Gong, gong, gong…

Azi am auzit la radio un cântec în care o voce repeta la refren niște cuvinte de dragoste poate, nu am fost prea atentă, dar care se legau mereu de un fel de laitmotiv, ceva apropiat de “tic cu tac se duce” sau așa, vorbe care m-au perplexat, oare ce vrea să zică autorul, ce au bombonelele tic-tac de-a face cu poezia sau pe ce teritoriu lingvistic aparte mă aflu, de nu înțeleg ce rivalitate de neîmpăcat semnifică această anulare letală a lui tic de către tac. Mă rog, nu mi-am bătut prea tare capul, deși nu am fost, ca de multe ori, presată de timp, o, timpule ce treci și numeri anii tacticos, dar neobosit, tic-tac, tic-tac, tic-tac, pentru fiecare în parte, timpi puși și suprapuși. Acum pentru Kiti dulce Kiti a sunat al șaisprezecelea gong, gong, gong…, desigur cu ecou, această nălucire de discontinuitate a timpului, pe care bucuros au peste-pus și alții timpii lor scumpi, mulțumesc, ca aripile unei moriști asimetrice de vânt, dar ce frumoasă și plină în diversitatea și bogăția ei! Mai puțină melancolie socotesc astăzi față de alți timpi aniversari, (deși am zărit într-o fotografie o lacrimă cu ADN împărtășit cu sărbătorita), și n-am de gând să mă întreb de ce, când știu că se va tot reface ea repetat, ca un tic absurd al sufletului. Uite-o cum vine deodată când Felix dorește să știe cum m-a anunțat Kiti că vrea să iasă din burtică azi șaisprezece ani în urmă!

 

19046766_10213187779759165_1634599659_n

La mulți ani!

Mi-a spus Felix mai de mult că Spotu, prietenul său imaginar, nu serbează anul nou, ci serbează anul vechi în noaptea de revelion. Este posibil ca și noi, oamenii, să sărbătorim de fapt anul care se încheie, dar mărturisesc că eu, una, am crezut până să aflu despre Spotu că toată energia nopții festive înseamnă speranță și visuri pentru viitor, nu glorie închinată anului împlinit. Oricum ar fi, mi-e foarte greu să las în urmă, dar și să caut intenționat să prescriu ce urmează, nici nu mă mir că nu mă entuziasmează focurile de artificii.

Am lăsat copiii acasă, gândindu-mă optimist la vacanța Catincăi. Tot în alertă ne ține, la fel de abilă se dovedește a fi în descoperi breșe în lacătele improvizate ale diverselor uși și cu aceeași insistență ne cere atenția, dar peste toate astea, a căpătat un soi de înțelegere proprie maturității, cu intenții mai degrabă serioase decât neserioase (iat-o, de exemplu, cum ia cartea să o răsfoiască lângă noi), cu adresări mai complicate și mai profunde, chiar cu ceva resemnare, semn cert de maturizare. Desigur, ar fi injust să-i judec exploziile de frustrare, izolate și îndreptățite, ce i-au aprins umorile și i-au dat foc la propriu părului în noaptea de revelion, întru domolirea frustrărilor noastre cu toții suntem datori cu izbucniri și autoagresări, nu despre ele vorbesc.

Din tot acest freamăt al nopții lungi și luminate rămân cu încrederea că timpul scurs nu este un timp pustiit, în definitiv, tot ceea ce simt și înțeleg în clipa asta se construiește pe ce am simțit și am înțeles mai devreme, așadar atâta vreme cât înfășor trăiri și raționamente unele peste altele, mi-este limpede că timpul scurs sunt chiar eu însămi. Uite ce justificată îmi apare astfel urarea “La mulți ani!”!

 

15841097_10211650076677549_1184353925_n

Tempo

De data asta nu m-am mai încuiat singură în bucătărie, am pregătit masa de revelion acompaniată de Kiti. Știe să acompanieze, are ureche muzicală, contrapunctează nimerit și, câteodată, se entuziasmează. Când patosul crește, bat cu bățul de dirijor puternic în masă, de parcă însuflețirea ar fi interzisă. De fapt, ei și aproape numai ei îi este adesea interzisă, iar anul trece precum n-ar fi pe cale să o fi făcut, din perspectiva asta, noi, dirijorii, ne suntem egali nouă înșine, celor de acum un an exact. Ce atâta entuziasm fiindcă timpul trece? Bine măcar că la noapte mai mult va curge, decât va trece, iată o viziune îmbătătoare a (pe)trecerii care este gata să se petreacă la noi acasă. Lui Horică, pentru că la vârsta lui timpul se îmbogățește, timpul îi amplifică numărul de repere, astăzi încearcă entuziasmul nopții festive într-un sistem inedit de referințe, mai departe de casă, de unde pleacă cu zâmbetul deja candid împărțit. La mulți ani cu bucurie!
15841204_10211621399320633_22514837_n

Flori pentru fetele cu cel mai delicat nume

Astăzi am izbucnit în râs de una singură în miezul orei de sport, în clipa în care m-a izbit (fiindcă de-asta am izbucnit) o revelație destul de stupidă și anume că exercițiul care făcea ca greutatea corpului meu să fie susținută de brațe și mâini într-un fel și numai într-ăla m-a antrenat să reușesc să-mi introduc  orizontal unghiile (cu degete cu tot) sub lampa de fotopolimerizare a ojei semipermanente, pictate migălos de o doamnă manichiuristă pe care am perplexat-o cu nesfârșitele și neobișnuitele mele întrebări, mai mult sau mai puțin copilărești, mai mult, ar zice unii. Apoi, fiindcă muzica cântă tare, am continuat să râd de una singură, tot mai slab în intensitate, întrucât nu poți izbucni de două ori dintr-un singur motiv stupid. Pe urmă am încetat brusc din râs, compătimindu-mă în sine din cauza propriei mele superficialități și chestionându-mă, cum pot să râd de o asemenea tâmpenie. Evident, am încheiat sobră lecția de sport, ce Dumnezeu?

 

14184462_10210467350510134_2501267334317963063_n

Mi-am trimis o telegramă

Vorbeam astăzi cu un văr la telefon și îi spuneam că aș putea fi învinovățită de tot felul de lucruri, dar nu de faptul că nu aș fi precisă, că nu m-aș pricepe la calcule și geometrie, altfel cum de mi-am născut băieții în ordine, unul după celălalt, la distanță de șapte ani?

Chitara de pe tort este chiar chitara lui, a fost o surpriză.

De data asta am fost nevoită să achiziționez lumânărelele, n-am scăpat ca atunci.

De fapt, Horică are încă în clipa când scriu asta șaisprezece ani, acei sweet șaisprezece, pe care îi cunoaștem noi, adulții, ”eu nu par de șapteșpe, nu-i așa?”.

Nici acum, după ospăț, nu știu care tort a conținut zmeură, și care-căpșuni.

Eu am băut gin tonic cu lime și mentă, iar Felix n-a mâncat nimic în afară de corpul chitarei tortului lui Horia. Aș fi putut să dau cofetarului poza cu cealaltă chitară a lui Horia, cea galbenă-pal, astfel Felix n-ar mai fi plâns că lumea a râs când i-a zărit limbuța albastră. Nici o limbă galbenă n-ar fi totuși neinteresantă.

Kiti a avut liber la bruschete. Horia n-a avut liber, a ținut bruschetele.

Una peste cealaltă, calculele mele, de care nu sunt neapărat responsabilă, sunt convenabile. Uneori știu că sunt nespus de norocoasă, în definitiv n-am niciun merit că-mi plac numerele, copiii și muzica.

Alteori nu știu, și atunci mă simt stupid și neiubită, dar asta nu e o noutate. Mulțumesc celor patru prieteni care au vrut și au reușit să le dăruiască cel mai prețios dar băieților noștri, sunt recunoscătoare pentru gestul lor și îmi doresc pentru sărbătoriți să iubească și să rămână binecuvântați cu încredere în oameni mereu, împotriva certitudinii că astfel se vor mai simți uneori, precum mama lor, stupid. Au vrut și au reușit, subliniez.

Mulțumesc și celor care s-au gândit frumos la băieți de zilele lor.

Astăzi Horică i-a fost sclav lui Felix, iar mâine Felix îl va servi pe Horică. Cu toții suntem sclavii lui Kiti, așa că nu este de mirare că băieții preferă jocul ăsta. N-am nimic împotrivă. Eu însămi sunt fericită să fiu sclava lor.

Acum este noaptea la ea acasa. La fel ca noi. Horică rămâne cel mai pupat dintre ei. La mulți ani!

 

 

13709997_10210076787786310_3685310475614067439_n