Poveste comică pentru copii

Acum, în timpul târgului de carte la care nu am cum să ajung, mi-am reamintit de visul de a-mi vedea ilustrată povestea în versuri pentru copii de 6-10 ani scrisă cu câțiva ani în urmă. În mintea mea ilustrațiile nedesenate sunt superbe, desigur, doar că nu pot să le materializez, de aceea vor rămâne nedesenate, ha, ha.

Este o poveste comică în versuri despre vacanța la bunici a unui băiat foarte atașat de aceștia, dar mai ales de bunicul său. Intâmplările prin care trec bunicul și nepotul sunt amuzante și inedite, iar legătura bunic-nepot este deosebită și autentică. Băiatul-erou este inspirat de cei doi băieți ai mei. Iubesc muzicalitatea poeziilor cu rimă și cred că aceasta este una dintre cele trei chei decisive pentru dezvoltarea armonioasă a minții și sufletului copilului (pentru mine, muzica este matematică, iar fără de ea nu pot trăi.

Dacă vă place, dați-mi un semn!

Așadar…

Capitolul întâi. Felix

Felix e-un băiat drăguț,

e isteț și nu-i grăsuț,

e sportiv, chiar și artist,

foarte rar mai e și trist.

Are părul auriu

și-un năsuc portocaliu,

urechiușe delicate

(chiar de sunt mai depărtate)

și-o guriță zâmbăreață

de te-ntrebi, ”o fi paiață?”,

el cu mâinile deschide

degete arahnoide,

picioarele-s alungite

(cu șosete găurite).

Când vorbește oareșce,

e haios deoarece

zâmbetului răpitor

îi sclipește-un dințișor,

iară râului, rățuștei, Rică

ce îi ies rar și cu frică

li se face rrrrr-ul mut,

ce să zic, astfel încât

emisiunea lui nazală

(recunosc că e hilară)

i-a adus nemiluit

porecla de rârâit.

El adoră toți cățeii,

pisicuțele și mieii,

furnicuțele și peștii,

șopârlanii cei tereștri,

găinușe, bibilici,

lebede și rațe mici,

vaci, măgari,

căluți sau capre,

orișicare vietate,

copi-sau necopitate.

Capitolul doi. La pescuit

Intr-o bună dimineață

Felix a plecat la piață

cu bunicul său iubit

(mai în glumă zis ”țicnit”)

după râme și momeli

și în plus alte tocmeli

rânduite de bunica

harnică precum furnica,

fericit nevoie mare

dinainte de culcare

pentru ce avea să vie,

(asta da copilărie!)

după prânzul delicios,

greu să fie mofturos,

aventura mult visată

extra-ordinar plasată

între două dealuri line

urci, cobori patru coline

pân` la iazul bucurat,

zice că-n pește bogat,

are crap, caras junesc,

peste somnul românesc,

așadar pescar să fie,

expert în zootehnie,

sau, mă rog, un amator,

va să zic-un iubitor,

adicătelea chiar doi,

nepot, bunic, iară apoi

cum mai devreme vă spuneam,

nu mai repet ad litteram,

odată prânzul terminat,

ce poate fi mai minunat?

cu undițe, năluci și râme,

desigur luate chiar anume,

în aventură au pornit

cei doi și visul de-mplinit.

In pitoreasca așezare

a iazului din jos, din vale,

ca o oglindă orbitoare

sclipește apa de la soare,

și zâmbetului răpitor

iar îi lucește-un dințișor,

căci bucuria este mare,

o superentu-ziasmare,

a băiețelului drăguț,

știți, Felix, cel deloc grăsuț,

de-a pururea un iubitor

de tot ce mișcă, și cu dor.

Deodată, pe neașteptate,

se mișcă valuri pasionate,

pe Felix undița-l trezește

(în niciun caz ardelenește)

cu mult temperament s-agită

se zbate rău înnebunită,

copilul strigă: ajutoor,

bunicule, nu vreau să mor!,

bunicul sare-n apărare

nepotului îi dă crezare.

Noroc că mâinile-și deschide

cu degetele-arahnoide,

ia undița nedomolită

întâia dată răscolită.

Cu patru mâini cam tremurate

pe-o biată undiță-ncleștate,

proptit de malul răbdător

se luptă ca un matador

(sau cel puțin așa zicea,

aproape că și el credea)

un grup de doi, un mic și-un mare,

mereu la mare căutare,

să scoată monstrul apelor

de dragul întâmplării lor.

Brusc de sub ape se ivește,

atenție mare, ce mai pește,

un cap imens cam pătrățos,

curios, de pește mustăcios,

cu ochi lucioși și rugători

de băiețel trezit în zori,

cu botul plat și agățat

de nylonul desfășurat.

Atunci bunicul îi cedează

lui Felix ce s-emoționează,

cu drag și generozitate,

așa e la maturitate,

rolul: pescarul principal,

iar el, supusul său loial.

Si cum adoră toți cățeii,

pisicile, căluții, mieii,

Felix se milostivește

de nu-i mai trebuie niciun pește,

el zice cu un glas șoptit:

bătrâne somn, fugi liniștit!

Capitolul trei. La patinaj

Intr-altă zi, tot dimineață,

când Felix nu s-a dus la piață,

fiindc-a dormit, doar e vacanța

de vară, și nu e în Franța,

ci la bunici, treci munte, deal,

într-un oraș de prin Ardeal,

bunicul său, știți, cel iubit,

în glumă zis ”bunic țicnit”,

dorind să-și bucure nepotul

(ar face absolutamente totul),

l-a animat năstrușnicia,

desigur, fiind în cârdășia

întregii tagme de bunici

glumeți și calzi de pe aici,

să-l ia pe Felix la plimbare

dar nu oricum, ci, vai, călare.

Deci, așadar, zis și făcut,

bunicu-a luat cu împrumut

de la soția lui Vasile

patru patine cu rotile

(pentru că de-asta sunt amici),

sunt două mari și două mici.

Si au pornit alunecând

pe rolele ce le fac vânt

prin cetățuia feudală,

ce apariție ireală!

Îți vine să te veselești cu ei

atât se cred de paralei,

se-ntrec râzând, fac piruete,

se miră alături două fete,

iar bunului nu-i vine-a crede

de-acest curaj de a purcede

azi, după patrușcinci de ani,

la patinaj de veterani.

In timp ce rolele rulează

și vorbele nu încetează

(Felix îi cere o poveste,

”bunicule, să-mi dai de veste,

când vei dori să-mi spui un pic

de mult, de cînd erai tu mic,

iar de se vor epuiza

poveștile sau dumneata,

vei fi în stare de asediu

să-mi spui și de când erai mediu!”)

ajunge ziua pe-nserat,

(bunica s-a îngrijorat)

cei doi patinatori repezi

dau să se-ntoarcă, când să vezi,

pe-aleea îngustă a cetății,

rătăcitor pe firul vieții

pândea speriat, cu suflul scurs,

nimic mai mult decât un urs!

Un urs real de peste deal

într-un oraș de prin Ardeal

este un fapt surprinzător

poți spune chiar îngrozitor,

de-aceea Felix și bunicul

vrând să-l evite pe voinicul

au dat să-ntoarcă împrejur

nici vorbă să îi dea ”bonjour”,

dar când să-ajungă înapoi,

tiptil, cu tact, ei amândoi,

bunicu-și pierde echilibru’

și un cutremur de calibru

se-ntâmplă când se prăbușește,

se-neacă-n praf, apoi tușește.

Din fericire ursul brun

ajuns aici din alt cătun

de bunicuțu-mpiedicat

cu siguranță s-a speriat,

cutremurul l-a zdruncinat

pe ursul brun (și pe băiat),

pe fugă-ndată el s-a pus

și pe vecie s-a dat dus.

Capitolul patru. Final

A fost odată ca niciodată

într-o cetate îndepărtată,

într-o frumoasă vacanță de vis

care cere neapărat un permis

de veselie și bună coabitare,

prietenie și nemaipomenită stare,

un băiațel isteț și mult iubit

deasemenea un vis abia-mplinit,

știți, băiețelul acela drăguț

și care nu este deloc grăsuț,

ce face sport și este-artist

și foarte rar îl vezi și trist.

El este Felix, copil bucuros,

degrabă simțitor, neîndoios,

care cu mâinile pașnic deschide

abile degete arahnoide,

ce socotește ușor în minte

și-i place să citească, ia aminte,

doar cărți frumoase și bogate,

dar și enciclopedii cam late,

mai joacă șah și tenis des,

ne cântă la pian ales,

iar când vorbește oareșce,

e foarte comic deoarece

zâmbetului său răpitor

în soare îi sclipește-un dințișor.

De asta toată lumea îl iubește,

fantastic ca într-o poveste,

dar mult mai tare decât ea,

îmbrăcată des în catifea,

o fustă roșie și-un tricou,

sandale roz și un șal nou,

mămica lui, ea îl iubește,

cu-mbrățișări îl ocrotește.

Povestea mea de v-a plăcut

vă-ndemn s-o luați de la-nceput,

apoi țineți-o tot așa

până când nu veți mai putea.