Înțelegerea

-Bună ziua, doamnă Elsa, avem o problemă.

Inchiriaseră de curând printr-o agenție imobiliară o casă pe pământ în sudul orașului, casa avea și o curte mică, cochetă, cu gazon ca-n filmele americane, încadrat de tufe înalte, voluminoase de rododendroni. Cartierul de case, construit geometric, în ton, respira printr-o rețea intens oxigenată de alei pavate, de pe marginea cărora, în drumul zilnic dinspre și către casă, culegeau bucuroși câte-o zmeură, o agrișă sau chiar câte o frunzuliță de mentă creață. De aproape două luni locuiau în casa doamnei Elsa și încă nu se săturaseră să își socotească norocul de a fi ajuns să trăiască în acel loc de vis.

-Ce s-a întâmplat, ajung în cincisprezece minute? a reacționat precipitată doamna Elsa, apoi o pufnitură înfundată a răsunat în receptor.

-Vine, i-a transmis tânărul soției sale, haide, că rezolvăm.

Incă de la prima întâlnire cu proprietara casei, tânăra chiriașă se lăsase intimidată de aceasta și pretențiile ei absurde, adevărul este că doamnei Elsa nu îi surâsese să-și lase casa îngrijită și dichisită celor doi tineri, știți domnule Bojan, contraargumenta ea în fața tinerilor agentului imobiliar, cum sunt tinerii în ziua de astăzi, neglijenți, petrecăreți, egoiști, iresponsabili. Dar doamnă… In fine, în cele din urmă Bojan a fost mai persuasiv.

-Bună ziua, doamnă Elsa, mulțumim că ați venit atât de repede.

-Bună ziua, ce s-a întâmplat cu casa mea, ce ați făcut?

Tânărul a poftit-o politicos pe doamna Elsa în camera de zi, iar soția s-a oferit să facă o cafea.

-Nu, mulțumesc, unde este problema?

-Păi, la bucătărie.

-Să mergem!

Doamna Elsa, o femeie cam la 60 de ani, exagerat de înaltă și slabă, cu trăsături aspre, oarecum înfricoșătoare, a luat-o decisă către bucătărie, bodogănind ceva în barba ascuțită. Cei doi soți, ca doi copii vinovați de cine știe ce năzbâtie, au urmat-o.

-Va trebui să plătiți reparația, spărtura din perete nu era trecută în contract!

-Dar doamnă Elsa, cum să fi făcut noi gaura aceea sub chiuvetă? Cine să fi controlat așa ceva la închiriere?

-Nu este problema mea, acestea sunt condițiile mele.

-Foarte bine, s-a revoltat atunci tânărul, aprobat tacit de soția sa, vom plăti reparația, dar să știți că luna aceasta vom plăti o chirie mai mică, fiindcă ați omis intenționat să ne atenționați de prezența în casă a celui de-al treilea chiriaș, acest nevinovat șoricel.

Prima ninsoare

5CE19BE1-C16E-4559-8792-31251DF7C35A

 

Am avut nevoie să crească trei copii mari ca să țin odată minte când se pun cizmele pentru Moș Nicolae, ca să nu mai pățim ca-n alți ani, să ajungă copilul la școală și să nu poată spune ce i-a adus moșul, pentru că nu i-a adus.  Nu aș zice că am probleme de învățare, nici că nu-s fără. Probleme. M-am gândit astăzi că dacă bucuria copiilor la darurile moșului scade pe măsură ce copiii cresc, iată că anul ăsta sper să o descopăr pe Kiti interesată de darul ei. Nu mă refer la nelipsiții biscuiți care o animă cvasi-permanent, ci la balsamul de buze pe care-l va găsi în cizme. N-a funcționat stimularea entuziasmului ani de-a rândul cu jucării, cărți, haine, cred că ar putea începe să meargă cu rujuri, pixuri, ojă, parfum. Vedem.

Spunea o prietenă pe facebook despre copii că parcă nu se mai lasă impresionați de ceea ce se află în jur, de frumusețile naturii și da, parcă așa înregistrez și eu. Desigur, sunt motive complexe pentru care se întâmplă asta, dar din fericire există încă în acești copii ai începutului de mileniu resurse pentru emoționare și, mai ales, surse adevărate de emoționare. Iată, de exemplu, prima ninsoare a noii ierni. Încă n-am cunoscut copil căruia să nu i se încălzească sufletul de la entuziasmul cu care primește prima ninsoare. Bineînțeles că prima ninsoare este una dintre frumusețile lumii care nu trebuie căutată, fiindcă îți cade în cap și totuși. De dimineață câmpul era înmărmurit în gheață translucidă, de poveste. Am oprit mașina și am coborât să ne frecăm ochii de uimirea cu care am primit darul iernii. Felix a exclamat că adoră iarna și mi-a povestit despre bulgărul pe care l-a construit în ziua primei ninsori. Recunosc că eu nu mi-am amintit că a nins preț de minim un bulgăre anul ăsta. Dar eu nu mai sunt copil.

Suntem amintiri

Uneori amintirile sunt imagini, vorbe, atingeri sau mirosuri, alteori sunt sinestezii, le percepi apariția, dar nu le poți lega prea limpede de vreun simț anume și toate sunt fluide, ba volatile, fiindcă vin și pleacă sau pleacă și vin în ritm complex, amețitor, cel puțin te lasă conștient de emoția pe care posibil să o fi ignorat-o atunci, în plus te și emoționează, carevasăzică amintirile sunt un fel de marcă înregistrată a sufletului care se emoționează și care înțelege că o face, pentru că ăsta este un detaliu deloc neglijabil al omeniei cu care suntem binecuvântați. Dar prin extensia faptului că toate impresiile noastre nu fac decât să construiască ghidat noi și noi impresii, aș putea spune că amintirile sunt mult mai mult decât niște biete dovezi superflue ale trecerii prin timp sau trecerii timpului prin memorie, anume că sunt niște entități neașteptat de concrete, amintirile noastre suntem noi. Poate nu aș fi socotit astfel, dacă nu aș fi avut revelația că literatura și, de fapt, orice text scris pe care le citim au potențialul de a ne aduce aminte că suntem unde și ceea ce suntem. Nu mai spun cât de deplină mă recunosc pe mine însămi în textulețul ăsta de jurnal ce mi s-a ivit în fața ochilor: ”să închid radioul vrea să spună o poveste muzica nu-i taie inspirația dar îl încurcă iar inepțiile realizatorilor de programe îl enervează. O poveste cu Spotu din Oz combinație veselă de Vrăjitorul din Oz Tom și Jerry Spotu-dinozaur rege. Amănunte delicioase bani convertibili în diamante numiți pisicâini grădini zoologice fără pisici doar cu motănei vrăjitorii ca la carte evident din carte cartea de vrăjitorii a mamei lui Spotu negocierea prețului unei pisici la suma de trei pisicâini și altele. Veselie vorbărie pe alocuri ecolalie.”

 

69314657_10219896584835099_8014486494200725504_o

Limba maternă

Kiti vorbește românește, zice Felix, fiindcă Kiti îi cere răspicat, apă. Kiti nu doar că vorbește, ci o face în limba maternă (deși nu-mi pot opri impulsul de a contrazice puțin explicația cunoscută a expresiei limbă maternă, pentru că, iat-o pe fata noastră, carne din carnea mamei sale, care, în ciuda a ceea ce spune Felix mai sus, dovedește fără echivoc că limba ei maternă are vag de-a face cu vorbirea propriu-zisă sau cu lexicul limbii, aceasta îi este mai degrabă o colecție misterioasă de înțelesuri inefabile, un glosar nescris și unic de noime și tâlcuri, închid…), așadar graiul fetei negrăit se face difuz auzit (ea articulează stângaci cu multă strădanie banalul “apă”), iar Felix îndeasă cu generozitate într-un singur cuvânt de pe lume întregul vocabular al limbii noastre. “Kiti vorbește românește”, spune Felix și atât cât de mare este nepotrivirea dintre obiectivul și subiectivul copilului care observă este și dragul pe care calitatea de matern ce mă compune mă umple subit.

 

 

 

50428399_356082978280149_6682481187111305216_n

Magnifică și legendară

 

“Manifestările artistice, fie strălucite sau dimpotrivă, îți umplu sufletul de bucurie, pentru Dumnezeu! Cântă la duș, dansează pe muzica de la radio, spune povești. Compune-i o poezie unui prieten, chiar dacă este o poezie modestă, dar fă-o cât de bine poți. Vei fi imens răsplătit, pentru că vei fi creat ceva.” (Kurt Vonnegut)

Nu știu câtă ironie conține acest îndemn (mă aștept să conțină ceva), dar atât timp cât sunt conștientă și mă privesc cu autoironie (pe cuvânt că o fac), cred că am destule motive să ies din baie și să cânt. Am ieșit de curând din baie. De fapt, din bucătărie, așa cum o fată/femeie responsabilă o face în ajun de An Nou. Nu sunt o gospodină în adevăratul sens al gospodinei autentice, dar sunt autentică. Și magnifică sau legendară, mi-o repetă de câte ori prinde mingea la fileu Felix. Adevărul că splendoarea în care mă vede copilul are o oarecare corespondență și în alți ochi obiectivi, de exemplu ai mei. Da, obiectivi, eu sunt cel mai înfocat critic al meu, de aceea afirm fără subtilitate că tot ceea ce eu am creat astăzi în bucătăria unde copiii m-au încuiat la cerere am creat în cel mai eficient mod posibil, cu cele mai puține daune colaterale, așadar magnific. Aș deschide o paranteză în care aș pune o atenționare. Deschid și pun: fetele/femeile responsabile care gătesc în ajun de an nou NU sunt singurele ființe responsabile. Inchid paranteza și ajung unde am vrut să ajung. La partea cu legendară. Glumesc. Asta îmi amintește de perseverența cu care idolul meu, Roger Federer, îi numește pe foștii jucători de tenis legende. Sunt nespus de fericit să mă revăd cu legenda x, am deosebita plăcere să regăsesc în public pe legenda y, legendelor, sunteți nemaipomenite, și așa mai departe. Desigur, Roger însuși va deveni cât de curând o legendă, ceea ce poate explica oarecum blocajul său pe acest atribut cu calitate de infinită prețuire. Legendar Roger, fără îndoială. Așadar legendară mi se mai spune printre foarte apropiați, ceea ce la început mi-a dat un oarecare fior de neliniște, adică cum, m-am întrebat, apoi, judecând după ridurile firești ale patruzecilor plus, am priceput că nu e motiv de tulburare. Rămăsesem la am ieșit din bucătărie (și bine am făcut, fiindcă nu aș fi vrut să ies din sfera magnificului) și m-am dus să cânt, cu îndemnul marelui scriitor în minte. Am cântat până mi-a fugit vocea pe sub pian și până Kiti și-a urlat linia melodică ce o caracterizează. Am ieșit fericiți cu toții din camera de muzică, cu sufletele mai mari, de-a dreptul magnifice, mai ales că Felix a reușit pentru prima oară să cânte întreaga piesă fără partitură, așa precum ne-a atenționat Horică să o facă până revine el acasă de la petrecere, fiindcă altfel nu cântă cu noi, amatorilor! La anu’ și la mulți ani!

PS: Un pic de veselie peste tristețea dispariției prietenului (o spun cu multă umilință) Amos Oz este ușor mângâietoare.

 

iarna

Privește-mă în oglindă!

Cred că excelentul film documentar al regizorului Raoul Peck, I Am Not Your Negro, trebuie urmărit de toți oamenii, mărturiile profunde, dureroase, pline de furie ale scriitorului James Baldwin din acest film despre discriminarea rasială a anilor 60-70 din Statele Unite sunt pe cât de revoltător-actuale, pe atât de promițătoare din perspectiva trezirii omeniei din noi, acum, la început tulburător de atroce de mileniu. Baldwin spune: “Nu mă puteți condamna la o viață izolată în ghetou, astfel încât să nu fiți nevoiți să mă priviți în față, fără să deveniți voi înșivă monstruoși, dându-mi în plus avantajul înfricoșător de a vă putea cunoaște mult mai bine decât ați putea voi afla despre mine. Nu orice situație luată în considerare poate fi rezolvată, dar nicio problemă nu se poate rezolva dacă nu ne confruntăm cu ea.” sau ” eu nu sunt un ‘negru’, ci sunt un om…, atunci, dacă acceptăm că nu sunt un ‘negru’ și voi, oamenii albi l-ați inventat, trebuie să aflați de ce ați avut nevoie de invenția asta, pentru că inclusiv viitorul acestei țări depinde de răspunsul pe care îl veți da.”

Intr-un documentar radiofonic realizat de Liliana Nicolaie despre fratele fetei noastre cu autism, acesta, copil de 12 ani, testa ipoteza că omul este generic pregătit să trăiasă armonios în lumea diversă în care s-a născut, el neavând teoretic niciun motiv pentru care ar simți tentația să împartă sau, mai degrabă, să despartă ființele și diversele entități între ele (cunoaștem desigur toți nesfârșita și inimaginabila fantezie de copil). Horia spunea credibil cu inocența definitorie că el nu ar fi avut cum să-și privească în alt fel decât cu naturalețe surioara mai mică, aceasta fiindu-i la acea oră “singurul model disponibil de soră”, așadar modelul, reperul.

Îmi revin lucrurile acestea regulat în minte, toate revenirile acestea sunt ca multitudinea de ace de după amorțeală ce împung penibil și revelator din interior către exteriorul traumatizat prin întreruperea simțirii și indiferență. Mă întristează, în ciuda drăgălășeniei fără margini a fetiței de nici șase ani de lăngă mine, care mă mustră fără perdea pentru eșecul în educația fetei mele, “tu nu știi să o înveți să fie normală, uite ce dinți are, uite ce mâzgălită este pe mâini, uite cât de urât se murdărește cu zgură, uite că face semne în loc s-o înveți să vorbească”. Mă întristează pentru că fetița, la fel cum spune Baldwin în documentarul de mai sus, știe deja la vârsta ei fragedă să “inventeze” anormalitatea lui Kiti, deși va mai trece ceva vreme până va afla că toată această invenție a diferențelor de orice fel are scopul de a îi da amețitoarea senzație de putere.
28471974_10215588178727639_4645951366299123712_o

Impresii parfumate

Felix iubește mirosul de limonadă cu ghimbir al cărților noi, el lasă deoparte romanul Agathei Christie recomandat de Horia, care și-a pierdut de mult mireasma tropicală, pentru o poveste științifico-fantastică mai veche, dar proaspăt stoarsă. Eu îi iubesc expresia stilistică concretă, intens senzorială a impresiei pe care o are, mă umplu de ea ca de parfumul unei flori din grădină. Kiti pare enervată. Mereu pare enervată când urcă în mașină. Ea nu vrea să iubească nicio entitate palpabilă, cum este un parfum în nări, sau metafizică, fiindcă trebuie să pară enervată, iar când se întâmplă asta, nu poți să iubești. Bine, într-un fel o pot înțelege, ne găsim în universul olfactiv haotic și vâscos al mașinii mele. Unii cred că doar mașinii mele îi este proprie o atare lume neorganizată, distopică de mirosuri, dar încep să cred tot mai tare că abia când începem să adăugăm substanță vie lumile de senzații se organizează. Știu că părerile se vor schimba peste timp, de aceea nu mă miră nimic. Horia, îl întreb pe unul dintre confidenții mei, se poate mai mult decât atât?, iar el mă asigură, nu, apoi se asigură, nu cred. Kiti confirmă multe ipoteze, coboară senină din mașină, în timp ce Felix își găsește una dintre iubiri. Cumpăr cărți mai ușor decât găsesc timp să le citesc, cam tot la fel precum se petrec iubirile, dar nu oricare. Felix le tot miroase, pe când Kiti le atinge cu vârfurile degetelor. Eu rămân cu ochii-n patru.

18699918_10213083310907509_7049246272835990681_n

 

 

 

Manuale

Doamna de arte le-a dat ideea copiilor. Felix mi-a spus de câteva zile că îmi pregătește o surpriză, apoi mi-a amintit că mi-a pregătit surpriza și mi-a dezvăluit unde se află ea (în ghiozdan), dar niciunul dintre noi nu a avut timp să o scoată la lumină până astăzi de dimineață, când am organizat militărește plecarea de acasă și când am enumerat împreună activitățile, chibzuind bine timpul și amintindu-ne de surpriză, astfel: Felix- tema la pian, eu- cafea, Felix- pieptănat și băgat maieu în chiloți, eu- cafea, Felix- pus gustare în ghiozdan și, ah, scos surpriza tot de acolo, eu- cafea, amândoi-bucurat de surpriză și plecat către școală. Zis și făcut, cu mențiunea că pliculețul din pânză roșie se asortează bine cu poezioara inscripționată pe inimioara roșie din carton pe care mi-a dăruit-o tot Felix de 8 martie anul trecut,

“Mami is nice

And doesn’t like mice.

She is delicate

And she smiles right!!!!”, poezioară asemănătoare măcar la veselie cu pliculețul, dar și la îndemânarea cu care au fost confecționate. Cusătura laterală a portmoneului-surpriză este madlena mea, mă văd dintr-o dată transpusă în copilărie, miroase frumos, a petrol sau benzină (astăzi stomacul meu refuză vehement să primească liniștit asemenea izuri, darămite să le înghită cu încântare), pentru că sunt la școală, la ora de arte sau lucru manual, cum se numea atunci, eu învăț să tricotez un rând pe față, unul pe dos, trag tare, să nu-mi scape, de firele roșii (știu sigur că sunt roșii), iar andrelele se strecoară cu dificultate prin ochiuri sau nu se strecoară deloc, mă doare crisparea degetelor în timp ce număr cu greu un rând pe față, unul pe dos, dar reușesc totuși să număr câteva de felul ăsta. Imaginea străduinței mele și a lui Felix mă înduioșează, ne îmbrățișăm și Felix își scuză lipsa de inspirație ce l-a împiedicat să completeze cu detalii mai bogate desenul din interiorul plicului, motiv, desigur, de amuzament pentru noi doi, în definitiv, îi zic, de unde atâta imaginație chiar și la Felix, copilul nostru zi-poveste, zău așa!

17203831_10212282594730105_1828831722_n

 

12828942_10208919357571278_8998340085725841927_o

Luminos

Câteodată casa este inundată de lumină (iubesc casele pline de lumină și mă tulbură casele luminate artificial în plină zi, de aceea lipesc în fiecare zi liberă a fetei întrerupătoarele cu scotch), astăzi este una dintre acele zile, “inundat” este adjectivul, privirea-mi îngăduitoare înoată lin pe liniile estompate ale mobilelor de sub podea, n-am grija obișnuită a respirației, contururile neclare, jucăușe nu știu că sunt doar niște senzații (asta îmi amintește de povestea inventată ieri de Felix, el zice că Spotu-dinozaurul nu știe despre sine că îi este imaginar prieten lui Felix, cum crede la rândul său că Felix îi există doar în imaginație- iată o perspectivă duală asupra realității obiective), impresia lor este însă concretă, fantele palpebrale se micșorează, dar tot îmi face bine ploaia caldă de lumină, cum îmi face și gândul că toate contururile mișcătoare ale copiilor mei apucă să se rotunjească puțin câte puțin, cu fiecare strop de lumină în plus deasupra capetelor lor.

17078613_10212221384839896_1307746547_n

La mulți ani!

Mi-a spus Felix mai de mult că Spotu, prietenul său imaginar, nu serbează anul nou, ci serbează anul vechi în noaptea de revelion. Este posibil ca și noi, oamenii, să sărbătorim de fapt anul care se încheie, dar mărturisesc că eu, una, am crezut până să aflu despre Spotu că toată energia nopții festive înseamnă speranță și visuri pentru viitor, nu glorie închinată anului împlinit. Oricum ar fi, mi-e foarte greu să las în urmă, dar și să caut intenționat să prescriu ce urmează, nici nu mă mir că nu mă entuziasmează focurile de artificii.

Am lăsat copiii acasă, gândindu-mă optimist la vacanța Catincăi. Tot în alertă ne ține, la fel de abilă se dovedește a fi în descoperi breșe în lacătele improvizate ale diverselor uși și cu aceeași insistență ne cere atenția, dar peste toate astea, a căpătat un soi de înțelegere proprie maturității, cu intenții mai degrabă serioase decât neserioase (iat-o, de exemplu, cum ia cartea să o răsfoiască lângă noi), cu adresări mai complicate și mai profunde, chiar cu ceva resemnare, semn cert de maturizare. Desigur, ar fi injust să-i judec exploziile de frustrare, izolate și îndreptățite, ce i-au aprins umorile și i-au dat foc la propriu părului în noaptea de revelion, întru domolirea frustrărilor noastre cu toții suntem datori cu izbucniri și autoagresări, nu despre ele vorbesc.

Din tot acest freamăt al nopții lungi și luminate rămân cu încrederea că timpul scurs nu este un timp pustiit, în definitiv, tot ceea ce simt și înțeleg în clipa asta se construiește pe ce am simțit și am înțeles mai devreme, așadar atâta vreme cât înfășor trăiri și raționamente unele peste altele, mi-este limpede că timpul scurs sunt chiar eu însămi. Uite ce justificată îmi apare astfel urarea “La mulți ani!”!

 

15841097_10211650076677549_1184353925_n

Noroace

”Norocoasa”, spune Felix despre străbunica sa, care ne spune prin telefon că are zăpadă în curte. Noroc, da, când ajungi să ai nepoți și strănepoți care se gândesc din timp în timp la tine. La noi nu ninge, iar suflarea populațiilor de vietăți campestre și lacustre este îngrijorător de imperceptibilă. Vremurile sunt aspre și pentru ele, ne rămân încă în grijă animalele de companie. Acestea vor vota negreșit cu noi, întotdeauna sau cel puțin cât au un os de ros. Ar fi poate totuși mai bine să ningă și pe câmp. Sigur s-ar strânge ceva iepurași să demonstreze că, indiferent de cât de câinește își duc ei traiul, măcar sunt liberi, nu ca alții. În plus, dacă ninge, fie și hipsterește, putem spera la o iarnă normală, fiindcă nu ne plac nici iernile anormale, fir-ar să fie de treabă! Oricum suntem norocoși aici în câmp. Normală sau anormală, cu zăpadă sau fără, iarna nu-i ca toamna. Părerea lui Felix.

15025574_10211106402166026_9049190944973139811_o

Atingem curcubeie

Mi se amintește că astăzi, acum un an, i-am schimbat blogului înfățișarea originală, trec anii ca curcubeiele, se umplu pagini de impresii scrise, nici cele nescrise nu rămân pe dinafară, copiilor le crește barba cât noi nu ne refuzăm îmbătrânirea.

Vorbim despre dor, copiilor le este dor, ei plâng de dor și caută să își aline dorul, eu cred că alinarea este mijlocită de tehnologie, aprind ecrane inteligente și cresc volumul, destinatarul dorului vorbește, râde și îmbrățișează, senzații dragi învăluie încăperea, dar apoi cel mai sensibil recipient de dor sesizează nemulțumit incompletudinea domolirii dorului, el spune răspicat că niciodată dorul nu se stinge în lipsa atingerii și trebuie să îi dau dreptate, Felix ar vrea să-l atingă la fel cum își dorește să atingă curcubeul cu mâna la mijlocul lui, în zona portocalie cel mult, dar nu simți nimic dacă atingi un curcubeu, îi spun nesăbuit, din fericire se preface că nu mă aude, mă răzgândesc, de fapt are dreptate, abia când ești în stare să atingi cu mâna un curcubeu, începi să cunoști senzația de dor stins.

15000701_10211055918103956_4090250905347930447_o

Răspunzător

Vin gânditoare de la o întâlnire cu doi dintre educatorii lui Felix, dar dacă n-aș veni gânditoare, de ce m-aș mai fi dus? Am vorbit despre responsabilitățile școlare ale copilului și motivele pentru care copilul le refuză uneori. Doamnele profesoare mi-au confirmat ceea ce știam deja de la Felix, că acesta le vorbește adesea colegilor despre Kiti, surioara lui este eroina admirată a întâmplărilor povestite cu haz. ”Kiti e tare” este părerea tuturor. Felix crede că este atât de ”tare”, încât de dimineață mi-a spus, dacă s-ar întâmpla să se trezească peste noapte Kiti că știe numai spaniolă pe lume, ”Doamne, cum ar fi să iasă din dormitor, spunând, Ola!”, atunci ne-ar obliga pe toți să învățăm spaniola urgent și noi am face-o. Da, bineînțeles că am face-o, de fapt, chiar o facem, în definitiv Kiti comunică cu noi, nevorbitori de spaniolă, într-un fel de spaniolă. Deci da, ea este tare, noi stăm mai prost cu abilitățile lingvistice. Nu am cum să ignor faptul că Felix este singurul din familia noastră care studiază sau a studiat vreodată spaniolă. Să revin la a fi sau a deveni responsabil. Nu mă gândesc acum la dezechilibrul de responsabilizare pe care băieții noștri îl experimentează din cauza condiției familiale specifice în care cresc, ci la faptul că anumiți copii sunt înzestrați natural să intuiască subtilitățile ostile ale diverselor medii și împrejurări în care sunt puși, ceea ce îi determină să respingă în mod aprioric anumite practici, așadar ei refuză intuitiv supunerea normată artificial. Nu spun că școala trebuie să constituie neapărat un mediu ostil, fiindcă nu este cazul școlii noastre, dar spun că unui receptor extrem de sensibil îi este relativ greu să își potrivească armonios frecvența de stimulare. De aceea, poate, uneori Felix răspunde pentru ceea ce face și alteori șuieră deranjant, ca un radio stricat.

310466_2479827085113_588891253_n

Mă cheamă mirare

Octombrie și încă nu port șosete în picioare, (în picioare nu este un detaliu superfluu, de exemplu, Kiti poartă uneori șosetele peste mâini, (observ că prepoziția ”în” nu este îndreptățită să indice mâna, ca parte înveșmântată a corpului, pun asta mai degrabă pe seama inteligenței speciale a mâinilor, decât pe slăbiciunea prepoziției în discuție)). Ador să mă las surprinsă de nevoia subită de a mă încălța, chiar cu riscul de a răci un pic, în definitiv prea sufăr de scrupulozitate în unele privințe. Pădurea este uimitor de verde, și ea mă va perplexa deodată cu frunzișul ei autumnal pestrițat. Mirarea este binecuvântarea mea. Una dintre ele. Cine mă cunoaște, mi-o poate vedea în ochi, direct. Las mirarea într-o parte, pentru că mă aflu repetat recipientul de încredere al țesăturilor fantastice ale minții copilului meu. E drept, nu trebuie să încetez nici acum să mă mir, dar încrederea pe care mi-o dă cere în primul rând ascultare. Ascultarea este despre el, mirarea este despre mine. Un liliac întârziat zboară în rând cu mașina în care ne aflăm noi doi, aventurierul matinal îi amintește lui Felix de liliacul-vulpe sau vulpea zburătoare, despre care știe că este la fel de mare precum tatăl său (eronat, doar anvergura aripilor sale trece ușor de un metru și jumătate), subiect generos pentru o nouă poveste spontană. Miss Sarah, ”mi-e foarte dor de ea”, le-a spus prima oară despre liliacul-vulpe, iar în propoziția ”mie întotdeauna liliecii îmi amintesc de miss Sarah” stă candoarea în forma ei cea mai pură. Ajungem în trei-patru minute, dar până să ajungem mai este vreme să mă bucure cu o enumerare de câteva superputeri extravagante ale eroului de poveste, el însuși, dintre care le înregistrez pe acestea: abilitatea de a mângâia plăcut și aceea de a vedea până-n zece kilometri. Ajungem la destinație, rămân singură să mă mir pentru că am uitat că am vrut să scriu despre octombrie.

 

 

14482017_10210722139439698_2674746411685935410_o

To împlini or not to împlini

”Sora ta nu are o viață împlinită!”, astfel i-a spus lui Felix un prieten, iar el, fratele mai mic al surorii sale, a ridicat din umeri nu foarte interesat de ce-o fi însemnând aceasta, apoi a continuat să se joace, pentru că la joacă se aflau copiii. Nu știu dacă spusele copilului au fost intenționale sau acesta a făcut o simplă (deși nu foarte simplă) observație, dar știu că Felix, precum era și fratele său la aceeași vârstă, rămâne binecuvântat cu inocența generică încântătoare a copilului, mulțumesc! Dacă faptul că Kiti nu are o viață împlinită este cel mult un fapt nesigur, nimic nu este mai sigur decât aserțiunea, Kiti nu are o viață îndoită, fiindcă știe cu certitudine ce vrea. Iată o judecată mult mai puțin brutală, pe care o recomand cu drag celor înclinați spre a face considerații filozofice despre viață, dar mai ales despre viețile celorlalți. Pe de altă parte, ”Kiti are o viață îndoită”, deși poate părea un paradox, este totodată o afirmație adevărată, cu precizarea că îndoirea privește afecțiunea ce-i bucură copilei viața, iată o altă certitudine pe lume. Până ce se va mai pierde din candoarea despre care am pomenit, rămânem să ne tot împlinim, dacă ne dă mâna, bineînțeles. Pace!

 

14191979_10210489468343066_1126268248178479159_n

 

În timp ce plouă

Am citit într-o carte despre un om care refuza să dețină vreun ceas, pentru că se împotrivea intuitiv puterii timpului, sperând poate că timpul nu trece, ci că se află undeva în paralel cu noi, așadar poate fi găsit și regăsit oricând. O descopăr o idee adorabilă și nu știu dacă dintr-o pornire interioară asemănătoare eu însămi m-am lipsit de ceasuri, dar mă bucură doar să-mi imaginez o atare determinare neîntâmplătoare. Pe de altă parte, noi nu trăim astăzi aceleași vremuri poetice, pe care personajul cărții mele le-a trăit, noi suntem uneori atât de conectați la prezentul atotputernic, încât ni se refuză privilegiul de a simți atemporal (ah, ce paradox!), ceea ce poate fi, să recunoaștem, o pierdere. Măcar fizic nu ne mai rătăcim ușor, iar ceasurile se redefinesc esențial ca obiecte decorative.

Felix își continuă temele de vacanță și vine să îmi citească o mică compunere despre locul lui preferat. O compune iscusit, el descrie treptat, imagine cu imagine acest loc, păstrând misterul identității acestui spațiu până înaintea ultimului cuvânt al compunerii. Eu pot să îl dezvălui mai brusc, desigur, este casa lui, fiindcă nu despre asta vreau să scriu, ci despre faptul că a numit în micul său text camera bibliotecii, semibibliotecă, iar pentru că doresc să aflu de ce a înjumătățit această încăpere dragă, îmi spune că el crede că o bibliotecă deplină este aceea în care vede cărți pe mai mult de jumătate din pereții săi. Privesc într-adevăr cu ușoară milă la corpul bibliotecii ticsite de cărți și, împreună cu Felix, caut pe nesfârșitul internet să elimin particula semi ce, nedorit, îi umbrește deodată camerei și-n ochii mei frumusețea. Din fericire, îi rămâne încă, după ani, acel iz exotic de lemn și numai lemn, fără de care casa mea nu poate fi iubită pe de-a-ntregul.
14075206_10210342927799644_236782785_o

Tare ca piatra

Felix refuză să guste din toamnă, de parcă toamna ar fi un tort cu frișcă, mai bine un castron de iarnă pufoasă și neapărat rece, ca mâncarea pe care mama lui nu i-o servește de obicei la prânz (ea mereu o dă în clocot, fiindcă iubește vara, cu arșița ei cu tot), este totuși pregătit să fie îngăduitor cu ea, toamna, dar numai până la opt septembrie, când este ziua mamei. De ce nu-ți place toamna, dragule? Pentru că Halloween, răspunde îmbufnat, și-atunci îmi amintesc cât de tare îl sperie măștile și chipurile întunecoase ale statuilor, chiar aseară i-am strâns o tremurătură de groază în brațe când, aflați la picioarele uriașe ale fotbalistului din piatră din complexul Dinamo, care cu noaptea pe umeri pare mai înfiorător, i-am spus că l-a privit statuia, de altfel o glumă care m-a speriat și pe mine însămi, întrucât sunt aproape sigură că am văzut-o clipind din ochii fără pleoape, dar ne-am înfrânt împreună spaima când am intrat în dialog cu fotbalistul de piatră, ba chiar i-am oferit din sticla noastră de apă, compătimindu-i stăruința cu care încearcă de zeci de ani să șuteze în minge, apoi am plecat acasă împăcați, mai ales cu gândul optimist pentru cerul prevestitor de ploaie de deasupra capetelor noastre îngrijorate.

 

IMG_1522

 

Bacalaureatul ca un balaur

Ieri, după afișarea rezultatelor la bacalaureat, Felix a aflat că verișoara lui va pleca din țară la universitate și s-a gândit imediat la Horică. Spre seară, frații s-au reîntâlnit acasă, unde Felix l-a copleșit cu provocări la joacă, îmbrățișări, chiar tachinări și declarații de dragoste până când Horică n-a mai rezistat și s-a ascuns în baie. Când a ieșit, a trebuit să îi întindă obrazul lui Felix, pentru un pupic de noapte bună. De dimineață a continuat să se gândească la studenția fratelui mai mare, el a spus că ar da fericit confortul de a se ști alături de colegii și profesorii săi (iar ăsta nu este deloc un fapt neglijabil), dacă tatăl lui și-ar lua un serviciu aproape de universitatea pe care ar urma-o Horia. Apoi mi-a povestestit despre Spotu, care are un frate mai mare, student în Britania Mijlocie, și o soră mai mare, absolventă-fulger a unei universități în Mica Britanie, pentru că a studiat patru ani într-unul, probabil ca o proiecție a dorinței sale de a comprima timpul în care va fi departe de fratele său. Măcar Kiti nu pleacă la nicio facultate, s-a consolat Felix, iar adevărul acestor vorbe chiar poate acționa ca mângâiere, pentru că certitudinile au adesea această calitate. După aceea ne-am reluat ritmul sufletesc calm-monoton cotidian, pe care l-am ținut la unison până în momentul în care, din motive străine de mine, am înregistrat firesc repercusiunile acut-dureroase ale unui pumn mic aplicat cu forță pe un braț mare, desigur, simptom cert de iubire frățească.

13606910_10209980677623616_6552736957242073616_n

Vârste, titluri și vise

Mă trezesc cu gândul că este iunie, luna când Kiti își schimbă vârsta, cum să fac să-i spun că crește, mă întreb, înăbușind un oftat care stârnește altul, apoi nu mă mai întreb nimic, deși sunt mai degrabă pricepută în a pune întrebări decât în arta de a tăcea în gând, oricum crește pe nesimțite cum creștem cu toții, poate mai puțin băieții curioși să simtă cum este să fii mare și ale căror articulații de creștere dor milimetric în timp real, mai zăbovesc câteva minute în pat să-i împărtășesc lui Cătă bucuria de a-i fi văzut ieri din depărtare pe copiii noștri mari, coborau dintr-un taxi, doar ei doi, singuri pentru prima oară, cu Horică în cele din urmă învoindu-se să-i fie surorii sale unic protector citadin, și i-a fost, deși, venind către adevăratul unic protector al omului, părintele, mima ușor stângaci un aer sever, dominator asupra fetei blânde și de-a pururea supuse fratelui lumii, un titlu imaginar de noblețe către care, fără s-o știe, Felix se tot apropie și el, dar eu nu mă apropii astăzi de dormitorul băieților ca să-l trezesc pe Felix, găsesc un mod mai înțelept s-o fac, mă folosesc de întâmplarea întâlnirii pe terasă cu un biet șoricel, să-i strig copilului că șoricelul îl caută pe el, bineînțeles că vine repede la mine, cu iepurașul de pluș încoronat în brațe, să mă înștiințeze că de fapt șoricelul este prezent la lecțiile pe care prințesa-iepure le ia pentru a deveni regină, găsesc deplin admirabilă ușurința cu care se transpune dintr-o realitate într-alta, ceea ce-mi amintește că este ziua copilului care nu își schimbă decât întâmplător astăzi vârsta, îl las apoi pe cel mai mic la școală și când trec prin pădure, îmi spun cu veselie că  dacă mă opresc o clipă, o să visez frumos la noapte.
13329750_10209656199391863_899488364_n

Tensiuni

Zilele trecute mi-a apărut înainte un text frumos, deși cam ascuțit la rememorare, despre cum a râs și-a râs odată Kiti până la epuizare, a noastră, nu a ei, iar pentru că mi s-a părut frumos (fiindcă nu toate îmi plac, recunosc), l-am scos în față. Ei bine, duminica ce tocmai a trecut, Kiti a râs din nou exasperant, ca atare, nu pot spune cu certitudine că durerea de cap ce mi s-a construit treptat, bineînțeles, în cap s-a petrecut din cauza soarelui brutal arzător pe care l-am îngăduit să ma atingă nemijlocit, desigur, tot pe cap. Continuitatea neiertătoare a crizei bizare de râs a revelat existența tot mai puțin surprinzătoare a unei categorii de oameni fericit discreți, care nu simt neapărat nevoia să se holbeze întrebător la copilă, ceea ce doresc cât mai multora dintre noi. De dimineață, deși râsul a părut să fi încetat, cefaleea a rezistat, ceea ce nu este un fapt negreșit de mirare, întrucât niște hohote care hohotesc ore în șir au putința să impresioneze prin reverberație intracraniană un aparat otologic sensibil și, evident, hipersensibilizat. Din fericire, împotriva tensiunilor pe care, în general, orice lucrătură (hi, hi) zeloasă le produce există cafeaua sau licoarea absolută, deopotrivă exotică și familiară, fără de care încă multe alte încordări nenecesare s-ar cere demonstrate. Și nu doar cafeaua. De exemplu, ochii și, prin ei, privitul sau, mai bine, admiratul. Felix este complet de acord că acțiunea de a privi (chiar fără admirație) te poate elibera de tensiuni, mai cu seamă de tensiunea de a fi urmărit din spate, lateral sau de oriunde, de aceea, fără a avea știință de vreo atare tensiune, el privește încântat și cu oarecare gelozie planta cu ochi din imaginea de dedesubt. Apoi, este de neignorat că a sosit vara.

 

13341927_10209641580826408_1319550983_n

Felixite

Îmi spune Felix despre poezia pe care a scris-o la școală pentru ziua poeziei; din câte îmi dau seama, fiindcă nu am citit-o încă, este o creație epică, niște versuri despre un câine (cum altfel?) și niște personaje din Star Wars, grupate în nu știu câte strofe, cel puțin două, vreo trei-patru, își amintește autorul, apreciată de colegi din școală cu bulinuțe sau așa ceva. Sunt convinsă că are un ritm jucăuș, o rimă neconvențională, o poveste cu tente moralizatoare vesele, cum îi sunt toate poveștile, dar pentru că nu o am în fața ochilor, îmi imaginez că poate semăna cu desenul de mai jos, un desen ca o poezie sau ca un afiș de prezentare a unor benzi desenate, atât este de inspirat (chiar în clipa asta nu sufăr deloc de subiectivitate).

Tot de ieri de la școală. Încă o mustrare verbală, a nu mai știu câta consecutivă de la aceeași doamnă profesoară, percepută iarăși ca o nedreptate, îl face să reacționeze mai zgomotos decât s-ar aștepta cineva de la el, trântește caietul de birou. ”Greșeala” lui Felix, scrierea cu majuscule a unui enunț, nu este un motiv suficient pentru a mustra, dar, din păcate, există educatori care se încred prea mult în instrumentele de coerciție, la fel cum există oameni care toarnă cu nemiluita medicamente în ei. Este exact despre ce am vorbit la workshopul de duminică despre învățarea în școală, anume că este mult mai fructuos în ceea ce facem să ne ghidăm după câteva principii sănătoase, decât să respectăm nenumărate reguli. Într-o notă contrară, o altă doamnă profesoară nu doar că nu mustră libertatea pe care și-a luat-o Felix să se semneze pe fișa de lucru ca Felix Skylighter, ci o împarte veselă cu băiatul.
IMG_2899

Sinestezic

Ploua de dimineață și bătea vântul, iar Felix îmi povestea despre un cer albastru imens și transparent ca sticla, de fapt exagerez, ploua și bătea puternic vântul, dar nouă ni se părea că este foarte cald și albastru afară, chiar l-am întrebat și pe el, tu ce vezi, și el mi-a confirmat propria-mi vedenie, că vede lacul, ba și un pește erupând din adâncime, cu toate că povestea avea și cer, și o transparență ca de sticlă, și chiar ceva albastru, da, îmi amintesc, o rață sălbatică și un pescăruș albastru, iar lacul nu se afla ieri aici, ploua, iar când plouă, eu nu am ținere de minte și ascult blue jazz, dar Felix povestește independent de ploaie și eu nu sunt sinestezică, deși nu-i rar când leg culoarea de mirosuri și trăiri, sau poate că sunt la un nivel nedureros, ba norocos, fiindcă astăzi plouă azuriu, ceea ce, să recunoaștem, este o binecuvântare.

12239607_10208134161941878_1669526290000439932_n

Simultanee

Stimulat de reînceperea școlii, de dimineață am vorbit cu Felix despre…alte lucruri. Mi-a spus că pe planeta lui Spotu, copiii cu autism poartă o noapte întreagă o brățară specială și se vindecă. Doar șapte mii de diamante costă brățara, dar nu te întrista, mami, o sută de diamante acolo înseamnă o sută de lei la noi. Apoi mi-a povestit de fratele lui Spotu, nu mai știu ce-a zis despre el, dar mi-a atras atenția când a afirmat că acesta este un frate extraordinar, așa ca Horia. N-aș fi putut rămâne indiferentă la o atare remarcă, mai ales că ieri, ca întotdeauna, a venit de la aventura duminicală de pescuit a celor doi frați, certându-se cu Horia și promițându-i, tot ca întodeauna, că nu îl va mai însoți. Aventură, da, cea mai cea aventură, inclusiv pentru noi, părinții, care am recepționat următorul mesaj telefonic trimis de Horia, ”mamă, sunt în stare de șoc!”, urmat desigur de explicațiile pline de patos ale întâmplării șocante, o întâlnire excepțională și o luptă cu un monstru acvatic, un somn cât pescarul mare, dar oricum mai mare decât pescarul mic, hi, hi. Între timp și simultan, școala a reînceput cu un Felix gata stimulat și un Horică pregătit să simuleze alături de mii de liceeni un examen de bacalaureat, ceea ce a și făcut după o vreme, nu suficient de multă, întrucât nu i-a ajuns să transcrie totul de pe ciornă, cu toate că el este un tip matur și eficient, împotriva vârstei și tendinței de normare a școlii. Din fericire, primăvara este chiar ea însăși, nimeni nu cade de fazan dacă se simte deodată mai optimist decât se aștepta să fie, știu asta de la zborul matinal neastâmpărat al unei ”trupe” de fazani.
DSCN5239