Gol

by maria, Posted on 17/05/2018

Nu pot ști cine sau ce-mi dictează să-mi simt sufletul plin de melancolie sau gol de ea acum, când opresc mașina-n drum să-mi plâng ușor tristețea afară, un dor violent se materializează într-un hohot și-un gând să mă-ntorc la școală, mă frământă subit cuvintele copilului care-mi spune uneori că-mi iubește îmbrățișările, mi le spune când îl desprind prea curând din ele, dar nu-mi lipsește nici mie preadragul, numai că îmi prisosesc temerile de tot felul, sunt plămădită din temeri, în genere să nu amețesc de dor, gânduri, viteză, ortostatism, frumusețe, durere, nedreptate și lumină, nu mă întorc la școală, simt că trebuie să mă doară tot dorul și tristețea despre al căror generator nu știu nimic.

Un absolut

by maria, Posted on 05/10/2017

Imi socotesc cu grijă timpul să nu întârzii, cum ajung la centru mai devreme, îmi spun că o iau pe Kiti si pornim către școala lui Felix. Intru mai puțin hotărâtă decât mă mișc obișnuit, ca să nu sperii vreun copil, bat ușor la ușa camerei adolescenților, înăuntru se găsesc cei câțiva copii și un număr mai mare de terapeuți, se pregătesc pentru grupul sfârșitului de zi. Kiti îmi aruncă o privire sumară de recunoaștere, unora li s-ar putea părea lipsită de expresivitate, dar eu îi văd în ochi reflexia, doar atât, în timp ce-și vede conștiincioasă mai departe de treabă. Nu pot să plec. Clasa nu este încă perfect organizată pentru activitate, copiii și adulții se mișcă în jur, numai că dinamica grupului își respectă propria ordine, acum, cea pe cale să se reformeze, traiectoriile încrucișate tind iute să se paralelizeze. Mă așez la un birou sau mai degrabă mă las moale, sedusă de aerul pregnant de inocență pe care-l respiră copiii. Nu pot să plec cu una, cu două. Sunt mută de admirație, deși nimic nu-mi este cu adevărat nou în încăpere. Am des viziunea propriilor mele mimici insolite (deși nu aș spune că nu știu să admir), mă amuză să mă descopăr spontană, nelogică, adevărată. In linie, pe scaune, de la mare la mic, nu neapărat după vârstă, stau copiii cuminți, atenți, cumințenie și atenție plătite cu prețul unor puțin perceptibile vibrații senzoriale specifice fiecărui copil în parte, cumințenie și atenție adesea greu de întâmplat în viața surprinzătoare de zi cu zi, așadar atât de emoționante! Nu pot să plec, am lacrimi în ochi, dar eu nu m-am sfiit niciodată să le port printre gene. Iși spun pe rând replicile, ca într-un joc de rol asumat, promisiune de liniște, anticipare a următorilor lor pași, apoi se ridică într-un cerc pe care, nu știu de ce, îl văd la fel de frumos, strălucitor și ușor asimetric ca pe o coroană regească, ei joacă un joc cu un cub mare din burete, tapetat cu imagini de imitat pe fețele sale, pe care îl dau din mână-n mână, veseli sau mai indiferenți, cu ajutor sau fără, cu un gest sau două cuvinte, pe măsura fiecăruia. Grupul dupăamiezii se termină cu niște exerciții fizice, îi recunosc fetei noastre tenacitatea în fiecare unduire, aplecare sau răsucire a trupului, mi-e dragă cât pot de mult să drăgălesc sau chiar mai mult. Plecăm.

La goană ca nebuna

by maria, Posted on 12/09/2017

Mi-am pus o mască din hârtie translucidă și l-am avertizat pe Felix să nu se sperie de mine. Apoi am strigat-o pe Kiti, vorbindu-i continuu ca să mă recunoască. M-a recunoscut imediat, dar zâmbetul abia schițat de pe față s-a descompus într-un suspin neașteptat și o umbră de plâns. M-a înduioșat, pentru că se întâmplă deosebit de rar să se sperie, să o impresioneze chipul uman. Am continuat să îi vorbesc cât mai blând, mai alintat, tot de sub mască, să-mi îmbogățesc chipul șters cu trăsăturile glasului mângâietor, iar Kiti a priceput că-mi poate ignora pe moment transformarea. Am fugit exaltată pe terasă, ca să împărtășesc emoția fetei cu tatăl ei, iar acesta, bineînțeles, s-a speriat de masca mea. “A vrut să plângă, a vrut să plângă!”, am strigat cu bucurie, ce-i drept, o bucurie ușor amăruie, ca cea pe care o trăiești când încalți niște pantofi frumoși, mai mici cu jumătate de număr. Sunt una dintre surorile Cenușăresei și sunt atât de arogantă încât cred că-mi pot păcăli inima. Și chiar o păcălesc, atunci când nu o ia la goană ca nebuna.

Sfoara visurilor

by maria, Posted on 10/03/2017

Când era mic, Horică își dorea cu ardoare “sfoara visurilor”, o sfoară albastră, plastifiată de la Ikea, pe care până la urma visurilor nu a căpătat-o. Îmi amintesc de ea pentru că ploaia de astăzi mă face să exclam, “iată ploaia visurilor!”, ea, ploaia, îmi apare ca ploaia necesară a începutului, deopotrivă purificatoare și hrănitoare. Acum, ancorat (fără sfoară) în realitatea prezentului, Horia memorează eseuri la română și boscorodește practica obișnuită de zeci de ani de a învăța pe de rost, fără rost. Privind înapoi (nu neapărat cu mânie și totuși), observ că doar pauzele dintre eseuri diferă peste timp între ele, dacă în trecut ele se împlineau mai degrabă centripet, prin gânduri, reverii, capricii orientate spre sine, astăzi comunicarea ideilor se face preponderent către exterior, adolescentul se detașează de materia de înghițit cu ajutorul telefonului mobil, sunt aproape sigură că astfel arată tabloul general al elevului actual învățând. Nu știu dacă este iritația stomacului sau ploaia de vină pentru simplitatea cu care emoția mă cuprinde, dar gândul interzicerii lui Horică a “sforii visurilor” mă întristează până la lacrimi. Nu știu nici dacă resemnarea îi este model mai degrabă copilului mare decât copilului mic dintr-o familie, dar simt de parcă am fi comis o nedreptate mică față de băiatul nostru mare atunci, și o cruzime acum, când eu încerc bucuria ploii mele ce-mi amintește de sfoara lui nebucurată. Caut să-mi dezvăț sufletul de melancolie cu o îmbrățișare discretă, cum se cere în timpul ăsta, pentru copilul mare.

Dinainte dor

by maria, Posted on 28/09/2016

Nu-mi dă voie minunăția asta de vreme să fiu excesiv de critică, de aceea îmi permit un sarcasm blând, ca atingerea solară de septembrie, mă gândesc la mofturile aristocratice ale unora care nu se sfiesc să se laude că vor în viața lor să încerce de toate, dar care nu ar pune mâna, Doamne, ferește, ca dintre toate câte sunt pe lume, să aleagă, pe lângă experiențele adrenergice, și câte unele mai neplăcute, mai dezgustătoare, mai lipsite de fast și de aprecierea semenilor lor, la fel de atrași de fiori hedonici ca ei înșiși. Dar ce-mi bat capul? Până la urmă, voit sau nevoit, toți avem parte de întâmplări neliniștitoare, mai mult sau mai puțin aducătoare de plăcere, cu care ne lăudăm sau nu ne lăudăm deloc sau pe care le ținem ascunse până și de noi înșine, atât de îngrozitoare ni se pot părea pe alocuri.

După atâta relativizare, simt să mă sprijin solid de absolutul iubirii frățești denudate sincer dimineață în mașină. Cât ne-o imaginăm împreună pe verișoara copiilor urcând în avionul ce-o duce natural, la timp potrivit în lume, Felix izbucnește preventiv în plâns, el înregistrează pașii entuziaști sau nu neapărat, pe care fratele lui îi face destul de aproape de urmele imprimate ale verișoarei lor și se întristează în anticipație, dar Horică îi promite apropiere, de toată varietatea existentă, inclusiv fizică, fiindcă știe că a fi student cere necesar a avea și vacanțe. Kiti rămâne de-a pururea studentă, băieții îmbrățișați pe rândul din mijloc își domolesc melancolia când se întorc către sora lor, acolo, pe rândul din spate, de unde Kiti iradiază cu veselie înțeleaptă întreaga atmosferă.

Printre altele, acasa copilăriei

by maria, Posted on 04/05/2016

Îmi privesc fotografiile adolescenței cu mult mai multă îngăduință decât am făcut-o până acum. Sunt aceleași, bineștiutele, amestecate într-o cutie mare de carton, fac o împletitură dezordonată ce sfidează timpul riguros, până la urmă cu toatele sunt numai un prezent, prezentul emoționant al rememorării de-a valma. Mi se prevestește încă de ceva vreme sentimentul de toleranță față de propria-mi imagine adolescentină reflectată în cele câteva fotografii peste care dau, îmi revin în minte mai multe vise visate de curând, în care se petrec întâmplări imposibile din perspectiva timpului continuu curgător, eu-liceana alături de liceanul prezent al vieții mele, apoi înțeleg că bunăvoința cu care mă surprind dăruită, aceea care mă predispune la admirație mai degrabă decât la dispreț, vine natural din iubire și dorință de împăcare, a mea cu iubiții lumii mele care mă schimbă schimbându-se și a mea cu mine cea schimbată. Frumusețea ubicuă a adolescentului oricărei vremi merită descoperită și cinstită de dragul lui și al celui care-o caută. Paradoxal, în vreme ce timpul curge neîngăduitor, tot timpul, cel trecut al amintirilor, dar și cel prezent al momentului imediat trecător mă transformă într-o mamă (momentan) indulgentă. Din fericire, descopăr că îngăduința nu are caracter compulsiv, însă are inerție. Cred că din motivul ăsta scriu acum.

O cercetare

by maria, Posted on 29/02/2016

Citesc că educația părintească empatică îl tulbură la nivel organic celular pe părinte, dar nu ăsta este motivul pentru care îmi accentuez cuvintele ca să-l fac să înțeleagă, dimpotrivă, sunt pregătită să-mi îngrijesc imperceptibila stare inflamatorie eventual rezultată, numai să îi fie bine copilului, un bine întreg, emoțional și trupesc, fiindcă întâlnesc prea mulți oameni cu principii morale haotice, decurse din învățătura părintească cea mai dezastruoasă, precoce și neadevărată, că transparența emoțiilor este rușinoasă, detestabilă și un semn al slăbiciunii. De fapt ”descoperirea” nu este tocmai uimitoare, întrucât a te îngriji de bunăstarea altui om cere depunerea unui efort, dar nu mă miră căutările de recunoaștere și întărire ale unor comportamente mai degrabă ”la modă” decât firești, întrucât firescul a cam căzut în desuetudine.

Așadar se întâmplă să mă uit pe mine prin vreun colț al firii când îi cer copilului mic să știe, din fericire copilul mare mă trage de urechi, ”hei, pe unde rătăcești?, vorbești prea tare!”, iar eu nu pot decât să îmi spun, ce mult iubesc să-mi facă observații copiii, pentru că este firesc să nu le știu pe toate, iar eu iubesc firescul, și totodată pentru că mă bucur nespus să îi înțeleg întregi, cu încredere. Să cercetăm!

Elastice

by maria, Posted on 16/02/2016

Horică îmi spune că un prieten, student în anul întâi, pleacă la schi cu părinții săi, eu număr vacanțele de iarnă de școlar ale lui Horia și cu greu îmi reprim imboldul de a izbucni în plâns, mă repliez cu dibăcie și profit de impresionabilitatea băiatului pentru a-i smulge promisiunea că va face și el ce face astăzi prietenul său, studentul. Socotesc apoi în minte că mi s-a făcut o nedreptate, băiatul nostru mare abia m-a depășit în înălțime, iar mie ar trebui să mi se dea șansa să mă familiarizez cu noua stare de fapt înainte de a înțelege cum o iau copiii din loc, apoi, însă, mă văd cu ochii (prea) îndrăzneți ai minții pe pârtia de schi de pe care tocmai am coborât ultima, abia-abia ajungându-l pe băiatul mic, mic la cei nouă ani ai săi, desigur, și văd echitatea, noi, mamele, rămânem mult mai degrabă mici decât înălțimea schimbătoare a copiilor noștri ne-o arată.

Caii sunt pur și simplu foarte frumoși și resemnați, ca mine, mama.

Te iubesc, e tot ceea ce contează!

by maria, Posted on 03/02/2016

Este cumplit de dureros să te gândești că s-ar putea ca propriul tău copil să nu te iubească, de fapt, nu atât abstracțiunea de ”a nu iubi” este răvășitoare, ci mai concreta imagine a indiferenței copilului înaintea lipsei tale din viața lui te mișcă; este dificil să nu-ți pui întrebarea, mai cu seamă atunci când aștepți compasiunea copilului, iar el nu-ți dă decât eventual o privire fugară rece, dar cred din rărunchi că toate premisele îți sunt favorabile, ție, părintelui, să îți fie îndestulătoare propria-ți putință și datul de a-ți iubi copiii, pe cel afectuos și deopotrivă pe cel stăpânit, numai să ai încredere. Desigur, asta nu te împiedică să te suprapui peste durerea personajului mamei băiatului cu sindrom Asperger din absolut inspirata punere în scenă a acestei piese de teatru.

Tinerețe fără bătrânețe

by maria, Posted on 21/01/2016

De câteva zile Felix îmi spune povestea unei pume care are tot felul de aventuri împreună cu el și cu Spotu într-o junglă nemaipomenită, avem zilnic timp pentru poveste, timpul petrecut în mașină, îmi privesc umbrele feței în oglindă și sunt uimită, cum de nu îmbătrânesc, băiatul crește, desigur că crește, dar poveștile nu se epuizează, iar fabulosul încape încă în realitate, fiindcă îl văd cu ochii, aceiași ochi cu care mă văd copila care, zic ceilalți că, am fost, are nouă ani și multe povești de îmbucurat, sună telefonul în jungla sofisticată (este o junglă care crește în sus, dintr-o cameră din castelul lui Spotu, și crește mulți kilometri în sus, deci se înțelege ce o complică), un glas concret în aer ar putea să se potrivească într-o lume fantastică, dar nu, glasul îmi vorbește până când povestitorul intervine brusc, ”bine, tati, pa”, ne prefacem că eroii au întâlnit o cascadă în cale, apoi continuă să se mire el însuși de ce se mai întâmplă în poveste pe măsură ce o scrie, așa cum cred că funcționează adesea mintea scriitorului, acest prim cititor al operei sale.

Necumpănit

by maria, Posted on 08/01/2016

Uneori știi pur și simplu că lucrurile nu vor sta cum ai vrea să stea exact în clipa următoare fără să fii pesimist, îi strâng lui Felix mâna inflamată încă de la gerul de săptămâna trecută în mâna mea și trag literalmente de el, ocolind băltoacele murdare, ne plouă la derută din cer nemijlocit, pasul repede este dezorientat și el, un junghi intercostal mă împinge de la spate să călcăm amândoi brutal în apa întinată, apoi rece, recele vine pe locul doi, fiindcă îl înregistrez direct pe gambele dezgolite un centimetru deasupra cizmelor fericit impermeabile, socoteala de a găsi o bancă nu iese, ceea ce nu-mi pare paradoxal într-un oraș cu străzi cucerite de bănci și farmacii, cei doi aliați credincioși, (pentru că ziceam mai sus că uneori știi…), iar programarea la pediatru îmi zvâcnește concret în tâmple, urăsc să întârzii oriunde, dar mai cu seamă la pediatru, apoi mă pornesc și-mi urlu neputința ca o netoată către cer, amuțind copilul tăcut și nevinovat din stânga mea, cu care fac necinstit și indirect un schimb de tensiuni nenecesare, împotriva științei mele, putinței mele de autostăpânire, calmului meu înnăscut, dar mai ales împotriva iubirii mele de mama care nu vrea să-și rănească vreodată copiii.

Strânsori

by maria, Posted on 20/05/2015

-Nu există un diagnostic mai pervers decât diagnosticul de autism, spune Eva cu amărăciune. Nimeni nu-l poate anticipa, nimic nu-l poate îndepărta, e ca o lovitură de trăznet într-o zi frumoasă de vară. Dacă aș fi putut ști…

Ne așteptăm amândouă copiii cu autism, îi vedem așezați pe scăunele colorate, părți din semicercul format împreună cu ceilalți copii din grupă în jurul educatoarei. Este ‘circle time’ de rămas bun, la sfârșitul programului. Copiii nu ne văd sau ne văd, dar nu par a o face.

-Și dacă ai fi știut? întreb, atingându-mi pe negândite abdomenul prea puțin proeminent încât să stârnească vreo indiscreție.

-Ei bine, aș fi vrut să știu, ca să mă pregătesc cum se cuvine. Eva este atât de convinsă de ceea ce spune, încât mi se face rușine de gândul că regretă soluția radicală, pe care nici ca idee nu vreau s-o numesc. Se lasă tăcerea între noi, dar este o tăcere nestanjenitoare, fiindcă împărtășim neliniști și întrebări asemănătoare, ce nu lasă spațiu între noi. În adevăr, faptul că nu lasă spațiu între noi este o iluzie, întrucât toată frământarea părintească a lumii ignoră spațiul și chiar timpul în care se întâmplă ea, e imuabilă și definitivă precum iubirea, tot cea părintească.

Copilul meu își leagănă un picioruș înainte-înapoi, privirea îi este scăpărătoare și neastâmpărată. Copilul Evei participă cuminte la lecția de ‘la revedere’, întrucât câte un fluturat subit de mâini din timp în timp nu poate tulbura pe nimeni. Mă gândesc la amărăciunea prietenei mele și nu știu dacă aceasta este și a mea, fiindcă în cazul tuturor dizabilităților cu care se nasc sau pe care le dobândesc oamenii, a le afla nu este decât o chestiune de timp.

-Știi, cred că ai dreptate să consideri autismul ca pervers, dar în mod special astăzi și-n zilele astea mi-e frică mai mult de diagnostice decât de perversitate. Sunt însărcinată, îi zic Evei și o fac pentru prima oară-n viață cu ochii înlăcrimați.

-Ah, mă îmbrățișează ea strâns, o să fie bine, ai să vezi!

‘O să fie bine, o să fie bine’, de câte ori nu mi-o repet, imediat ce scenarii apocaliptice mi se țes obraznice în minte. ‘O să fie bine’, mă încurajează, dar se încurajează și pe sine viitorul, deja cu vechime, tată. ‘O să fie bine’, zice și pediatrul, și bunicii, și partenera de tenis. ‘Ai deja un copil cu probleme, ce șanse sunt să se mai întâmple o data’, mă liniștește o colegă binevoitoare și foarte rațională. Cu toții știu că o să fie bine. Dar dacă n-o să fie bine, atunci, ce o să ne facem, știe cineva? Desigur, noi, părinții, vom fi singurii care o vom ști. Bineînțeles că nu poți să nu te gândești. Bineînțeles că te temi și că încerci să-ți îneci teama în zeci de calcule statistice și probabilistice, deși în adâncul tău înțelegi că dizolvarea este maximul pe care-l poți obține. O teamă ruptă în bucăți minuscule, mai ușor de îndurat, mai lesne de păcălit. Pentru că ce este fiecare ființă zămislită, dacă nu o seamă de întâlniri și regăsiri spectaculoase, inaccesibile, desigur, minții omenești, fiindcă a înțelege cât de mult din funcționalitatea organismelor și chiar a o influența într-o măsură oarecare nu poate a pretinde și a atinge perfecțiunea divină a apariției vieții? Așadar cu teamă, așadar cu credință, așadar cu umilință și neapărat cu ceva gânduri bune.

Nu-i spun Evei despre teamă, ea este mai înțeleaptă decât mine, ei îi ajunge doar să știe că ar vrea să știe. Atât. În continuare ar ști ce ar trebui să știe. Eu nu știu, el nu știe, noi, amândoi, nu prea îndrăznim să eliberăm teama. Dar o rupem, iubindu-ne, o îngropăm, promițându-ne solidaritate, apoi o înțelegem că trebuie să fie, plângând împreună. Un fel de târguială tacită pentru cât mai multă fericire. Mulțumesc!

Această întâmplare, despre care nu mai știu dacă este întocmai cum s-a întâmplat, se cere spusă singură, deși a fost provocată de Ruxandra, un om drag și aproape de noi (mai aproape decât proximitatea spațială și temporală întâmplătoare ce ne unește), pentru a fi de folos familiilor cu un copil cu dizabilitate, frământate de întrebarea ‘ne încumetăm sau nu să aducem încă un copil pe lume?’. Desigur, răspunsurile nu se pot da cu ușurință, cum nici încrederea nu se capătă ușor. Și totuși, vreau să închei istorioara mea, spunând despre Eva că este un personaj fictiv, dar care există undeva pe lume, și că veți ști că ea chiar există, atunci când veți întâlni un om mărinimos, mamă a patru copii iubiți așa cum se cuvine.

Frumusețea din lipsa de simetrie

by maria, Posted on 28/11/2012

Asimetria este acea stare instabilă, trecătoare, simptomatică, ambiguă și contrariantă a unei entități, ce apare în cursul echilibrării sale intrinseci și extrinseci. Asimetria este expresia măsurabilă a evoluției, a transformării lumii, este sursă incitantă și inepuizabilă de studiu, este însăși expresia vieții. Datorită asimetriilor pe care căutăm neobosit să le compensăm cumva, entitățile se colorează original, divers, încântător. În asimetriile ce ne definesc ne regăsim istoric și prezent, iar aceasta este promisiunea certă a noimei existenței noastre.

Nu ne conștientizăm asimetriile trupului în general decât spre adolescență, atunci când la un alt nivel de asimetrie, unul biochimic, se pregătește cadrul potrivit de transformare fizică palpabilă, iar percepțiile noastre suferă și ele prefaceri surprinzătoare. Într-atâtea modificări de stare și asimetrii, nici nu este de mirare că un băiețel, cu ten curat, de porțelan și obraji încă pufoși și moi, cu zâmbet ștrengar, ce încadrează o dentiție și ea asimetrică, mixtă, tipică de copil, așadar nu este deloc uimitoare apariția a două-trei tuleie deasupra buzei (nu, nu este cazul adolescentului nostru), dar cât de oripilantă este uneori această perspectivă pentru copilul în transformare însuși! Încă putem râde împreună cu Horica de imaginea grotescă a copilului-băiat, cu mustață stufoasă sub nas și gât proeminent către anterior din cauza unui ridicol de mare măr al lui Adam, ceea ce am și făcut în dimineața asta, când copilul-băiat m-a sunat de la școală, ușor îngrijorat de o contracție musculară subită în zona gâtului, despre care, probabil după discuții ‘savante’ cu băieții mai ‘experimentati’, Horica crede că ar fi cauzată de dezvoltarea formațiunii numită mărul lui Adam. A râs, normal, și el, apoi proiecția propriului trup deformat în felul acesta l-a făcut să strige un disperat, premonitoriu ‘nuuuuuuuuu!’.

Să înțelegem că asimetriile ne sunt date etern spre perfecționare, să le acceptăm și chiar să le îndrăgim, deoarece fără ele nu am mai avea nici un sens pe lume, cât despre asimetriile adolescenților noștri, să le iubim, așa ridicole cum ni se înfățișează ele, căci nici nu bănuim acum cât de rotunde se vor împlini ele cândva!

Cu iubire nebună, părerea mea umilă

by maria, Posted on 09/10/2012

Am scris de curând una dintre multele mele declarații de dragoste pentru copiii noștri. De ziua fetiței noastre mi-am strigat lumii iubirea pentru ea așa:

Se apropie ziua fetiței noastre iubite. Pe 8 iunie ea va împlini 11 ani. Da, 11 ani ca 11 trepte urcătoare sau 11 primăveri sau mai bine 11 începuturi de vară sau 11 zile pasionante sau 11 mămăruțe delicate sau 11 pupici moi pe obrăjori rotunzi.

Profilul. Conturul angelic al fetiței de 11 ani abia împliniți se înfățișează cel mai adesea în fotografii, întâmplător sau potrivit intenționat, căci mult mister încape în infinitul dintr-o linie, precum tainică este și mintea ce se ascunde înăuntrul ei. Astăzi, de ziua ei, ca în toate celelalte zile, iubirea mea, a noastră pătrunde în întreaga ei ființă prin profil, de acolo se împrăștie în toate zările și o cuprinde exhaustiv, cu grijă să nu o sperie. Îmi doresc din tot sufletul să o primească cu același drag cu care iese din noi.

Nu redau aceasta urare ca pe o dovadă a faptului că noi, părinții copiilor cu autism, ne iubim copiii, pentru că iubirea de părinte este o axiomă fundamentală a vieții.

Îmi imaginez numai că am porni pe lume neprotejați de adevărul din propoziția simplă de mai sus. Îmi imaginez numai larma tristeții și a durerii eliberate de scâncetele și lacrimile vărsate și neostoite ale pruncilor neadorați de către părinții lor și încerc aproape organic un junghi ce îmi străbate pieptul în fața unei astfel de reprezentări întristătoare a lumii. Îmi imaginez acum copilul ce m-am găsit pe lumea asta amărâtă, seacă de iubire, cu ochii și cu tot trupul meu micuț, căutând un punct de sprijin, apoi încerc imaginația și mă văd căzând în abisul negru al lipsei de iubire, al urii pământului pe care m-am născut adresate mie. Și mă imaginez părinte, părinte așa cum mă găsesc chiar astăzi, în lumea reală, numai că arunc un ochi la mine, părintele dintr-o lume hidoasă, înspăimântătoare, în care iubirea de părinte nu are valoare de axiomă și îmi urlu în afară durerea pe care o descopăr acolo, acolo unde stau în fața pruncului pe care l-am născut și pe care nu îl iubesc.

Este doar un vis urât aceasta nebunie!