Tagged with parintesti

Gol

Nu pot ști cine sau ce-mi dictează să-mi simt sufletul plin de melancolie sau gol de ea acum, când opresc mașina-n drum să-mi plâng ușor tristețea afară, un dor violent se materializează într-un hohot și-un gând să mă-ntorc la școală, mă frământă subit cuvintele copilului care-mi spune uneori că-mi iubește îmbrățișările, mi le spune când îl desprind prea curând din ele, dar nu-mi lipsește nici mie preadragul, numai că îmi prisosesc temerile de tot felul, sunt plămădită din temeri, în genere să nu amețesc de dor, gânduri, viteză, ortostatism, frumusețe, durere, nedreptate și lumină, nu mă întorc la școală, simt că trebuie să mă doară tot dorul și tristețea despre al căror generator nu știu nimic.

 
32683140_10216154705810462_197436408191778816_o

Un absolut

Imi socotesc cu grijă timpul să nu întârzii, cum ajung la centru mai devreme, îmi spun că o iau pe Kiti si pornim către școala lui Felix. Intru mai puțin hotărâtă decât mă mișc obișnuit, ca să nu sperii vreun copil, bat ușor la ușa camerei adolescenților, înăuntru se găsesc cei câțiva copii și un număr mai mare de terapeuți, se pregătesc pentru grupul sfârșitului de zi. Kiti îmi aruncă o privire sumară de recunoaștere, unora li s-ar putea părea lipsită de expresivitate, dar eu îi văd în ochi reflexia, doar atât, în timp ce-și vede conștiincioasă mai departe de treabă. Nu pot să plec. Clasa nu este încă perfect organizată pentru activitate, copiii și adulții se mișcă în jur, numai că dinamica grupului își respectă propria ordine, acum, cea pe cale să se reformeze, traiectoriile încrucișate tind iute să se paralelizeze. Mă așez la un birou sau mai degrabă mă las moale, sedusă de aerul pregnant de inocență pe care-l respiră copiii. Nu pot să plec cu una, cu două. Sunt mută de admirație, deși nimic nu-mi este cu adevărat nou în încăpere. Am des viziunea propriilor mele mimici insolite (deși nu aș spune că nu știu să admir), mă amuză să mă descopăr spontană, nelogică, adevărată. In linie, pe scaune, de la mare la mic, nu neapărat după vârstă, stau copiii cuminți, atenți, cumințenie și atenție plătite cu prețul unor puțin perceptibile vibrații senzoriale specifice fiecărui copil în parte, cumințenie și atenție adesea greu de întâmplat în viața surprinzătoare de zi cu zi, așadar atât de emoționante! Nu pot să plec, am lacrimi în ochi, dar eu nu m-am sfiit niciodată să le port printre gene. Iși spun pe rând replicile, ca într-un joc de rol asumat, promisiune de liniște, anticipare a următorilor lor pași, apoi se ridică într-un cerc pe care, nu știu de ce, îl văd la fel de frumos, strălucitor și ușor asimetric ca pe o coroană regească, ei joacă un joc cu un cub mare din burete, tapetat cu imagini de imitat pe fețele sale, pe care îl dau din mână-n mână, veseli sau mai indiferenți, cu ajutor sau fără, cu un gest sau două cuvinte, pe măsura fiecăruia. Grupul dupăamiezii se termină cu niște exerciții fizice, îi recunosc fetei noastre tenacitatea în fiecare unduire, aplecare sau răsucire a trupului, mi-e dragă cât pot de mult să drăgălesc sau chiar mai mult. Plecăm.

22281065_10214298451205257_1830628870_o

La goană ca nebuna

Mi-am pus o mască din hârtie translucidă și l-am avertizat pe Felix să nu se sperie de mine. Apoi am strigat-o pe Kiti, vorbindu-i continuu ca să mă recunoască. M-a recunoscut imediat, dar zâmbetul abia schițat de pe față s-a descompus într-un suspin neașteptat și o umbră de plâns. M-a înduioșat, pentru că se întâmplă deosebit de rar să se sperie, să o impresioneze chipul uman. Am continuat să îi vorbesc cât mai blând, mai alintat, tot de sub mască, să-mi îmbogățesc chipul șters cu trăsăturile glasului mângâietor, iar Kiti a priceput că-mi poate ignora pe moment transformarea. Am fugit exaltată pe terasă, ca să împărtășesc emoția fetei cu tatăl ei, iar acesta, bineînțeles, s-a speriat de masca mea. “A vrut să plângă, a vrut să plângă!”, am strigat cu bucurie, ce-i drept, o bucurie ușor amăruie, ca cea pe care o trăiești când încalți niște pantofi frumoși, mai mici cu jumătate de număr. Sunt una dintre surorile Cenușăresei și sunt atât de arogantă încât cred că-mi pot păcăli inima. Și chiar o păcălesc, atunci când nu o ia la goană ca nebuna.

21544039_10214103864180703_3998758369714221988_o

Sfoara visurilor

Când era mic, Horică își dorea cu ardoare “sfoara visurilor”, o sfoară albastră, plastifiată de la Ikea, pe care până la urma visurilor nu a căpătat-o. Îmi amintesc de ea pentru că ploaia de astăzi mă face să exclam, “iată ploaia visurilor!”, ea, ploaia, îmi apare ca ploaia necesară a începutului, deopotrivă purificatoare și hrănitoare. Acum, ancorat (fără sfoară) în realitatea prezentului, Horia memorează eseuri la română și boscorodește practica obișnuită de zeci de ani de a învăța pe de rost, fără rost. Privind înapoi (nu neapărat cu mânie și totuși), observ că doar pauzele dintre eseuri diferă peste timp între ele, dacă în trecut ele se împlineau mai degrabă centripet, prin gânduri, reverii, capricii orientate spre sine, astăzi comunicarea ideilor se face preponderent către exterior, adolescentul se detașează de materia de înghițit cu ajutorul telefonului mobil, sunt aproape sigură că astfel arată tabloul general al elevului actual învățând. Nu știu dacă este iritația stomacului sau ploaia de vină pentru simplitatea cu care emoția mă cuprinde, dar gândul interzicerii lui Horică a “sforii visurilor” mă întristează până la lacrimi. Nu știu nici dacă resemnarea îi este model mai degrabă copilului mare decât copilului mic dintr-o familie, dar simt de parcă am fi comis o nedreptate mică față de băiatul nostru mare atunci, și o cruzime acum, când eu încerc bucuria ploii mele ce-mi amintește de sfoara lui nebucurată. Caut să-mi dezvăț sufletul de melancolie cu o îmbrățișare discretă, cum se cere în timpul ăsta, pentru copilul mare.

17204150_10212295116883151_2089145215_n

Dinainte dor

Nu-mi dă voie minunăția asta de vreme să fiu excesiv de critică, de aceea îmi permit un sarcasm blând, ca atingerea solară de septembrie, mă gândesc la mofturile aristocratice ale unora care nu se sfiesc să se laude că vor în viața lor să încerce de toate, dar care nu ar pune mâna, Doamne, ferește, ca dintre toate câte sunt pe lume, să aleagă, pe lângă experiențele adrenergice, și câte unele mai neplăcute, mai dezgustătoare, mai lipsite de fast și de aprecierea semenilor lor, la fel de atrași de fiori hedonici ca ei înșiși. Dar ce-mi bat capul? Până la urmă, voit sau nevoit, toți avem parte de întâmplări neliniștitoare, mai mult sau mai puțin aducătoare de plăcere, cu care ne lăudăm sau nu ne lăudăm deloc sau pe care le ținem ascunse până și de noi înșine, atât de îngrozitoare ni se pot părea pe alocuri.

După atâta relativizare, simt să mă sprijin solid de absolutul iubirii frățești denudate sincer dimineață în mașină. Cât ne-o imaginăm împreună pe verișoara copiilor urcând în avionul ce-o duce natural, la timp potrivit în lume, Felix izbucnește preventiv în plâns, el înregistrează pașii entuziaști sau nu neapărat, pe care fratele lui îi face destul de aproape de urmele imprimate ale verișoarei lor și se întristează în anticipație, dar Horică îi promite apropiere, de toată varietatea existentă, inclusiv fizică, fiindcă știe că a fi student cere necesar a avea și vacanțe. Kiti rămâne de-a pururea studentă, băieții îmbrățișați pe rândul din mijloc își domolesc melancolia când se întorc către sora lor, acolo, pe rândul din spate, de unde Kiti iradiază cu veselie înțeleaptă întreaga atmosferă.

 
14470673_10210667978605711_95092436_n