Taciturn

Am nenumărate amintiri de tăceri stânjenitoare în diferite împrejurări, accentuate de sentimentul de inadecvare care probabil le ține treze, dar am și experiența mângâietoare a tăcerilor eliberatoare, cele care nu cer nimic în schimb și care primesc la rândul lor aceeași lejeritate în a tăcea de la ”interlocutor”. Nu este la îndemâna oricui nici să vorbească ușor, nici să tacă senin, iar dacă școlii îi lipsește ceva esențial, atunci educarea tăcerilor cu rost este una dintre aceste esențe. Vorbim oricum, suntem generic definiți de vorbire, (desigur, cum, de ce, când vorbim contează decisiv), vorbim cascade imense de vorbe pe lume, vorbim până și în somn, că ăsta e mersul. Dar ce minunat e când poți să taci în voie împreună!

Letiția

Până în anii studenției n-am cunoscut pe nimeni cu numele bunicii și, deși pe atunci bunica avea o vârstă obișnuită pentru o bunică de nepoți studenți, am avut mereu sentimentul că numele i-a îmbătrânit cumva înainte și că va dispărea odată cu ființa ei. Desigur că realitatea are deseori aroganța să-ți contrazică intuiția, dar trăirea ta este oricum imposibil de negat, precum nu poți împiedica marea să impresioneze țărmul. Ăsta este motivul pentru care în toți acei ani ai studenției nu i-am spus niciodată cu ușurință Letiției pe nume. Mamaia Letiția îi spuneam bunicii toți nepoții și strănepoții și încă îi mai spunem ingenuu în prezentul impregnat neapărat de rămășițe compacte sau mai zdrențuite ale trecutului. De mai multe ori m-am întrebat de unde i-a răsărit străbunicii mele, o femeie simplă, dar aprigă, dorința de a-și boteza copilul cu acest nume rar și atât de frumos, cred că trebuie să mă lămurească odată tata, dacă știe.

Mamaia Letiția a fost o bunică de poveste, așa cum sunt toate bunicile, iar ce ne spunea absolut de fiecare dată când plecam de la ea, anume că n-am apucat să vorbim nimic unii cu alții, deși doar asta făceam, mai ales după ce am crescut mari, iar magazia, cămara, debaraua, sertarele, lanțul neobișnuit de bogat de chei și altele nu au mai reprezentat centrul universului casei bunicilor, așadar fraza ei memorabilă dinaintea despărțirilor ar putea foarte fidel să îi descrie ambiția care a caracterizat-o mai mult de o sută de ani. Mamaia Letiția a fost, așa cum spunem noi mai în glumă, mai în serios în familie, hameșa desăvârșită, fiindcă rareori ai șansa să cunoști pe cineva cu atât de multă vitalitate și dorință de a fi prezent.

O femeie credincioasă, deosebit de harnică și ordonată, hotărâtă și cu dorință arzătoare de a construi, cochetă și întotdeauna atentă la detaliile estetice ale lumii, curioasă și extrem de optimistă, mamaia a fost esența practică a casei și familiei ei și a reprezentat un om pe care oricine se putea bizui. Mamaia a înfățișat cu multă acuratețe imaginea tipică a femeii ardelene născute după primul război mondial, credincioasă greco-catolică, atașată de locul și obiceiurile natale, dedicată și încrezătoare în familie și educație, atât pentru ea, cât și pentru copiii, nepoții și strănepoții ei. Noi, copiii, am iubit-o și am avut totuși norocul să ne fim aproape unii altora.

Tot ce ne face să ne întregim ca oameni sunt amintirile, frumoase, dar și triste, cum au fost ultimele săptămâni de viață ale bunicii, de aceea nu este deloc întristător că realitatea concretă, seacă, rece ar zice că din bunica n-a mai rămas decât, ironic, numele, Letiția.

Vinovat

Mi-am amintit de când Felix care era mic s-a supărat odată foarte tare, poate a și plâns, pentru că a întrezărit pe sub pătura fragilă de zăpadă a câmpului urme vagi de verde năclăit, motivându-și supărarea prin surprinzătoarea exclamație, nu vreau să văd. ”Nu vreau să văd”, atât de altfel decât ”vreau să văd”, este pe cât de neașteptată, pe atât de dureroasă când vine pentru primele dăți de la un copil. Când înțeleg că dedesubturile nu sunt doar potențiale mici fericiri, ci sunt neapărat și nefericiri. Nu știu de ce mă gândesc acum la asta sau poate că amintirea vine odată cu contrastul trist pe care-l observ în grădină între vivacitatea florilor de trandafir și întunecimea zilei de octombrie. Dacă textulețul ăsta ar fi un film polițist american, aș încheia cu, the verdict: guilty.

Suntem amintiri

Uneori amintirile sunt imagini, vorbe, atingeri sau mirosuri, alteori sunt sinestezii, le percepi apariția, dar nu le poți lega prea limpede de vreun simț anume și toate sunt fluide, ba volatile, fiindcă vin și pleacă sau pleacă și vin în ritm complex, amețitor, cel puțin te lasă conștient de emoția pe care posibil să o fi ignorat-o atunci, în plus te și emoționează, carevasăzică amintirile sunt un fel de marcă înregistrată a sufletului care se emoționează și care înțelege că o face, pentru că ăsta este un detaliu deloc neglijabil al omeniei cu care suntem binecuvântați. Dar prin extensia faptului că toate impresiile noastre nu fac decât să construiască ghidat noi și noi impresii, aș putea spune că amintirile sunt mult mai mult decât niște biete dovezi superflue ale trecerii prin timp sau trecerii timpului prin memorie, anume că sunt niște entități neașteptat de concrete, amintirile noastre suntem noi. Poate nu aș fi socotit astfel, dacă nu aș fi avut revelația că literatura și, de fapt, orice text scris pe care le citim au potențialul de a ne aduce aminte că suntem unde și ceea ce suntem. Nu mai spun cât de deplină mă recunosc pe mine însămi în textulețul ăsta de jurnal ce mi s-a ivit în fața ochilor: ”să închid radioul vrea să spună o poveste muzica nu-i taie inspirația dar îl încurcă iar inepțiile realizatorilor de programe îl enervează. O poveste cu Spotu din Oz combinație veselă de Vrăjitorul din Oz Tom și Jerry Spotu-dinozaur rege. Amănunte delicioase bani convertibili în diamante numiți pisicâini grădini zoologice fără pisici doar cu motănei vrăjitorii ca la carte evident din carte cartea de vrăjitorii a mamei lui Spotu negocierea prețului unei pisici la suma de trei pisicâini și altele. Veselie vorbărie pe alocuri ecolalie.”

 

69314657_10219896584835099_8014486494200725504_o

Reversul timpului

Desigur că sufletește timpul omului nu are constanța și predictibilitatea timpului fizic, tacticos și inflexibil. Nu există om căruia să nu-i fi trecut uneori secundele la fel de greu și imposibil precum lunile sau zilele sau emoția ori visarea să nu-i fi înghețat timpul sau să-l fi nemărginit. În orașul în care am copilărit trăiesc mereu senzația de imponderabilitate a timpului, acolo spațiul este pregnant, dominator, oamenii spațiului sunt simpli, ei înșiși, nu umbrele lor, cum aș putea să mă las ușor păcălită, soarele strălucitor a suferit cea mai neînsemnată prefacere de fiecare dată, iar senzațiile primordiale rămân de-a pururea întipărite. Nimic din perspectivă sufletească nu pare a se risipi în timp ce timpul trece neobosit și totuși insignifiant, să recunoaștem, față de inimaginabila polifonie a timpului spiritual al omului.
38729533_294069774742561_5196104133949521920_n

O trupă neașteptată de impresii

Când eram eu copilă, am avut un cățel ajuns la adolescență canină care nu lătrase niciodată în toată copilăria sa, evident, tot canină. Apoi s-a întâmplat minunea și câinele a lătrat. Cred că ne-am bucurat cam atât de tare pe cât a făcut-o și Geppetto când a descoperit că Pinocchio este o păpușă vorbitoare. L-am sunat chiar pe tata să-l surprindem cu vestea minunată, uitând că nu puteam să-l deranjăm oricând, oricum la policlinică, dar așa ceva nu se mai văzuse pe lume. Amintirea acestei fericite prime dăți se culege oarecum fără noimă din memoria ticsită de senzații de tot felul, deși am uneori grația să cred că totul are o noimă. Pe de altă parte, mă surprind destul de des scurtcircuitele memoriei, acele accidentale ruperi de logică a rememorării, uite, de exemplu, de ce mă trezesc la cinci treizecișicinci cu Whole Lotta Love, fredonându-mi-se în minte, când chiar înainte de noapte m-am delectat cu o cu totul altfel de muzică, muzica din Magic in the Moonlight-ul lui Woody Allen? Așadar amintirea, prima dată, bucuria. Primesc trei fotografii alb-negru din copilărie. Nu le știam, nu-mi amintesc nimic din ele. Mă înduioșează să mă observ o preadolescentă înaltă, cu o claie ciufulită de păr pe cap, pentru că mimica mea gravă contrastează cu gestul repetat de a-l ține strâns pe tata de braț în două din cele trei fotografii. Nu am cum să nu o văd pe Kiti în mine. Poate un strop mai tăcută decât am fost eu, la fel de sobră și impenetrabilă, tânjind la apropiere fizică și totodată respingând-o, nesigură și tristă uneori, fermă și sociabilă alteori. Frecvent paradoxală. Stă mai mult de o singură clipă lipită de tatăl ei, este binecuvântată de o sfântă seninătate, ce mult o iubește în clipele astea! Poate așa se împletesc amintirile cu prezentul. Incă nu îmi explic de ce îmi răsună Whole Lotta Love înăuntrul capului.

 

14643120_10210855237447065_1646097620_n

Înljubliți

O săptămână într-una dintre acasele primelor noastre tinereți, Ljubljana, orașul iubirii. Copiii sunt mari acum, dar am grijă să își adune în pași mici, negrăbiți amintirile, difuze astăzi, mai degrabă sub formă de senzații, decât concretă. Un schelet atârnat într-o colivie, simbol al cafenelei dintr-un subsol răcoros de la marginea Ljubljanicei, este madlena lui Horică. Felix visează că își amintește și visează frumos, dar este îndreptățit să-și amintească, fie și în vis, fiindcă este legat prin naștere pe vecie de locul ăsta. Mai mult decât atât, (re)cunoașterea îl face să pară iarăși crescut subit. Iar Kiti, o, Kiti, ea face o încântătoare echilibristică printre toate fricile ei grele și, deși o face cu încordarea necesară, nu-i lipsește înțelepciunea de a fi îngăduitoare. Cuminte își găsește ritm sănătos de respirație, din crisalidă o atingere magică o trece într-un gingaș fluturaș, adesea pe umerii fraților ei. Și mai suntem și noi doi, încă tineri, desigur, fiindcă ne înconjurăm de toți copiii, bunînțeles melancolici, dar și bucuroși să ne regăsim după ani într-un balsam de senzații și arome terapeutice, pentru că timpul trecător nu este doar necruțător, el este, așadar, vezi bine, și prietenos.

13584669_10209891694639097_1597837833884451737_o

Printre altele, acasa copilăriei

Îmi privesc fotografiile adolescenței cu mult mai multă îngăduință decât am făcut-o până acum. Sunt aceleași, bineștiutele, amestecate într-o cutie mare de carton, fac o împletitură dezordonată ce sfidează timpul riguros, până la urmă cu toatele sunt numai un prezent, prezentul emoționant al rememorării de-a valma. Mi se prevestește încă de ceva vreme sentimentul de toleranță față de propria-mi imagine adolescentină reflectată în cele câteva fotografii peste care dau, îmi revin în minte mai multe vise visate de curând, în care se petrec întâmplări imposibile din perspectiva timpului continuu curgător, eu-liceana alături de liceanul prezent al vieții mele, apoi înțeleg că bunăvoința cu care mă surprind dăruită, aceea care mă predispune la admirație mai degrabă decât la dispreț, vine natural din iubire și dorință de împăcare, a mea cu iubiții lumii mele care mă schimbă schimbându-se și a mea cu mine cea schimbată. Frumusețea ubicuă a adolescentului oricărei vremi merită descoperită și cinstită de dragul lui și al celui care-o caută. Paradoxal, în vreme ce timpul curge neîngăduitor, tot timpul, cel trecut al amintirilor, dar și cel prezent al momentului imediat trecător mă transformă într-o mamă (momentan) indulgentă. Din fericire, descopăr că îngăduința nu are caracter compulsiv, însă are inerție. Cred că din motivul ăsta scriu acum.

13071884_10209427780881543_7235284467702236536_o

Viziuni

M-am visat în prezentul știut, elevă în clasa a douăsprezecea, mai mare decât toți din vis, pe când în realitate, în trecutul uitat, în clasa a douăsprezecea eram cea mai mică. Bineînțeles că mă aflam cea mai în vârstă de-acolo, din moment ce Horică se găsea lânga mine și era, precum este, într-a unșpea, bineînțeles. În vis nu era elev de serviciu pe liceu, ca în nevis, dar ar fi putut să fie dacă aflam de ieri, să zicem, că astăzi este elev de serviciu pe școală. Azi am suficientă forță să mă joc, iar asta poate avea legătură cu visul. Are, fără îndoială, și cu soarele strălucitor care mă împresoară în casă. Deși am învățat mare parte în comunism, eu nu îmi amintesc să-mi fi servit școala la propriu, ca elev de serviciu, dar poate că am uitat, ceea ce ar putea însemna că, dacă am făcut-o, mi-a lipsit pasiunea. Nu aș putea afirma același lucru despre dispoziția sufletească a băiatului meu în perspectiva acestei efemere și scumpe îndeletniciri, pentru că l-am urmărit cum și-a împachetat optimist laptopul înaintea plecării către școală. Mda, este categoric mai pasionant să fii elev de serviciu azi decât pe vremea mea. Sper să termini astăzi cartea, i-am urat nu cu mult înainte de a ieși pe ușă, o urare menită mai degrabă să îi țină conștiința de student aspirant trează, decât să citească propriu-zis, iar urarea mea ar putea să stea potrivit alături de urarea lui Felix de acum câțiva ani, ”te iubesc cu răutate!”. Ești rea, mamă, mi-a zis râzând, confirmându-mi gândul fugar prin trecut, deși nu mai știu dacă nu cumva chiar răspunsul ăsta m-a făcut să rătăcesc printre amintiri. Din amintiri și vise, uneori nu pot spune cu certitudine ce e una, ce e alta, se face conștiința, iar ăsta n-a fost cel mai confortabil gând al meu când am privit-o pe Kiti de foarte-foarte aproape (eram în brațele ei ferme atunci) și toată simțirea mi-a arătat-o ca acum zece ani sau așa (este firesc să vezi mai în adâncime de foarte aproape), fiindcă am tânjit să știu că-și amintește, îți amintești, Kiti, i-am zis, dar n-am aflat pe loc. Scriind cele de mai sus, îmi vine în minte gândul că intimitatea nu este sortită atât de mult cunoașterii profunde, cât mai ales recunoașterii. În felul ăsta îmi explic lejeritatea cu care mi-am regăsit imediat liniștea.

 

IMG_2850

Suflet și trup

Trupul și sufletul omului se află rareori în comuniune, am mai scris despre sufletul-cămilă. În acest sens, îmbătrânirea nu este numai o înșelăciune iscusită, neîntreruptă, descoperită întâmplător (sau nu chiar întâmplător), ci este totodată o împăcare întârziată a trupului de către suflet, ce-l mai ajunge din urmă din când în când. Altfel de ce-ar mai veni și reveni, în ciuda timpului curgător, impresiile? Îi arăt lui Horia o fotografie de când era mic și am bucuria să-l văd cum se îmbrățișează singur. Asta îmi doresc și pentru Kiti, să ajungă să-și imprime impresiile, să se cunoască mirosindu-se, văzându-se, auzindu-se, atingându-se cu grația divină, ce-i pare uneori de neînțeles. Să ajungă să se încânte de țesăturile propiilor ei gânduri și stări, reflexii și amintiri. Poate în decalajul enorm dintre suflet și trup îi stă dizabilitatea, iar nouă, acestor alergători îndârjiți, netoți de frica sufletului, nici prin vis nu ne visează.