Odată ce zilele dogoritoare de iulie se duc, mi se petrece o schimbare brutală de stare. Nimic nu mai e cum a fost până ieri, se reia ciclul de recompunere a formelor și intereselor, lumea devine un loc aglomerat și ridicol de aere de importanță. Cei mai mulți oameni răsuflă ușurați, dar mie mi-e prea evidentă transformarea ca să mă bucur imediat de o respirație cu adevărat ușoară. Si totuși. Privilegiul de a simți intens în arșița verii este relativ limitat din cauze cât se poate de concret-geografice. Cumva asta stă să confirme că adevărul meu, ca mai toate adevărurile, nu poate fi universal. Până la urmă ăsta e un fapt îmbucurător.
vacanta
Am ademenit-o cu un pumn de nisip ca să intre în mare, ea a intrat, dar n-a apucat să se emoționeze, căci nisipul s-a pierdut printre degete în mare
De multe ori îmi trece prin minte gândul că totul este prestabilit pe lume, dar nu este nicidecum un gând mistic, metafizic sau, Doamne, ferește!, conspiraționist. Prestabilit, adică dat, pentru că ce este a fost dat, adică independent esențial de voința noastră sau chiar de efortul nostru, judecat sau, mai bine, prejudecat fără milă ca privilegiu sau defavoare. Desigur că rațiunea cu care suntem fericit înzestrați ne poate evidenția datul în sensul pe care îl dorim sau nu evidențiat, dar nu despre silința pe care o arătăm este gândul meu. Ci despre faptul ireconciliabil că judecata omenească duce paradoxal și decisiv la nașterea prejudecății care tinde să-și suprime născătoarea. Prejudecata este fundamental o nedreptate pe care nu o poți uita niciodată. Este o crimă înfăptuită cu zâmbetul pe buze. Ceea ce mă face brusc optimistă: iată cum evaluez nocivitatea presupusă a prejudecății în dependență directă de emoția iscată. Iată-mă socotind rațional emoția ca relevantă și revelatoare a unei stări de fapt. De aceea mă tot vede lumea când și când strigând, ”hai să ne emoționăm!”
Geo-metrie de impresie
Unui om cum sunt eu nu îi trebuie vacanțe pentru a se rupe de viața lui monotonă, aglomerată, nesănătoasă, detestabilă timp de două săptămâni pe an, pentru că, mi-este limpede ca apa unui lac de munte, dacă omul este timpul său pe lumea asta, atunci el este mai degrabă acela din restul de cincizeci de săptămâni, decât celălalt. Nu mă interesează să îmi descriu și să-mi evaluez acum monotonia, aglomerările vieții și nici în ce fel acestea pot părea nesănătoase sau chiar detestabile unei priviri întâmplătoare din exterior sau mie însămi (cel puțin pe alocuri), dar mă gândesc la timpul vacanței nu ca la un timp al deconectării, ci, dimpotrivă, al conectării. Prin natura a ceea ce sunt și a spațiului pe care îl pot influența și chiar îl influențez am bucuria de a mă putea socoti într-o binecuvântată cvasiconstanță emoțională, iar asta nu înseamnă o neutră și în cele din urmă epuizantă plictiseală, ci o împăcare cu excesele și lipsurile neapărate ale vieții. Din perspectiva asta, omului norocos îi este mai lesne înțelepțirea decât celui nenorocit. Ziceam despre timpul conectării și mă gândeam la vacanța în care ai privilegiul să simți mai de îndeaproape impresia Pământului asupra ta, mai concret la absolut miraculosul, esențialul și de neuitat miros sărat, inepuizabil, vital al mării.
PS Margareta sălbatică din fotografie se găsește din abundență pe câmpul pe care suntem așezați în partea asta de lume, iar mică și nemeritat invizibilă cum (nu) apare înaintea privirilor noastre ea are o atingere paleativă pentru dorul de mare ce se va adânci în anul pandemiei de impresii.
De undeva de pe aici, de-aproape
In poveștile lor, Felix și Bicu spun despre natura extraterestră a Catincăi și despre cea a bunicului, dar acolo ei se găsesc în poveste, iar poveștile, se știe, sunt de multe ori inventate. Catinca însă este cât se poate de reală, o poate mărturisi o seamă de oameni în fața căreia se nimerește să fie de dimineață și până-n noapte (zilele astea), ceea ce în sine este un lucru ieșit din comun. Si totuși. Nu pot să nu mă gândesc, de exemplu, dacă bucuria ce i se arată pe față are corespondent în realitatea așacumovedemnoi. Sau amărăciunea subită cu care îți dă în moalele capului câteodată din ce spațiu obiectiv ar putea veni? De fapt, “în nemernicia mea”, îmi caut de multe ori confortul în logica simplă a legăturilor cauză-efect, dar iată că, obiectiv privind realitatea (sâc), rațiunea nu-mi este de niciun ajutor, ba dimpotrivă, ajunge să mă sâcâie precum gândul obsesiv, să mă epuizeze ca maratonul pe alergător. Și atunci reușesc cumva să-mi imaginez scăparea, la fel cum atâția eroi de basm izbândesc în viețile lor fantastice. Imi este de mare ajutor soarele strălucitor al dimineții tinere, din pricina căruia mijesc discret ochii, ajută și spațiul ancestral, de-a dreptul legendar din vremurile Eladei care stârnește imaginația să pot să-i atribui nimfei noastre versatilitatea de a se întâmpla atât în realitatea noastră îngustă, cât și, să zicem, într-un basm, pentru că fata aceasta nu are nicio celulă extraterestră la fel cum nici imaginația nesfârșită nu este de altundeva, așadar este întreagă de aici, că și gândul e al nostru.
Stâng
Nu aflasem dis-de-dimineață că astăzi se celebrează ziua internațională a stângacilor, atunci când am observat noul model de traiectorie pe care Kiti urma să o tot descrie și descrie parcă la nesfârșit până la finele zilei de plajă și când am constatat că ia mereu numai cu mâna stângă câte un pumn sănătos de nisip din mare pe care îl întinde neapărat și implacabil pe antebrațul ei drept și am legat preferința ei de a apuca nisipul cu stânga de obișnuitele ei acțiuni repetitive “domestice”, executate, desigur, cu mâna stângă, ceea ce m-a determinat să exclam, cred că Kiti e stângace, iar pe Felix să se entuziasmeze în unison frățesc, Kiti este primul om stângaci pe care îl cunosc. Așadar, fără să fim realmente convinși de “stângăcia” copilei, n-avem nimic împotrivă a o celebra cu drag și dor nealinat față de tainicul ei sine, stângaci sau nestângaci, și astăzi.
Pe de altă parte, mi-ar plăcea să ajung să cred că inepuizabilele ritmicități și înverșunări cu care Kiti ne amorțește atunci când nu ne smintește mințile (cu tot ajutorul și asistența de care dispunem fericit câteodată) sunt expresia dorinței sale de ordonare și înțelegere a lumii pe care noi i-o arătăm, nu niște banale repetiții mecanice determinate de diverse disfuncționalități neurologice. Nu spun însă deloc că nu mă găsesc adesea o visătoare.
Înspre
M-am tot gândit la avântul pe care călătorul simte regulat să și-l ia către noi și noi destinații, pe cât posibil exotice și necunoscute, la ce caută el pribegind din loc în loc și cât de împlinitoare îi sunt atingerile tangențiale de cunoaștere și recunoaștere ale lumii, iar gândul trezește cinicul din mine care se întreabă, pentru ce atâta risipă de energie și resurse, când tot universul știut și neștiut este replicat sub nasul nostru, aici, în propria noastră ființă, atât de tainică, de-a dreptul legendară. Desigur că pășirea înspre exterior dă senzația înșelătoare, dar dulce și amețitoare de urcare, pe când înăuntru crezi că nu poți decât coborî. Dar noi înșine suntem o întreagă lume misterioasă, așa că mă aștept să scap subit de infuzia de cinism și s-o iau din loc.
Sunt bine, mulțumesc!
Sunt bine, mulțumesc. Se poate și mai rău, o spun cu toată convingerea, iată un motiv bun să afirm, sunt bine, mulțumesc! Când nu sunt bine, urlu ca fiara, de fapt devin o fiară inundată pe dinăuntru de adrenalină sau foc și pară, obrajii îmi ard, gura scuipă necuviințe, gâtlejul îmi flutură înfricoșător,…., deloc simpatic. Mă supăr pe fată, cred eu, ca măgarul din poveste; de ce ne urăște?, mă frământ neputincios, ca un aluat pus la dospit într-un borcan închis. Copila nu este generoasă, ea nu dă indicii sau le dă chinuitor de subtil, așadar rămân antipatică, mă mișc dezgustător în spațiile simțitoare din jur. Se simte pericolul în aer, eu însămi îl percep. Mă sperie mai tare fiara decât mă năucește pisicuța, realizez, ceea ce sporește frica. Mi-e frică de mine însămi. Mi-e frică. De mine. De răutatea mea, de prostia mea, de urâțenia mea, cu care nu doresc să mă obișnuiesc. Mi-e frică să nu mai pot să plâng, să ajung să urăsc, mi-e teamă că-mi dau feedback pozitiv care simt cum mă destabilizează. Caut soluții împotriva haosului în care fata ne obligă să ne recunoaștem. Dacă toată treaba asta ar fi o poveste spusă de Felix, s-ar găsi pe undeva un buton de rezolvare, cu siguranță. Dar nu, poveștile sunt povestite, iar haosul nostru trebuie trăit, trebuie trăit. Tânjesc după simplitate, iar spirala autodistructivă pe care uneori alunec este mult prea sofisticată ca să merite urmată. Încerc să nu mă mai supăr pe ea, să-mi pun mai puține întrebări imposibile, să fiu, simplu, să fiu. De-asta, vezi, zic că sunt bine, mulțumesc!
Ridicol, ca omul
Stau la birou cu fereastra larg deschisă către intrarea în casă a vecinului, cele două curți sunt despărțite de un gard scund din sârmă tapetat cu vegetație felurită tot mai deasă din fericire, fericire care n-are de-a face cu destul de obișnuita “rivalitate” a proximității, ci cu ordinea proprie a curții noastre care socotește la marginea gardului cu pricina un spațiu de joacă, cu masa de ping-pong, cu trotinete, biciclete, mingi, arc cu săgeți și altele, așadar fericire pentru că gardul pigmentat și parfumat de clorofilă mai ține din mingile rătăcitoare. Totuși el nu poate ține nimic din ceea ce Kiti își propune să arunce peste el (am zis deja că este un gard scund), uneori chiar și triciclete (!!!), noroc că mai ținem noi, ceea ce face ca după joacă să mai rămână la vecin câte un cotor de măr sau măr întreg, vreo șopârlă de jucărie sau tricoul de care s-a dezbrăcat Horică în timpul meciului de tenis ori un șlap sau chiar doi, în funcție de cât ne absoarbe activitatea pe care o facem. Iată-mă cum stau la biroul meu cu fereastra larg deschisă către vecinul-coș (față de care ne scuzăm și ne-om mai scuza până o crește și mai mare vegetația dintre noi), pe care îl văd pe după perdea cum culege un recipient de apă și îl aruncă cu of înapoi în curtea noastră, plasticul cade răsunător pe mochetă, oful vecinului ar putea fi mai degrabă îndreptățit dacă nu ar fi atât de răsunător, iar ăsta este chiar motivul pentru care m-am apucat să scriu, fiindcă ni se întâmplă și nouă să ne supărăm absurd pe Kiti când face nefăcute, de parcă nu am ști că înțelegem prea puțin din logica năucitoare a acțiunilor ei, ceea ce ar putea să ne cumințească mai degrabă decât să ne ridiculizeze, așa cum pe bună dreptate că ne face să arătăm, dar partea bună este că, dacă nu experiența, măcar timpul ne potolește pe lume, iar asta nu-i puțin lucru în favoarea timpului care tot trece.
O piruetă
Unele peste altele, lucrurile și enervările zilelor s-au strâns în cea mai nefericită combinație posibilă în mintea ei deranjată de cele mai surprinzătoare nepotriviri, la fel cum se strâng deseori gândurile și umorile felurite în același câmp al spațiului virtual, desigur, s-a întâmplat la un moment dat inevitabilul, și-a atins un capăt, cum ating gimnastele periculos extremitatea bârnei dintr-o aparent simplă săritură, atunci și ea s-a dat neapărat peste cap, în felul ăsta sperând și în reconfigurarea aglomerării dinlăuntru, nu doar în salvarea pe care prefacerile o nasc. A început să meargă pe vârfuri în jurul copilei ei plângătoare până când copila a întredeschis bănuitor un ochi din grimasa nefericirii, apoi pe-al doilea, dar nu imediat, ci după ce ea, noua balerină, a încercat și-o piruetă. De atunci și până în zilele noastre, a continuat să îi danseze copilei, iar copila n-a amețit încă de fericirea de a i se dansa doar ei și numai ei.
Desigur asta i-a dat încrederea că fata va putea să urce, ba chiar să stea scurt timp pe scaunul stomatologic al bunicului ei, mai sceptic, dar și mâhnit să-și sperie sau îndepărteze nepoata scumpă. Si totuși, copila a venit, a urcat, a deschis gurița tremurătoare (poate și temătoare) și s-a lăsat în voia adulților din jurul ei (tatăl proiecta lumina reflectoarelor asupra ei, bunica și frații se minunau în culise), plângând ușor și resemnat și adunându-se din timp în timp cu speranță în poziție fetală acolo sus, în centrul atenției și iubirii unei lumi întregi de dansatori doar ai ei și numai ai ei.
Din vârful pământului
Uneori vacanța de iarnă a ultimului an de liceu nu este ultima vacanță de schi împreună cu părinții și cu frații tăi, dar numai gândul că ar putea fi îi întristează pe amândoi frații. Sunt cu ei pe telescaun, iar soarele prietenos îmi dă imbold să sper. Om veni iarăși la anu’ la schi, doar că mai repede, în vacanța ta de viitor student, ce zici? Îmi dă imbold să sper, dar nu-mi dă dreptul să uit că atât copiii, cât și adolescenții, mai ales adolescenții, sunt prea ancorați în prezent cu trup și suflet, mai ales suflet, ah. Uit așadar și îi supăr fără să vreau pe amândoi. Felix plânge, mi-e teamă că-i îngheață lacrimile, dar ele nu îngheață niciodată când sunt autentice. Horia tace. Eu ce să mai zic, am zis-o. Unde este căciula Adidas scăpată de cineva în valea pietroasă adâncă, de sub noi, printre copaci, pe care o tot vedem de câteva zile încoace? O caut disperată cu privirea, știu că este pe-aici, dar nu o văd, să rămână nedescoperită de ochii mei îmi stă ca o sentință pe creier. Dacă nu dau de ea,…nu mă încumet mai departe, în același timp zăresc căciula. Uite căciula, strig ușurată, iar băieții, descoperitorii, încuviințează lipsiți de chef, adevărat! Adevărat, da, adevărată este și absența sincronismului sufletesc dintre noi, apoi am o revelație, în asta stă toată nepotrivirea dintre generații, în lipsa de concomitență emoțională. Adică nu că nu putem simți la fel, ci că timpii în care simțim la fel sunt defazați; prezentul adultului este ușor acrit de vremea ce a trecut, pe când cel al copilului clocotește de pasiune. Nu mă îndoiesc că prezentul se poate petrece ca un cântec monoton, imparțial și franc, fiindcă nu pot să nu mă gândesc aici, din vârful pământului, oare ce ar zice Kiti despre asta?
Codul roșu al sufletului nostalgic
Știu că trandafirii se pot tăia toamna târziu sau cum dă primăvara, eu prefer să îi păstrez neatinși peste iarnă, am sentimentul că floarea încremenită de frig îi ține plantei adăpost așa cum amintirile dragi ale timpului scurs ne țin sufletele sănătoase, am sentimentul că gerul de afară este amplificat de toată melancolia pe care o simte Felix înăuntrul mașinii acum, când pleacă la școală, o căprioară gingașă iese năucă din pădure, o vede Felix la ora trei, dar eu conduc cu privirea încăpățânat pironită pe ora douăsprezece, începe aerul să se încălzească în mașină, nici nostalgia nu mai este atât de prezentă, traficul este așteptat lejer cât mare parte dintre copii rămân încă în vacanță, nu recunosc în împrejurarea dată alt cod decât codul roșu al sufletului nostalgic de copil.
Urban walking doi
Arareori mă plimb pe străzile orașului și-mi pare rău. Cerul de deasupra este greoi, înghesuit, ca gândurile depresivului, dar are totuși farmecul pierdut al firescului, este noiembrie. Nici strada pe care alegem să fim nu este una dintre cele mai frumoase, în plus, bate vânt rece și-mi umezește ochii. Sunt cu Felix și nu ne grăbim. Poate aș face o nedreptate orașului Praga să îl aduc în comparație, deci mai bine nu-l aduc, numai că o nebănuită congruență de stare îmi amintește de orașul de aur, tot un noiembrie, tot fără grabă și cu umezeală și bălți, același rece accelerat și, nu în ultim rând, veselia unui băiat să-mi țină de cald și bine. Felix crede încă în Moș Crăciun, de ce n-ar crede că s-a împrietenit cu porumbelul alb cu cizmulițe trei sferturi roșii. Eu nu mai cred neapărat în Moș Crăciun, dar îmi păstrez mereu o brumă de rezervă, îmi face bine să mă îndoiesc. Îl fotografiez pe celălalt mai mult, este ușor obraznic, dar îmi place îndrăzneala lui. Cum îmi plac și interacțiunile respectuoase dintre oameni. Mă bucură cei doi tineri părinți, ce-și plimbă gemenii nou-născuți, atunci când se apropie de mine cu zâmbete potrivite să mă întrebe ceva. Vorbim, schimbăm impresii, am știut eu că frumusețea urbană depinde și de noi. Întotdeauna le spun copiilor că prezumția de nevinovăție este premisa traiului estetic în comunitate. Suntem un mănunchi zâmbitor de oameni la clătităria ambulantă din stradă, de aceea am certitudinea că proprietățile absolut delicioase ale clătitelor divers construite după gust în fața noastră se vor întregi întru desfătare la prima degustare. Porumbeii citadini nu se mai sperie de mult de oameni și pisici, observă Felix bentița cu urechi ciulite a clătitarului.
Coțofana
Îi zicem Coțofana. La vreo 48-52 de ani, este o femeie înaltă, uscățivă, ușor adusă de spate, cu părul negru-negru, ținut într-o tunsoare de anii optzeci, nici lung, nici scurt, căzut în șuvițe drepte peste ochi și peste ceafă, contrastând cu pielea albă, de unde și porecla pe care i-a dat-o tata, mai în glumă, mai în serios, dar mai ales în ciudă, să vă spun de ce.
Acum este de notorietate faptul că Kiti se remarcă în aglomerări urbane sau nu neapărat, iar cum, fără a fi excesiv de modești, nouă nu ne place faima sau mai bine vâlva publicului sfătos, adesea ignorant, alegem la mare plajele mici, nu foarte căutate și chiar și pe acestea preferăm să ne construim mica noastră tabără undeva la marginile lor, astfel încât să nu creăm disonanțe din probabilul exces de sârguință al copilei noastre, dar nici deplină izolare eventualilor doritori de interacțiune socială dintre noi.
Dar fata trăiește marea, de parcă ar ști de unde venim pe lume, înaintează către lume, apoi se retrage timid înăuntru, iar trupul ei mimează dinamica tidală în pas apăsat, congruent cu cel al respirației, complet descoperit de sub controlul dependent al voinței. Cel puțin așa ni se arată, în nesfârșită fluctuație, adesea contradictorie și neapărat năucitoare. Până când.
Coțofana, deși lungană și costelivă, este, precum corvida ce a sugerat poreclirea, leneșă și sedentară, ea nu se mișcă din, nici în șezlongul ei fierbinte și nimeni nu se gândește să îi reproșeze ceva. Nici Kiti, până când, cum spuneam, îi observă pachetul strălucitor de biscuiți, de parcă Kiti ar fi acum o coțofană, chiar dacă corpul ei rotofei, plin și părul castaniu, scurt și ciufulit în veci n-ar putea aduce cu al unei coțofene.
Fac o paranteză. A fost un timp în care afluxul banalului biscuite înspre centrul copilei căpăta valoare spirituală, pentru că era în stare să facă să dispară încordarea sufletească, nu prin împlinire senzorială, deși cu greu s-ar putea nega dependența dispoziției sufletești de cea trupească, ci prin înlesnirea comuniunii cu noi, apropiații ei, datorită intensificării înțelegerii. Astăzi însă, biscuitele s-a ”despiritualizat” (sunt autoironică, să nu se înțeleagă altfel), el este un biet element din realitatea trivială a lumii, vulgar, anodin sau poate nu chiar complet neînsemnat.
Pentru că l-a văzut în mâinile Coțofenei, și l-a dorit, l-a voit, iar când voim ceva din realitatea trivială, evident, ne trivializăm, simțim mai simplu, mai superficial.
Kiti s-a apropiat în pas calm, în liniște (detaliu important, întrucât strigătul ei este pentru necunoscători intimidant) spre obiectul strălucitor, chiar dacă strălucirea este un termen exagerat sau figurat, cum se vrea, și a întins copilărește mâna. Atunci Coțofana s-a strâmbat la chip, n-a crăuit, dar și-a retras spre inimă pachetul de biscuiți, îndepărtând-o pe Kiti cu un gest explicit.
Deși Kiti s-a resemnat (hmmm, straniu!), porecla s-a cerut născută și pomenită, așadar s-a născut și, cum se poate observa, s-a pomenit și încă o mai face.
In continuare, Coțofana nu și-a dezamăgit porecla, ea a rămas încruntată de parc-ar fi ciugulit mereu ceva cu ciocul, speriată, ba terorizată de fluturele nostru neliniștit, dar inocent, cum până și Coțofana a înțeles într-un bun sfârșit. Sfârșit.
Efharisto
Mi-am spus că dacă n-o să scriu cu mâna mea cuvântul ”mulțumesc” în greacă, nu voi reuși să-l țin minte, așa că îl scriu chiar acum, aici, ”efharisto”, cu accent pe o, repet, ”efharisto”, ce sonoritate frumoasă! Dimpotrivă, pentru ”mulțumesc”-ul sloven, ”hvala”, am sentimente opuse și paradoxale, pentru că deși îmi este familiar, mi se reprezintă în mai toate contextele lingvistice străine, așadar mă găsesc adesea mulțumind în slovenă, iar cuvântul în sine nu-mi cântă defel, este aspru și butucănos, încât mă uimește propria mea ținere de minte. O îndrăgostire sortită și una intempestivă. Între timp, până revin în împrejurări în care aș putea să mulțumesc în grecește (deocamdată este timpul siestei), spun că relaxarea noastră ar putea fi aproape la fel de relaxantă ca a voastră (uneori este astfel de la sine), dacă ne-am concentra mai puțin să o relaxăm. Dacă nu se înțelege ce tocmai am spus, aș putea trage concluzia că nu sunteți destul de relaxați, ha, glumesc. De fapt, spun doar că așa cum nu poți pretinde nici celui mai experimentat pescar din lume să prindă mereu peștele mare (ca să rămân în tonul de vacanță), nu ne putem nici noi forța la nesfârșit să ne menținem calmi (în vacanță). Nu mai vorbesc despre a-i impune Catincăi stăpânire de sine deplină. A nu se înțelege de aici că fata a provocat nefericirea cuiva, nu, nu. Nu! In afară de două-trei chiote de nemulțumire la începutul zilei pe o plajă aproape pustie, Kiti a ascultat pătrunsă marea din primul rând, ba s-a chiar amestecat cu ea din timp în timp. Acum doarme și sper din suflet că visează cum se scufundă fericit în valuri. Pe de altă parte, un astfel de vis ar putea s-o nefericească la trezire, iar scriind asta, îmi amintesc că adeseori Kiti se trezește nefericită din somn. În ciuda nefericirii acesteia trecătoare, gândul că somnul i-ar putea fi plin de visare mă mângâie. Nu cred că sunt egoistă, în definitiv, nefericirile copilei sunt totodată și ale noastre, așadar iată un schimb cinstit de fericire/nefericire, un echilibru sănătos de stare sufletească, deși un pic întârziat. Mulțumesc sau, mai bine, efharisto, fiindcă cântă cocoșii la ferestre.
Note de vacanță
Felix nu are la fel de multe kilograme câte avea Horică la aceeași vârstă și nu are nici curajul fratelui său de a interacționa cu oamenii, dar observ că se înghesuie în brațele bunicului exact cum o făcea Horică, așezat pe un genunchi, cu capul aplecat peste al bunicului, cu un braț în jurul gâtului lui și cu mâna celuilalt braț îmbrățișându-i un antebraț.
Horică pescuiește jumătate din timpul pe care îl petrecem la malul mării, dar astăzi stă ceva mai mult, pentru că intră în vorbă cu un pescar experimentat, un grec cu vârstă onorabilă, care îl place și îi dă sfaturi prețioase, în timp ce Horia își amintește de cunoscutul roman Bătrânul și marea și are motive s-o facă, întrucât bătrânul îl cheamă la el să-i dea o montură specială; când Horia refuză să-l însoțească, fiind așteptat la bază, pescarul îl liniștește și îi promite înțelegerea noastră, a părinților, intuind că noi cunoaștem însemnătatea experienței și că vom aprecia lecția-fulger de pescuit marin.
Deși conduc de mulți ani, astăzi înregistrez un gol de practica șoferitului atunci când plec cu mașina pe drumul șerpuitor, abrupt de munte, ca să-l iau pe Cătă, țintuit în loc de o dublă pană la bicicletă, mă descurc, bineînțeles (conduc de mulți ani), dar încă mă întreb care este viteza optimă pe care trebuie s-o imprim motorului ca să urce eficient mașina.
Plictiseală
Citisem la un moment dat titlul unui articol despre binefacerile timpilor de plictiseala a copiilor, dar n-am avut destulă curiozitate să trec de titlu. Felix nu se plictisește în fața televizorului la desene animate. Se duce regulat la bucătărie cu un castronel pe care-l umple cu cereale, caise, prune, mai târziu o înghețată; le mestecă fericit, cum singur ar spune, dacă s-ar vedea. Întâmplător, ia ultima îmbucătură exact în clipa în care iau eu seamă de timpul scurs; îl ”promptez” să schimbe măcar canalul. Îl schimbă, iar în fața ochilor i se deschide o gură uriașă de prădător marin, despre care spune că îl înfricoșează. Se așază la masa din sufragerie plictisit, dar nu recunoaște plictiseala, dă vina pe frica de rechini. Îi propun să deseneze, fiindcă, oricare ar fi motivul nefericirii sale de moment, desenatul îl poate binedispune. O face, i se pare extrem de amuzant să îl imagineze pe rechinul nemilos ca flautist într-o orchestră subacvatică. Apoi ne desenează pe noi și mi se pare că surpinde coerent în portretele sale câteva trăsături. Până plecăm să înoate puțin, nu se mai plictisește.
Simplitate
Ritmul vieții rămâne destul de alert și în vacanță. Pe șosea, când depășesc lanul de floarea soarelui, aproape că nu am vreme să îmi fotografiez florile preferate ale verii. In ciuda ritmului alert sau poate tocmai de-asta, traficul este de nesuportat; măcar florile par să se răsucească ușor după noi. Kiti înflorește în zâmbete și drăgălășenii. Când exagerează cu cele din urmă, devine năucitoare. Tabloul emoțiilor ei este simplu și viu, precum cromatica estivală. Viața nu este neapărat complicată, nu vara. Dar este suficientă o sperietură, ca să se complice. Felix ajunge la trista concluzie că înotul nu trebuie să existe. De fapt, concluzia nu ar fi necesar tristă, dacă Felix nu s-ar întrista. Pentru ca să se bucure că înoată, lucrurile în jurul său ar trebui să rămână simple și transparente ca apa din bazin. Mulți îi spun răsfăț, dar prea puțini nu se complică cu vanități. Doar matematicile superioare au dreptul la complexitate. Horică nu mă contrazice.
Înljubliți
O săptămână într-una dintre acasele primelor noastre tinereți, Ljubljana, orașul iubirii. Copiii sunt mari acum, dar am grijă să își adune în pași mici, negrăbiți amintirile, difuze astăzi, mai degrabă sub formă de senzații, decât concretă. Un schelet atârnat într-o colivie, simbol al cafenelei dintr-un subsol răcoros de la marginea Ljubljanicei, este madlena lui Horică. Felix visează că își amintește și visează frumos, dar este îndreptățit să-și amintească, fie și în vis, fiindcă este legat prin naștere pe vecie de locul ăsta. Mai mult decât atât, (re)cunoașterea îl face să pară iarăși crescut subit. Iar Kiti, o, Kiti, ea face o încântătoare echilibristică printre toate fricile ei grele și, deși o face cu încordarea necesară, nu-i lipsește înțelepciunea de a fi îngăduitoare. Cuminte își găsește ritm sănătos de respirație, din crisalidă o atingere magică o trece într-un gingaș fluturaș, adesea pe umerii fraților ei. Și mai suntem și noi doi, încă tineri, desigur, fiindcă ne înconjurăm de toți copiii, bunînțeles melancolici, dar și bucuroși să ne regăsim după ani într-un balsam de senzații și arome terapeutice, pentru că timpul trecător nu este doar necruțător, el este, așadar, vezi bine, și prietenos.
Printre altele, acasa copilăriei
Îmi privesc fotografiile adolescenței cu mult mai multă îngăduință decât am făcut-o până acum. Sunt aceleași, bineștiutele, amestecate într-o cutie mare de carton, fac o împletitură dezordonată ce sfidează timpul riguros, până la urmă cu toatele sunt numai un prezent, prezentul emoționant al rememorării de-a valma. Mi se prevestește încă de ceva vreme sentimentul de toleranță față de propria-mi imagine adolescentină reflectată în cele câteva fotografii peste care dau, îmi revin în minte mai multe vise visate de curând, în care se petrec întâmplări imposibile din perspectiva timpului continuu curgător, eu-liceana alături de liceanul prezent al vieții mele, apoi înțeleg că bunăvoința cu care mă surprind dăruită, aceea care mă predispune la admirație mai degrabă decât la dispreț, vine natural din iubire și dorință de împăcare, a mea cu iubiții lumii mele care mă schimbă schimbându-se și a mea cu mine cea schimbată. Frumusețea ubicuă a adolescentului oricărei vremi merită descoperită și cinstită de dragul lui și al celui care-o caută. Paradoxal, în vreme ce timpul curge neîngăduitor, tot timpul, cel trecut al amintirilor, dar și cel prezent al momentului imediat trecător mă transformă într-o mamă (momentan) indulgentă. Din fericire, descopăr că îngăduința nu are caracter compulsiv, însă are inerție. Cred că din motivul ăsta scriu acum.
Respectabil
Băieții intră respectabil în vacanță, pe ploaie, cu o mică umbrelă sub care să încăpem toți trei, vin vrând-nevrând la mitingul din fața Ministerului Sănătății, organizat în sprijinul persoanelor cu autism. Expresia ”persoane cu autism” este coarda lor simțitoare, cum am mai spus odată, ca excentrica lor surioară să fie mai mult decăt o simplă și neînsemnată persoană cu autism, depinde și de ei, de căt civism pot demonstra încă de la vârstele lor fragede. Mă simt (ușor neîndreptățit) ca eroina interpretată de Sandra Bullock într-un film-siropel, gata să-mi îndemn copiii să se întindă cu trupurile pe asfaltul ud pentru o cauză nobilă, totuși nu este nevoie decât să coborâm de pe trotuar în ploaie, acestea sunt regulile mitingului, iar jandarmul de serviciu ține categoric să le respectăm. Ca să nu înghețe stând în ploaie, trimit copiii după țigări și cafea pentru o doamnă, după biscuiți și ciocolată pentru cine va dori, apoi, când așteptarea devine mai greu de suportat, îi trimit la magazinul de instrumente muzicale din apropiere, fiindcă acesta este oricând un loc plăcut și interesant. Între minutele cât lipsesc din adunare, copiii ascultă discuțiile adulților despre copiii lor cu autism, mereu îi îndemn să caute frumusețea sau bucuria din întâmplările pe care le aud povestite, mai degrabă decât tristețea, un sentiment prea ușor de stârnit celor necunoscători. Uneori, chiar și lor, copii crescuți cu autismul în bătătură, tristețea le este mai la îndemână, dar asta se întâmplă în special când întâlnesc năravuri necunoscute, la alți copii cu autism. Îi văd că zâmbesc la un moment dat, (dar ei zâmbesc și la multe alte momente date), zâmbetele lor, care îl îmbrățișează pe al meu, îmi dau o stare de bine, în ciuda ploii și a spatelui care se lasă simțit.
Ca o undă de șoc, la loc
Vacanța pentru copii începe promițătoare ca existența undelor gravitaționale, apoi, când aproape se sfârșește, dispare în ea însăși nefiresc de fulgerător, de parc-ar fi o gaură neagră, densă și atrăgătoare, zilele nu pot fi decupate din memorie, de exemplu lui Felix răsalaltăieri îi pare un exponat bătut în cuie într-un muzeu al amintirilor antice, (măcar ajunge acolo), vacanța se săvârșește într-un fel straniu până la urmă, violent ca unda de șoc începutul se îndoaie de-și atinge coada, atât și nimic mai mult până data viitoare.
Culmi
Sus, pe telescaun, ne odihnim picioarele de orășeni câmpeni consumate acum de orice grai și admirăm munții, munții frumoșii și supremii, căutăm cu ochii ființele misterioase ale căror urme din zăpadă sunt singurele indicii ale existenței lor pribege, motive de poveste, compătimim sincer un versant ciuntit pe de-a-ntregul de creația-i coniferă, trunchiurile în cioturi încurajează imaginația, butucii-iepuri și butucii-căprioare sunt cei mai atrăgători, țop-țop, gând vesel dă creșa brăduților, Tom-Degețeii verzi de-a pururea, bătrânii lor de peste drum și vale, înalți, cu trunchiuri chelite zăbrelesc prezumțios coastele necucerite ale muntelui, picioarele de orășeni câmpeni sunt gâdilate pe dinăuntru, este semn fidel al apropierii de culme, o culme a fericirii și așa ar putea arăta.
Picurături de zi
După ce dimineață a schiat neînfricat o vreme, Felix s-a dat peste cap să schieze ceva mai temător și a schiat; după ce s-a dat peste cap. N-a plâns decât mai târziu, când a crezut că a fost certat. N-a fost și n-a mai plâns. Dupăamiază a cerut niște felii de chec, s-a așezat lângă Bicu și i-a cerut să-i spună povești cu Kek Dieter, un coleg de-al meu din clasa întâi. Acum nu se simte în formă bună pentru a-și face temele, dar măcar spune că îi este dor de doamna învățătoare. Tata își amintește cum îl întâmpina Kek Dieter de fiecare dată când se vedeau la garaj, ”nenea doctoru, ce face Miahela (adică eu)?”, Kek rămăsese repetent într-a-ntâia. În casă la Gerlinde este liniște și inactivitate, doar la ferestre norii se mișcă unii într-alții, miros a ninsoare. Kiti râde mulțumită, cu coșulețul ei galben în brațe, ceilalți citim sau moțăim laolaltă. Felix își mănâncă feliile de chec și abia așteaptă să își reamintească neînfricarea.
Oscilații
Telescaunul se oprește brusc și începe să penduleze amenințător de sus în jos, din față în spate, eu strâng ferm bara de protecție în mână și-mi caut reper îndepărtat din privire. Nu-mi mai pot recrea starea de exaltare pe care legănatul mi-a dat-o în toată copilăria, dimpotrivă, oscilațiile trupului se simt ca disconfort teribil, mi-e frică de vertij. Băieții devin melancolici, cum ne-am fi împărțit pe cele patru locuri ale telescaunului dacă Kiti ar fi schiat cu noi, dar împărțirea noastră pe lift n-ar fi fost o problemă grea, desigur, cel puțin nu mai grea decât împăcarea copiilor cu absența fetei de pe pârtie, mă rog. Telescaunul nu mai pendulează, iar până în vârful muntelui trecem de la visare melancolică la veselie iscată de născocirile lui Felix care-l ”vede” pe Spotu coborând cu schiurile direct pe ghețar, ceea ce este de-a dreptul neliniștitor.