Tagged with viata

Cu armonie

Am timp să cred. In treacăt fie spus, timpul pentru a fantaza nu apare dintr-un surplus de timp (cum s-ar putea așa ceva?), ci dintr-o minus de conectare la concret. Uneori e frustrantă această irecuzabilă punctualitate a timpului, dar alteori e reconfortantă. Normal, că doar nu dă nimic cu rest pe lume.

De aceea cred

că fiecare are dreptul să-și închipuie o țintă către care să, bineînțeles, țintească. Curajosul.

că fiecare are dreptul să nu-și definească nicicum ținta, dar să meargă totuși fără oprire cât poate. Resemnatul.

că fiecare are dreptul să se îndoiască de autenticitatea propriului său scop și să-l schimbe sau să-l lase neschimbat. Scepticul.

că fiecare are dreptul să fie.

Cumva, în ciuda declarațiilor mele războinice punctuale către Kiti, cred că întreaga ei zbatere, și îi spun așa pentru că ea ni se arată adeseori prea frământată, este cât se poate de legitimă, iar impresia grea de împotrivire cu care ne încarcă este doar stângăcia noastră în a o înțelege. Și, pentru că nimic nu dă cu rest în natură, ea are darul de a nu ne lăsa inimile să pustiască amarnic. Poate, doar poate că și ăsta, așa șerpuit cum se face, trebuie că este un drum drept.

D(og)oare

Odată ce zilele dogoritoare de iulie se duc, mi se petrece o schimbare brutală de stare. Nimic nu mai e cum a fost până ieri, se reia ciclul de recompunere a formelor și intereselor, lumea devine un loc aglomerat și ridicol de aere de importanță. Cei mai mulți oameni răsuflă ușurați, dar mie mi-e prea evidentă transformarea ca să mă bucur imediat de o respirație cu adevărat ușoară. Si totuși. Privilegiul de a simți intens în arșița verii este relativ limitat din cauze cât se poate de concret-geografice. Cumva asta stă să confirme că adevărul meu, ca mai toate adevărurile, nu poate fi universal. Până la urmă ăsta e un fapt îmbucurător.

Jocul

Cred că unul dintre lucrurile cu adevărat folositoare pentru omul generic chinuit fizic, dar mai ales moral este să treacă prin viață ca și cum ar juca un joc. Cu iscusința de a înțelege rostul regulilor, dar și cu voința de a le accepta, cu generozitatea de a le oferi partenerilor de joc acces la creativitatea sa, dar și cu curiozitatea de a o primi pe a lor, cu mai puțină îndârjire așa cum un joc întotdeauna cere, totodată fără intenție de farsă, pentru că jocul, oricât de lipsit de seriozitate ar fi, rămâne totuși una dintre expresiile concrete și adevărate ale omului, și, nicicum în ultimul rând, cu acea dulce lejeritate a (auto)ironicului pentru care nimic și nimeni nu trebuie să fie și nici nu este excesiv de prețios pe lume. Desigur că îți poți pune întrebarea, cum rămâne cu cel care nu iese neapărat câștigător dintr-un joc. Dar răspunsul la întrebarea asta nu este atât de complicat, de fapt socoteala este simplă: Toți pierd până la urmă jocul, dar ăsta este cel mai puțin important lucru care se poate întâmpla. Esențial este să ai grijă cu cine joci.

Perspectiva de mai sus îi îmblânzește temătorului fricile, înșelatului dezamăgirea, arogantului înfumurarea, lacomului foamea, bolnavului durerea, egoistului nepăsarea, fanaticului credința. Cumva în timpul jocului, omul care-l joacă își va permite clipe de libertate totală, ce fericire!

Reveniri

Sunt singură acasă și plouă. Mi-am făcut pelerină dintr-o păturică de lână care a fost pătură odată, înainte să o spăl la mașină. Am scris cele două fraze de mai sus, apoi am aruncat păturica de pe mine ca să-mi fac o cafea. Sunt singură acasă, iar când ești singur, impresiile sunt mai ușor de perceput. Parfumul adorat al boabelor de cafea abia fărâmițate se insinuează impetuos în țesuturi, nimic nu va mai fi la fel, așa cum nici papirusul încă nescris al unui palimpsest nu va mai fi același niciodată. Stiu acum, când sunt singură acasă și îmi prepar o cafea. Și plouă. E foarte important că plouă. Când plouă, mai ales primăvara, și ai timp, ți se întâmplă și ție, ca florilor, să crești. Fiindcă nu prea creștem pe cer senin, deși soarele ajută. Atunci suntem cumva mai degrabă preocupați să ne stăpânim decât să ne lăsăm să creștem. Poate că este madlena marelui scriitor, dar chiar și așa, aburul absolut, exchizit (nu știu dacă există acest cuvânt, dar acum mi se pare mai puternic decât sinonimul său, desigur, dacă există și dacă ar avea un sinonim, intens, rog a mi se ierta excesul) care mă umple de bucurie simplă reface în mine căi bătute odată sau de mai multe ori, sunt singură acasă, dar cine ar nota așa ceva, cum am mai fost odată când niște emoții mi-au reamintit cine sunt. Solitudinea, ploaia, aroma m-au adus într-un punct în care aș avea toate premizele să mă cred într-o buclă generoasă a timpului, dar nu asta se întâmplă cu impresiile și mai ales cu noi, cum ziua cârtiței nu este de fapt o posibilitate de a exista. Zicea odată un profesor la cursul de anatomie că anatomia se învață de șaptesprezece ori și se uită de șaisprezece. Iată cum nevoia concretă, măsurabilă de a cunoaște îmi este metaforă dragă pentru nevoia absolută de a învăța să fim oameni întregi, simțitori.

Speranța

„Suntem chinuiți nu doar de durere, ci și de ideea de durere”, spune filozoful roman Seneca acum peste 2000 de ani într-unul dintre dialogurile sale memorabile.

Nu-i ușor să ajungi într-atât de înțelepțit încât în fața unei suferințe, nedreptăți sau cine mai știe a cărei entități nemulțumitoare să nu-ți lași mintea dominată de durerea sufletului, să ajungă acolo pe nesimțite, ca ecoul nevăzut al unei unde reflectate, și să se împrăștie dominator și ineluctabil în toate zările știute, dar și în cele nebănuite, căci în spațiul imens al sufletului ne aflăm doar. Nu-i ușor, dar, tot de la marele filozof știu, din fericire, omul are cumva parte de norocul ăsta pe lume, și anume să aibă măcar posibilitatea să ajungă acolo. Asta nu e o scuză pentru slăbiciunea mea și a ta și a lui, dar nu e nici prilej de înfumurare, iată-mă că încerc! Ci este puțin și nemărginit totodată, este dureros, dar și îmbucurător și, cel mai fericit, este intrebare și răspuns, pentru că dacă nu toate acestea laolaltă înseamnă speranța, atunci ce mai căutăm pe lume? Pace!

Foto: pițigoi albastru fotografiat de Horia Rizea, într-un parc natural din sudul UK.