intamplare

Aramis(ete) de bunătate

by maria, Posted on

Sunt deja două zile și jumătate de când Aramis lipsește de la masă, prevestire rea. Pun mâna pe telefon, îmi amintesc că acum vreo două săptămâni lăsase o femeie interesată să adopte un câine un bilet. Nu răspunde, reîncerc. Lipsa răspunsului aduce panică, scriu un sms. In fine, aflu din mesaj că femeia a luat cățelul. L-a luat. L-a luat! L-a luat??? Din fericire înțelege că trebuie să o aducă înapoi, dar îndrăzneala femeii este tulburătoare.

A lua pe nevăzute și tăcute din avutul altuia sau a disprețui cinic, înfumurat și crud moralitatea și totodată efortul, încrederea și, poate, viața aproapelui. A fura este tot atât de amenințător pentru libertatea spirituală și fizică a omului pe cât de înfricoșătoare este lejeritatea cu care oamenii tind să ierarhizeze de la banal la monstruos furtul. Cu fiecare „mic” furt se mai cutremură o dată Pământul și mai putrezește un strop de umanitate.

Intâmplător sau deloc întâmplător furtul este subiectul zilei.

Cum ne leagă

by maria, Posted on

Există atât de multe bogății neexplorate în afara noastră, dar mai ales în noi! E drept însă că trebuie să atingi un anume grad de înțelepțire ca să poți să le descoperi și să te bucuri de ele. Se petrece la tot pasul enorm de multă acțiune aparent disonantă cu mediul, dar și cu sine, însă eu cred că o percepem stridentă, nelalocul ei mai ales pentru că nu suntem suficient de înțelepți pentru a observa cum și cât de amplu se leagă de cea de lângă ea. Cât de semnificativă este armonizarea asta ascunsă dintre fenomene, simțiri, idei, întâmplări și cât de discret ne determină pe noi, ființe, plante, celule, gânduri, este poate întrebarea căreia îi căutăm neobosit răspunsul.

Am văzut aseară un scurt interviu cu Andre Agassi în care povestea că odată cu Boris Becker, jocul masculin de tenis a cunoscut subit un nivel extraordinar al serviciului de tenis. AA povestea că era pur și simplu copleșit de acest serviciu neomenesc de puternic pe care îl desfășura BB până când. Până când, cu o intuiție miraculoasă, AA a observat o legătură stranie între plassamentul mingii la serviciu și mimica lui BB chiar înainte de serviciu, observație care i-a dat lui AA deodată cheia pentru a para și contracara nemaivăzutul serviciu al lui BB.

Toate aceste neclare, dar totuși autentice legături sunt tot atâtea împrejurări de reflecție și optimism până la urmă. Ne trebuie însă răbdare, fiindcă procesul cere timp, și credință.

Simplu?

by maria, Posted on

Mi-a spus odată din senin cineva că eu nu sunt o ființă mai bună decât este el, acel cineva, sugerând că aș putea socoti astfel oamenii, într-o ierarhie absurdă a bunătății, în vârful căreia m-aș afla eu; mi-am amintit despre asta acum, când alt om, dintr-un alt spațiu și timp, a ales, probabil tot ca urmare a unei logici asemănătoare celei de mai sus, să mi se adreseze, ignorând, poate neconștient, regulile simple ale bunei cuviințe. Nu-mi amintesc de când am început să fiu mai atentă la lumea din jur, dar mi-este destul de clar că liniaritatea, citită ca simplitate, așadar opusă complexității, este o aproximare cel mult didactică a realității obiective. Nu sunt dispusă să acord niciunei entități prezumția de simplitate, uneori în ciuda aparențelor, de unde improbabila mea tendință de subordonare a lor. Este cu totul adevărat că limpezimea în gândire ține covârșitor de putința de descompunere, deci simplificare a lucrurilor, din perspectiva asta mi se pare fascinantă percepția de simplu a unui fenomen de altfel foarte complicat (de exemplu rezolvarea unei probleme de algebră sau descifrarea unei partituri muzicale), iar acesta este în cele din urmă într-un fel paradoxal. Să fac ca lucrurile să-mi pară simple, prietenoase, fără a-mi compromite considerația pentru complexitatea cu care sunt dăruite este deviza și este și credința mea, iar pentru acest rezultat nu sunt decât indirect răspunzătoare, dar cu totul recunoscătoare. Da, sunt doar norocoasă, știu. Simplu?

PS Astăzi am servit la prânz trei feluri de mîncare, o supă roșie, niște paste verzi și un tort maro.

Altfel

by maria, Posted on

-Mi-e sete, se apropie Felix de mine în mica pauză de așteptare a rândului la antrenamentul de tenis.
-Felix, pleacă de la mama sau o dau afară de pe teren, îi strigă profesorul.
-Dați-o afară, da, da, strigă și un bunic de lângă mine.
Felix se încruntă, încrucișează brațele pe piept, lovește piciorul de zgură și se retrage. Mie nu-mi vine să-mi cred urechilor, îl privesc aspru pe bunic, iar acesta zâmbește împăciuitor, explicându-mi, ‘e prea răsfățat și timid, doamnă’. Îmi displac profund judecățile întâmplătoare de acest fel, cu atât mai mult cu cât micile drăgălășenii cu care mă alintă Felix în timpul lecțiilor de tenis înseamnă câte o îmbrățișare scurtă sau o vorbă dulce în pauze. Îmi simt lacrimile gata să mă inunde, dar reușesc cumva să le rețin. Felix lovește mingea vădit nemulțumit de nedreptatea care i se face, pledează tacit vinovat de sete, dorul de mamă nu-l poate învinovăți, desigur. La rândul meu, și eu mă simt nedreptățită, ai zice că suferim de vreun sindrom familial de mania persecuției. Dar nu, eu citesc sau urmăresc jocul în deplină tăcere de pe bancă. Mă gândesc că pornirile malițioase ale oamenilor descriu mai degrabă neliniștile din fața necunoscutului ale celor porniți, decât lipsa de simpatie pentru destinatarii malițiozităților, și-mi reproșez  inabilitatea de a nu mă lăsa tulburată. Uneori mă prinde valul din urmă și mă îneacă, nici nu știu ce este mai copleșitor, să fiu eu însămi sau să mimez conformism.

Coincidental

by maria, Posted on

Cerul își ține limpezimea, pe care o are de două zile încoace, însă în toiul nopții oarbe, în spatele draperiilor trase, se țes povești fantasmagorice cu personaje întunecate și înfricoșate, plăsmuite de mintea aflată în dispoziție empatică după transpunerea în stare de alertă echivalentă cu a eroilor unei alte povești, de data asta cinematografice; nimic n-ar fi nefiresc în asta, doar tălmăcirea viselor ține adesea de impresiile culese în stare de trezie, însă când întâmplarea reală de peste zi, care te impresionează într-atât încât îți tulbură somnul cu un vis înspăimântător, se așază într-o congruență bizară cu o altă întâmplare reală, de data asta nocturnă, nu pot să nu zâmbesc în sinea mea, complice cu mine însămi, desigur, căci în sinea mea sunt tot eu, un alt eu, dar eu, să zâmbesc înclinată să cred, măcar izolat, în clipe de magie, și fiindcă toată treaba asta mă face să fiu mai reflexivă decât ar fi necesar, nu pot să nu mă mai întreb dacă nu sunt oare coincidențele pe care le trăim tot niște fabuloase și excepționale întâlniri  predestinate, ca niște semne de punctuație decisive pentru înțelesul unui enunț sau al unei întâmplări.

Concret, întrebarea pe care inevitabil mi-o pun este următoarea: ce șanse sunt ca după ce urmărești până către miezul tot mai întunecat al nopții, cu frica-n sân, de dragul băiatului mare, thrillerul Panic Room (de altfel cu o Jodie Foster minunată, ca de obicei, în rolul unei femei care este surprinsă în propria casă de niște intruși periculoși, ce le împing în disperare, pe ea și pe fiica ei, într-o cameră atât de bine izolată față de exterior, încât revigorează sentimentele claustrofobe ale eroinelor, amplificând tensunea), așadar ce șanse sunt să fii trezit în noaptea în care intri odată cu terminarea filmului de sunetele isterice ale alarmei, semn că cineva sau ceva se preumblă pe la parterul casei tale, la fel ca în povestea filmului, pe care ai trăit-o intens aseară și pe care o retrăiești poate chiar mai intens în noapte, căci o faci pe propria-ți piele acum? Și tot singură îmi răspund la întrebare, sunt șansele fricosului care se teme atât de tare, încât atrage asupra lui chiar întâmplările care-l fac să se teamă, adică nimic altceva decât concluzia de mai sus, un fel de atingere magică de neexplicat. Bineinteles că reacția mea a fost conformă cu planul pe care, precauți, mai in gluma, mai in serios, ni l-am și făcut aseară, anume că în cazul în care ne vom trezi cu intruși în casă, vom alege dormitorul lui Horica să fie camera noastră de panică, zis și făcut, am trezit-o brutal pe Kiti și am împins-o în grabă în dormitorul în care băieții sforăiau în somnuri liniștite, fiindcă Horica m-a avertizat că la el coșmarurile vin numai și numai după comedii, lăsându-l pe tati în spatele ușii întredeschise să se lupte cu raufacatorii, gata să îl primim degrabă alături de noi la nevoie, să ne zavorim în camera de panică în așteptarea salvatorilor.

Titlu plagiat: operaţiunea monstrul

by maria, Posted on

Nici bine nu pornim de dimineaţă de acasă în formaţie incompletă, că unii dintre noi lucrează pe model japonez-vacanţe scurte şi rare, (acum deschid o paranteză în paranteză şi îmi permit o pauză de râs determinată de întrebarea lui Felix “mami, tu faci ouă?”, întrebare sigur în legătură cu dialogul pe care l-am avut împreună ieri pe tema mamifere/păsări, inchid paranteza din paranteză), deci, abia porniţi la drumuri administrative, eu cu băieţii mei, primim un apel telefonic. Fiind la volan, încalc regula şi primesc apelul, mai ales că bulevardul Mihai Bravu, pe care mă aflu, îmi permite să o fac. N-au trecut mai mult de zece minute de când am îmbrăţişat-o pe Kiti de plecare şi văd că cea care mă sună este L, profesoara fetiţei, apoi aud la telefon o voce disperată, ce imi aduce fiori reci pe spinare. Intreb dacă s-a întâmplat ceva.

“Are Kiti o jucărie-insectă mare? E o insectă uriaşă aici!!! Are o jucărie-insectă?” şi vocea ei sună a teamă, scârbă, neputinţă.

“Ce spui? Are mai multe insecte pe-acolo!” încerc să o calmez de la distanţă.

“E mare şi merge. Are o jucărie-insectă?”, repetă L automatic.

“Dacă merge, nu cred că e jucărie” îi spun amuzată, deja imaginându-mi o lăcustă mai măricică, n-ar fi prima oară când as găsi aşa ceva în casă.

“Ah, a intrat sub biblioteca roşie, aştept să i se termine bateria!” şi replica asta îmi transformă zâmbetul de dinainte în hohote de râs.

În acelaşi timp, Horica din spate devine mai mult decât interesat de subiect şi îmi răcneşte la ureche neîncetat “spune-i să nu-i facă nimic, spune-i să o prindă, spune-i să izoleze zona” astfel că mă văd nevoită, pentru siguranţa traficului rutier, să răcnesc la rândul meu in masina, sa cer “LINISTEEEE!”. Obţin pe jumătate ceea ce voiesc cu răgetul meu (iată un argument pro al faptului că mami nu face ouă ca o pasăre, ci rage ca un mamifer) şi continui să o liniştesc pe L, sugerându-i să acopere insecta uriaşă şi nepoftită cu găleata din baie.

“Eu nu mai fac lecţii în cameră la Kiti”, zice ea, “mergem în camera de zi, mi-e tare frică”.

“Bine, aşa să faceţi şi, dacă ai de luat ceva din cameră, apără-te cu Kiti pe post de scut când deschizi uşa”, glumesc cu ea. “Apropo, Kiti a văzut-o?”

“Cred că da, dar a intrat imediat sub bibliotecă şi poate doar a zărit-o!” zice L şi mi-o şi imaginez pe Kiti uitându-se blazată şi uşor amuzată, dar nicidecum speriată, la mica-marea creatură cum îşi caută ea repede adăpost sub rafturile cu jucării.

Horica uită între timp de dorinţa mea de a scădea din decibeli şi revine cu gura mare cu idei de supravieţuire: “L, du-te în camera mea, şi ia de pe dulap scutul şi sabia mea de lemn, pune-ţi casca medievală pe cap şi luptă-te cu insecta. Dar n-o omorî, doar neutralizeaz-o! Ai grijă să nu fie un centiped uriaş veninos că ăsta poate trăi în casele călduroase din Europa sudică şi estică şi te poate capsa! Câte picioare are?”

“Nu ştiu, n-o mai văd, dar cred că are patru picioare!”, L, tot cu vocea tremurândă iar informaţia asta sau poate vocea fetei sau probabil ambele ne fac să râdem din nou în maşină. “Mi-a spus mie Felix acum două zile:L, uite o insectă mare aici!” continuă ea.

“Ai văzut o insectă uriaşă, Felix?” îl implic şi pe mezin în grozăvie, bună idee căci pare nedumerit şi stă prea tăcut ca să zic că e în apele lui.

“Daaaa, am văzut o insectă maaaie în cameia lui Kiti şi avea nişte gheare imense!” se lasă Felix implicat răspunzând cu o voce îngroşată dinadins pentru gravitatea momentului şi, păcat că nu-l pot vedea, imaginându-mi ochii lui frumoşi şi mari măriţi încă pe-atâta.

“E clar, e un monstru acolo!” decid eu, în glumă desigur şi închid.

După un timp ajungem şi noi acasă, bine-nteles că fugim direct în camera lui Kiti, să vedem insecta gigantică, aşa cum ajunsese deja de atâta aşteptare şi curiozitate in minţile noastre. L a fost o eroină. A capturat-o exact aşa cum şi-a dorit Horia să o facă. În siguranţă, captivă sub găleata de la baie. Când ridicăm găleata o vedem. Nu este o lăcustă uriaşă, dupa cum ne-am aşteptat. Este tot uriaşă, dar este o coropişniţă. E ca o furnică maro uriaşă, are pe puţin 7 cm, două antene lungi şi doi cleşti ca scissor man. Picioare? Nu-mi dau seama câte are pentru că nu am loc de Horia şi Felix, bucuroşi de noul lor pet. Cu ajutorul unei coli de hârtie o ridică de pe podea şi o transferă într-o cană pe care o acoperă cu o altă coală de hârtie perforată cu mai multe găurele pentru a-i asigura insectei oxigenul necesar supravieţuirii. Acum sunt înconjuraţi de câteva cărţi despre insecte, caută, vor sa afle ce mănâncă, pentru a-i pregăti meniul.

Aaaaa, nu inainte de a lipi pe usa camerei sale o alta coala de hartie pe care sta scris asa: “RESTRICTED AREA. DO NOT ENTER!!!!! Run for your life! Wanna be eaten? Cold embrio storage. HEAR ME???”
V-am mai spus pe-aici ca e un biolog in devenire!