De mai multe ori mi-a trecut prin minte ideea unei compensări naturale de care se bucură Kiti, în schimbul deznădăjduitoarei ei rătăciri sociale să fie aproape miraculos înzestrată cu un fel de vedere/atenție telescopică aptă să pătrundă din golul relativ al proximității imediate în golul cel mai golit de caracteristici observabile în mod normal cu ochiul liber. Cu cât imaginea care i se arată se vrea mai generală, mai cuprinzătoare, cu atât abilitatea de a o percepe și a o desluși este mai ștearsă, mai neimpresionantă. Asta este categoric o certitudine, cel puțin la nivelul meu limitat de comprehensiune a unei minți atât de impenetrabile ca a ei. Dar toată energia lumii o petrece și pe ea, cum ne petrece și pe noi toți, om, animal, frunză, copac, celulă, membrană, atom, așadar unde se transformă și în ce se materializează porția ei? Din nou îmi socotesc cu grijă notele în minte (menționez aici că faptul că mi se strâng notițe în minte, uneori de o ordine exemplară, la liniuță, nu poate fi esențial meritul meu, sper că suntem foarte bine înțeleși măcar la nivelul ăsta), deci observ și am grijă să nu observ degeaba că, atunci când lumea simplă înconjurătoare atinge punctul critic de haos, privirea ei (și când spun privire nu mă limitez doar la acțiunea de a vedea cu ochii, ci la toată simțirea și rațiunea cu care cuprindem și deprindem) se rupe (refuz categoric să spun coboară, din cauza conotației de inferior pe care coborârea o are), deci privirea i se rupe de sensul comun atribuit și suferă o focalizare dramatică care îi arată o lume nevăzută sau mai degrabă ignorată a celeilalte realități, cea micro, pe care oamenii s-au dezobișnuit să o mai bage în seamă. Cred că ei îi este aproape imposibil să se întrebe cine sunt eu, adică ea, dar atunci când, de exemplu, se servește singură cu o fărâmitură de pâine din spatele unei furnicuțe, am în afară de veselia pe care comicul situației o stârnește și un fel de mulțumire greu de explicat că ea poate să declanșeze undeva, la un nivel oarecare, dar nu chiar oarecare, un proces rotund, fluid, cu o naturalețe până la urmă binecuvântată, și că, în ciuda tristei evidențe sociale de inadecvare și neacceptare există totuși o armonie, indiferentă la specii și clase, în care și ea trăiește. Genul ăsta de impresii nu sunt pentru mine lecții de viață, ci sunt dovezi de umanitate.
Tagged with senzatii
Corespondent
Spunea odată un profesor că partea bună în educarea copilului cu autism este că atunci când ajunge să învețe un lucru nou, va fi în stare să-l demonstreze toată viața. Ei, desigur că lucrurile nu sunt atât de simple precum par, dar este extraordinar de fascinant felul în care Kiti, cel puțin, ajunge să învețe noțiuni și acțiuni noi și, mai ales, modul în care dovedește că și le-a însușit. Astăzi mă gândesc la ce poate însemna oare pentru ea scăldatul în mare.
Dacă ar fi să caut să mă pun pentru câteva clipe în pielea ei, cred că m-aș găsi deodată infinit mai simțitoare, nu neapărat pentru că nu sunt foarte atentă la răspunsurile pe care trupul meu le întoarce stimulilor din afara lui, ci pentru că am certitudinea că Kiti se ghidează pas cu pas în lumea asta strict și părtinitor după impresiile senzoriale felurite ale mediului, impresii care o energizează, o mângâie, o dor, o biciuiesc sau o terorizează.
Sunt în mare, aproape de mal, o chem. Nu se întâmplă, bineînțeles, să capăt întotdeauna răspuns atât de prompt cum este cel al chemării ăsteia. Vuietul profund și inepuizabil al mării nu poate fi pătruns, nici străpuns cu ușurință de auzul nealertat al omului, dar Kiti țâșnește pur și simplu de sub ploaia inconstantă de nisip cu care își gratifică pielea brațelor. Sunt uimită. Ea nu protestează și nici nu se entuziasmează, ignoră recele cu care o întâmpină marea și se supune aproape de necrezut ascuțimilor tâioase ale pietrelor aruncate de valuri la mal. Nimic n-o poate opri. De ce vine, de ce nu se împotrivește? Am emoții când se clatină împinsă de colo-colo de apă, nu mă pot stăpâni să nu mi-o imaginez împiedicându-se și dispărând sub ape. Ajunge la mine pe picioare, îi întind pluta să-și sprijine nesiguranța. Haide să ne jucăm puțin înainte de clipa de înot. Nu ar prea vrea să iasă din rutina cu care s-a obișnuit să înoate, așa că îmi ignoră brațele întinse către ea și se aruncă pe spate în apă, ca-ntr-un fotoliu. Sar repede să-i sprijin spatele, trec să-i conduc lecția de înot, o învârt pe brațe cum făceam cu ea pe când era bebeluș, apoi Kiti se mulțumește cu acest puțin intens și dă să plece. Pleacă.
Astfel arată scăldatul fetei în mare. Bălăceala în mare are configurație nealterabilă, în caz contrar ea nu poate exista. Orice ar face, orice s-ar pregăti să simtă, cu toatele se îmbracă în rutină, la fel cum îmbraci o haină nespus de comodă. Rutina, acest scut trebuincios împotriva hipersenzitivității cu care s-a născut, acest anxiolitic al adesea-intolerabilei excitabilități de care nu este răspunzătoare, dar căreia i se supune congruent corespunzătoare.
Cu strângere de inimă
Adevărul este că am încă o strângere de inimă atunci când închid ușa în urma mea după sărutul de noapte bună. Nu-i văd chipul în întunericul dens, complet, nu-i aud nici glasul, pe care nu sunt sigură că îl are, nici răsuflarea, pe care parcă și-ar ține-o să nu se înece, nu simt decât acea neiertătoare strângere de inimă de a o abandona întunericului. Nu văd, nu aud, nu știu nimic despre posibila ei nesiguranță, dar toate aceste necunoașteri nu pot fi scuza mea și nici nu sunt, căci altfel nu m-aș amărî. Adevărul este că îmi este greu, deși mă cred pacifistă, să-mi urmez consecvent idealul, în fapt simt tot atâta neputință câtă necunoaștere îmi strânge sufletul. Dacă însă se întâmplă să se miște uimitor de sigură pe pașii ei către fereastră, fiindcă uneori asta se întâmplă, acolo unde deschide un colțișor de lumină selenară de sub draperie și i se expune, atunci, chiar știind că nu înțeleg decât vag neîndoielnicele indicii, recapăt naivitatea de a milita senin pentru pace. Desigur, resimt încă efectul tulburător al strângerii de inimă căreia îi descopăr recunoscătoare meritul de a mă feri momentan de indiferență.
Caruselul
Privește atentă strada din locul ei de la geam, stă neclintită și nu spune nimic. Clipește rar din pleoapele întredeschise, neclintirea îi atinge și ochii. Drumul liber dinaintea noastră îi potolește setea generică de mișcare, chiar dacă statismul trupului la suprafața sa pare să nege existența acestei nevoi. Strada întreagă e un carusel amețitor în care doar cu o privire pătrunzătoare rămâi în echilibru. Dar nici mașina, nici strada, nici omul, nici măcar dorința nu sunt perpetuum mobile, iar când una sau toate astea se epuizează de energie, copilul rupe nemișcarea, tăcerea, concentrarea, apoi ar rupe geamurile, centurile, capacele, tetierele, el mușcă în lumea înconjurătoare de parcă ar mușca în răul lumii, el doare din toată ființa lui tumultuoasă și ineficientă, fiindcă simte că nimic nu-l ajută să-i fie pe plac. Cobor în spațiul dureros al copilului și-l îmbrac cu voie, cu nevoie într-o cămașă de bunăvoință și delicatețe, el lasă dinamica trupului său să se consume numai intrinsec, acceptând câte puțin ghidajul altui tip de mișcare, un fel de limpezire, de curgere unidirecțională predictibilă, ca lacrimile ce-și sapă cale pe obrajii mei, în jos desigur, în afară de cea care se ridică perpendicular de pe obraz pe degețelul copilului uimit de brusca limpezime.
Impresii parfumate
Felix iubește mirosul de limonadă cu ghimbir al cărților noi, el lasă deoparte romanul Agathei Christie recomandat de Horia, care și-a pierdut de mult mireasma tropicală, pentru o poveste științifico-fantastică mai veche, dar proaspăt stoarsă. Eu îi iubesc expresia stilistică concretă, intens senzorială a impresiei pe care o are, mă umplu de ea ca de parfumul unei flori din grădină. Kiti pare enervată. Mereu pare enervată când urcă în mașină. Ea nu vrea să iubească nicio entitate palpabilă, cum este un parfum în nări, sau metafizică, fiindcă trebuie să pară enervată, iar când se întâmplă asta, nu poți să iubești. Bine, într-un fel o pot înțelege, ne găsim în universul olfactiv haotic și vâscos al mașinii mele. Unii cred că doar mașinii mele îi este proprie o atare lume neorganizată, distopică de mirosuri, dar încep să cred tot mai tare că abia când începem să adăugăm substanță vie lumile de senzații se organizează. Știu că părerile se vor schimba peste timp, de aceea nu mă miră nimic. Horia, îl întreb pe unul dintre confidenții mei, se poate mai mult decât atât?, iar el mă asigură, nu, apoi se asigură, nu cred. Kiti confirmă multe ipoteze, coboară senină din mașină, în timp ce Felix își găsește una dintre iubiri. Cumpăr cărți mai ușor decât găsesc timp să le citesc, cam tot la fel precum se petrec iubirile, dar nu oricare. Felix le tot miroase, pe când Kiti le atinge cu vârfurile degetelor. Eu rămân cu ochii-n patru.
