Cu armonie

Am timp să cred. In treacăt fie spus, timpul pentru a fantaza nu apare dintr-un surplus de timp (cum s-ar putea așa ceva?), ci dintr-o minus de conectare la concret. Uneori e frustrantă această irecuzabilă punctualitate a timpului, dar alteori e reconfortantă. Normal, că doar nu dă nimic cu rest pe lume.

De aceea cred

că fiecare are dreptul să-și închipuie o țintă către care să, bineînțeles, țintească. Curajosul.

că fiecare are dreptul să nu-și definească nicicum ținta, dar să meargă totuși fără oprire cât poate. Resemnatul.

că fiecare are dreptul să se îndoiască de autenticitatea propriului său scop și să-l schimbe sau să-l lase neschimbat. Scepticul.

că fiecare are dreptul să fie.

Cumva, în ciuda declarațiilor mele războinice punctuale către Kiti, cred că întreaga ei zbatere, și îi spun așa pentru că ea ni se arată adeseori prea frământată, este cât se poate de legitimă, iar impresia grea de împotrivire cu care ne încarcă este doar stângăcia noastră în a o înțelege. Și, pentru că nimic nu dă cu rest în natură, ea are darul de a nu ne lăsa inimile să pustiască amarnic. Poate, doar poate că și ăsta, așa șerpuit cum se face, trebuie că este un drum drept.

Poveste comică pentru copii

Acum, în timpul târgului de carte la care nu am cum să ajung, mi-am reamintit de visul de a-mi vedea ilustrată povestea în versuri pentru copii de 6-10 ani scrisă cu câțiva ani în urmă. În mintea mea ilustrațiile nedesenate sunt superbe, desigur, doar că nu pot să le materializez, de aceea vor rămâne nedesenate, ha, ha.

Este o poveste comică în versuri despre vacanța la bunici a unui băiat foarte atașat de aceștia, dar mai ales de bunicul său. Intâmplările prin care trec bunicul și nepotul sunt amuzante și inedite, iar legătura bunic-nepot este deosebită și autentică. Băiatul-erou este inspirat de cei doi băieți ai mei. Iubesc muzicalitatea poeziilor cu rimă și cred că aceasta este una dintre cele trei chei decisive pentru dezvoltarea armonioasă a minții și sufletului copilului (pentru mine, muzica este matematică, iar fără de ea nu pot trăi.

Dacă vă place, dați-mi un semn!

Așadar…

Capitolul întâi. Felix

Felix e-un băiat drăguț,

e isteț și nu-i grăsuț,

e sportiv, chiar și artist,

foarte rar mai e și trist.

Are părul auriu

și-un năsuc portocaliu,

urechiușe delicate

(chiar de sunt mai depărtate)

și-o guriță zâmbăreață

de te-ntrebi, ”o fi paiață?”,

el cu mâinile deschide

degete arahnoide,

picioarele-s alungite

(cu șosete găurite).

Când vorbește oareșce,

e haios deoarece

zâmbetului răpitor

îi sclipește-un dințișor,

iară râului, rățuștei, Rică

ce îi ies rar și cu frică

li se face rrrrr-ul mut,

ce să zic, astfel încât

emisiunea lui nazală

(recunosc că e hilară)

i-a adus nemiluit

porecla de rârâit.

El adoră toți cățeii,

pisicuțele și mieii,

furnicuțele și peștii,

șopârlanii cei tereștri,

găinușe, bibilici,

lebede și rațe mici,

vaci, măgari,

căluți sau capre,

orișicare vietate,

copi-sau necopitate.

Capitolul doi. La pescuit

Intr-o bună dimineață

Felix a plecat la piață

cu bunicul său iubit

(mai în glumă zis ”țicnit”)

după râme și momeli

și în plus alte tocmeli

rânduite de bunica

harnică precum furnica,

fericit nevoie mare

dinainte de culcare

pentru ce avea să vie,

(asta da copilărie!)

după prânzul delicios,

greu să fie mofturos,

aventura mult visată

extra-ordinar plasată

între două dealuri line

urci, cobori patru coline

pân` la iazul bucurat,

zice că-n pește bogat,

are crap, caras junesc,

peste somnul românesc,

așadar pescar să fie,

expert în zootehnie,

sau, mă rog, un amator,

va să zic-un iubitor,

adicătelea chiar doi,

nepot, bunic, iară apoi

cum mai devreme vă spuneam,

nu mai repet ad litteram,

odată prânzul terminat,

ce poate fi mai minunat?

cu undițe, năluci și râme,

desigur luate chiar anume,

în aventură au pornit

cei doi și visul de-mplinit.

In pitoreasca așezare

a iazului din jos, din vale,

ca o oglindă orbitoare

sclipește apa de la soare,

și zâmbetului răpitor

iar îi lucește-un dințișor,

căci bucuria este mare,

o superentu-ziasmare,

a băiețelului drăguț,

știți, Felix, cel deloc grăsuț,

de-a pururea un iubitor

de tot ce mișcă, și cu dor.

Deodată, pe neașteptate,

se mișcă valuri pasionate,

pe Felix undița-l trezește

(în niciun caz ardelenește)

cu mult temperament s-agită

se zbate rău înnebunită,

copilul strigă: ajutoor,

bunicule, nu vreau să mor!,

bunicul sare-n apărare

nepotului îi dă crezare.

Noroc că mâinile-și deschide

cu degetele-arahnoide,

ia undița nedomolită

întâia dată răscolită.

Cu patru mâini cam tremurate

pe-o biată undiță-ncleștate,

proptit de malul răbdător

se luptă ca un matador

(sau cel puțin așa zicea,

aproape că și el credea)

un grup de doi, un mic și-un mare,

mereu la mare căutare,

să scoată monstrul apelor

de dragul întâmplării lor.

Brusc de sub ape se ivește,

atenție mare, ce mai pește,

un cap imens cam pătrățos,

curios, de pește mustăcios,

cu ochi lucioși și rugători

de băiețel trezit în zori,

cu botul plat și agățat

de nylonul desfășurat.

Atunci bunicul îi cedează

lui Felix ce s-emoționează,

cu drag și generozitate,

așa e la maturitate,

rolul: pescarul principal,

iar el, supusul său loial.

Si cum adoră toți cățeii,

pisicile, căluții, mieii,

Felix se milostivește

de nu-i mai trebuie niciun pește,

el zice cu un glas șoptit:

bătrâne somn, fugi liniștit!

Capitolul trei. La patinaj

Intr-altă zi, tot dimineață,

când Felix nu s-a dus la piață,

fiindc-a dormit, doar e vacanța

de vară, și nu e în Franța,

ci la bunici, treci munte, deal,

într-un oraș de prin Ardeal,

bunicul său, știți, cel iubit,

în glumă zis ”bunic țicnit”,

dorind să-și bucure nepotul

(ar face absolutamente totul),

l-a animat năstrușnicia,

desigur, fiind în cârdășia

întregii tagme de bunici

glumeți și calzi de pe aici,

să-l ia pe Felix la plimbare

dar nu oricum, ci, vai, călare.

Deci, așadar, zis și făcut,

bunicu-a luat cu împrumut

de la soția lui Vasile

patru patine cu rotile

(pentru că de-asta sunt amici),

sunt două mari și două mici.

Si au pornit alunecând

pe rolele ce le fac vânt

prin cetățuia feudală,

ce apariție ireală!

Îți vine să te veselești cu ei

atât se cred de paralei,

se-ntrec râzând, fac piruete,

se miră alături două fete,

iar bunului nu-i vine-a crede

de-acest curaj de a purcede

azi, după patrușcinci de ani,

la patinaj de veterani.

In timp ce rolele rulează

și vorbele nu încetează

(Felix îi cere o poveste,

”bunicule, să-mi dai de veste,

când vei dori să-mi spui un pic

de mult, de cînd erai tu mic,

iar de se vor epuiza

poveștile sau dumneata,

vei fi în stare de asediu

să-mi spui și de când erai mediu!”)

ajunge ziua pe-nserat,

(bunica s-a îngrijorat)

cei doi patinatori repezi

dau să se-ntoarcă, când să vezi,

pe-aleea îngustă a cetății,

rătăcitor pe firul vieții

pândea speriat, cu suflul scurs,

nimic mai mult decât un urs!

Un urs real de peste deal

într-un oraș de prin Ardeal

este un fapt surprinzător

poți spune chiar îngrozitor,

de-aceea Felix și bunicul

vrând să-l evite pe voinicul

au dat să-ntoarcă împrejur

nici vorbă să îi dea ”bonjour”,

dar când să-ajungă înapoi,

tiptil, cu tact, ei amândoi,

bunicu-și pierde echilibru’

și un cutremur de calibru

se-ntâmplă când se prăbușește,

se-neacă-n praf, apoi tușește.

Din fericire ursul brun

ajuns aici din alt cătun

de bunicuțu-mpiedicat

cu siguranță s-a speriat,

cutremurul l-a zdruncinat

pe ursul brun (și pe băiat),

pe fugă-ndată el s-a pus

și pe vecie s-a dat dus.

Capitolul patru. Final

A fost odată ca niciodată

într-o cetate îndepărtată,

într-o frumoasă vacanță de vis

care cere neapărat un permis

de veselie și bună coabitare,

prietenie și nemaipomenită stare,

un băiațel isteț și mult iubit

deasemenea un vis abia-mplinit,

știți, băiețelul acela drăguț

și care nu este deloc grăsuț,

ce face sport și este-artist

și foarte rar îl vezi și trist.

El este Felix, copil bucuros,

degrabă simțitor, neîndoios,

care cu mâinile pașnic deschide

abile degete arahnoide,

ce socotește ușor în minte

și-i place să citească, ia aminte,

doar cărți frumoase și bogate,

dar și enciclopedii cam late,

mai joacă șah și tenis des,

ne cântă la pian ales,

iar când vorbește oareșce,

e foarte comic deoarece

zâmbetului său răpitor

în soare îi sclipește-un dințișor.

De asta toată lumea îl iubește,

fantastic ca într-o poveste,

dar mult mai tare decât ea,

îmbrăcată des în catifea,

o fustă roșie și-un tricou,

sandale roz și un șal nou,

mămica lui, ea îl iubește,

cu-mbrățișări îl ocrotește.

Povestea mea de v-a plăcut

vă-ndemn s-o luați de la-nceput,

apoi țineți-o tot așa

până când nu veți mai putea.

Reveniri

Sunt singură acasă și plouă. Mi-am făcut pelerină dintr-o păturică de lână care a fost pătură odată, înainte să o spăl la mașină. Am scris cele două fraze de mai sus, apoi am aruncat păturica de pe mine ca să-mi fac o cafea. Sunt singură acasă, iar când ești singur, impresiile sunt mai ușor de perceput. Parfumul adorat al boabelor de cafea abia fărâmițate se insinuează impetuos în țesuturi, nimic nu va mai fi la fel, așa cum nici papirusul încă nescris al unui palimpsest nu va mai fi același niciodată. Stiu acum, când sunt singură acasă și îmi prepar o cafea. Și plouă. E foarte important că plouă. Când plouă, mai ales primăvara, și ai timp, ți se întâmplă și ție, ca florilor, să crești. Fiindcă nu prea creștem pe cer senin, deși soarele ajută. Atunci suntem cumva mai degrabă preocupați să ne stăpânim decât să ne lăsăm să creștem. Poate că este madlena marelui scriitor, dar chiar și așa, aburul absolut, exchizit (nu știu dacă există acest cuvânt, dar acum mi se pare mai puternic decât sinonimul său, desigur, dacă există și dacă ar avea un sinonim, intens, rog a mi se ierta excesul) care mă umple de bucurie simplă reface în mine căi bătute odată sau de mai multe ori, sunt singură acasă, dar cine ar nota așa ceva, cum am mai fost odată când niște emoții mi-au reamintit cine sunt. Solitudinea, ploaia, aroma m-au adus într-un punct în care aș avea toate premizele să mă cred într-o buclă generoasă a timpului, dar nu asta se întâmplă cu impresiile și mai ales cu noi, cum ziua cârtiței nu este de fapt o posibilitate de a exista. Zicea odată un profesor la cursul de anatomie că anatomia se învață de șaptesprezece ori și se uită de șaisprezece. Iată cum nevoia concretă, măsurabilă de a cunoaște îmi este metaforă dragă pentru nevoia absolută de a învăța să fim oameni întregi, simțitori.

Vectorial doar pentru că nu se poate altfel

Echilibrul sau fericirea. Echilibrarea sau îmbucurarea. Dezechilibrarea sau decompensarea. Dacă starea de fericire este doar o iluzie, doar o tendință sau o limită intangibilă, la fel de concretă precum o aură migrenoasă, atunci are cumva sens să o privesc reducționist, ca pe rezultanta unor vectori egali, de sensuri opuse. Dar iarăși, egalul este o aproximare adesea grosolană a unor subiective asemănări, nu mai spun de cât de apăsat și de curioși ajungem să ne creionăm. Ajung aici după ce mă minunez (deschid paranteza să subliniez din nou o diferență, cea dintre minunare-acțiune probabilă- și minune sau fenomenul pe cât de râvnit pe atât de improbabil), așadar după ce mă minunez în fața incongruențelor și a asimetriilor fizice și psihice de prefacere a omului, astăzi- a copilului în adolescent și mai departe. Nu vreau să nedreptățesc pe nimeni în socotelile mele ridicole, așa că am grijă să pun diferențele care mi se arată involuntar în modul, în definitiv am câteodată curiozitatea să mă uit și în oglindă.

În mașină. Dă muzica mai încet! Eu o dau mai tare și îl întreb, e suficient? Râde la mine înduioșător de înțelegător și-mi răspunde, tu și optimismul tău!

Legături

Câteodată mi se pare că afectarea neurologică din autism arată izbitor de asemănător cu îndărătnicia și cu perseverența năucitoare ale adolescenței. Atenția intensă îndreptată spre interior în contrast cu lipsa de focus din afară, exagerarea unor gânduri, idei invazive, ignorarea unor posibile consecințe devastatoare ale acțiunilor, tendința de izolare, greutatea comunicării și a socializării în afara grupului restrâns și cam așa ceva. Partea bună a părții rele din adolescență este că din ea scapi, partea bună a părții rele a autismului este că te obișnuiești cu ea și uneori ajungi la resemnare. Da, câteodată așa mi se pare, iar percepția mea nu mă ajută cu mai nimic. Pe de altă parte, dacă tot am o asemenea impresie, ceea ce-mi ordonează cumva viziunile după criterii personale, există un subtil folos chiar și în această benignă categorisire și anume că am șansa să fiu poate un părinte mai calm, înțelegător, iubitor cu adolescenții mei cu sau fără autism.