Uneori amintirile sunt imagini, vorbe, atingeri sau mirosuri, alteori sunt sinestezii, le percepi apariția, dar nu le poți lega prea limpede de vreun simț anume și toate sunt fluide, ba volatile, fiindcă vin și pleacă sau pleacă și vin în ritm complex, amețitor, cel puțin te lasă conștient de emoția pe care posibil să o fi ignorat-o atunci, în plus te și emoționează, carevasăzică amintirile sunt un fel de marcă înregistrată a sufletului care se emoționează și care înțelege că o face, pentru că ăsta este un detaliu deloc neglijabil al omeniei cu care suntem binecuvântați. Dar prin extensia faptului că toate impresiile noastre nu fac decât să construiască ghidat noi și noi impresii, aș putea spune că amintirile sunt mult mai mult decât niște biete dovezi superflue ale trecerii prin timp sau trecerii timpului prin memorie, anume că sunt niște entități neașteptat de concrete, amintirile noastre suntem noi. Poate nu aș fi socotit astfel, dacă nu aș fi avut revelația că literatura și, de fapt, orice text scris pe care le citim au potențialul de a ne aduce aminte că suntem unde și ceea ce suntem. Nu mai spun cât de deplină mă recunosc pe mine însămi în textulețul ăsta de jurnal ce mi s-a ivit în fața ochilor: ”să închid radioul vrea să spună o poveste muzica nu-i taie inspirația dar îl încurcă iar inepțiile realizatorilor de programe îl enervează. O poveste cu Spotu din Oz combinație veselă de Vrăjitorul din Oz Tom și Jerry Spotu-dinozaur rege. Amănunte delicioase bani convertibili în diamante numiți pisicâini grădini zoologice fără pisici doar cu motănei vrăjitorii ca la carte evident din carte cartea de vrăjitorii a mamei lui Spotu negocierea prețului unei pisici la suma de trei pisicâini și altele. Veselie vorbărie pe alocuri ecolalie.”