează visarea, spionul face exces de zel. Îi întind copilei bolul de sticlă; previzibil, Kiti alege frunza de mentă. În răstimp, ochiul devine punct de focalizare perfect, limpezisul nesfârșit al cerului apare ca atare. Ăsta nu este decât un tratament paliativ al gâdilăturii.
