Mă gândesc că facebookul, cu arhivele sale din care ne servește zi de zi câte o porție mai dulce sau amară de amintire, ne obișnuiește, probabil involuntar, cu ideea de îmbătrânire. Cu cât înclinația de a ne dezvălui amintiri se intensifică, cu atât devenim mai…înțelepți. Pe de altă parte, toată această aducere aminte ce stă sub titlul ademenitor memories are mai degrabă decât meritul fiziologic, scopul trivial utilitar. Dar nu ăsta mă determină să mă gândesc acum la amintiri. Este marea sărbătoare creștină pentru care fericit suntem împreună zilele astea, iar dispoziția melancolică pentru rememorare este, cred, un fel de sentiment intrinsec al Crăciunului, sentiment din care se nasc toate emoțiile, să le zic, mai concrete, mai direct și mai evident legate de petrecerea timpului familial și familiar al zilelor. Amintirile, aceste construcții prețioase ale minții, construcții solide sau mai șubrede pe schelete de trup și întâmplare, estetizate, dar mai ales concretizate prin parfumul trăirii autentice a sufletului. Cumva, într-un fel destul de halucinant și greoi, toată modernitatea pe care o înfruntăm revoltați sau resemnați sau neutri, da, în ultimul an cu predilecție pe facebook, ne duce rotund pe unde trebuie să ne ducă. Vreau să spun că în ciuda greutăților pe care astăzi toată omenirea le înfruntă ne aflăm încă pe o potecă sigură de petrecere, pentru că fiecare pas și fiecare strigăt pe care le emitem au șansa să se facă amintire, iar ăsta este cu siguranță un mare dar și o minunată promisiune a bucuriei.
familie
Rest
Când Catinca face lucrurile care ne scot din sărite, evident, ne scoate din sărite și devenim răutăcioși, aspri. Când își arată bucuria prin gesturi tandre și pace în suflet, găsește numai bunăvoință în jur. Ai zice că socotelile sunt drepte și fără rest, ceea ce ar putea rotunji cumva conviețuirea. Numai că mai abstractă decât însăși perfecțiunea unei entități matematice rămâne detașarea dispoziției ei sufletești față de concretul pe care noi, ceilalți i-l oferim. Cu alte cuvinte, liniaritatea dependenței dispoziției ei față de a noastră se dizolvă într-o reprezentare dezordonată, neintuitivă, epuizantă. Dar aceste imparități nu sunt neapărat neobișnuite, ba dimpotrivă, le găsești în toate conviețuirile și totuși.
Octombrie târziu păstrează încă inerția verii aproape uitate deja, zilele sunt calde, însorite. Până și una dintre urechiușele Catincăi este moale, caldă, dar asta n-are de-a face cu anotimpurile și temperaturile lor. Are de-a face doar cu extraordinarul verii din octombrie-târziu ca fata să-și lovească cu sete urechiușa. Zilele astea sunt calde, iar îmbrățișările noastre-molatice și duioase. Tot de la ea către noi se desenează linia, doar că în cazurile astea se socotește un rest. Felix ar zice, un rest bun.
Nu știu
Intr-o neîntreruptă proximitate emoțională cu copilul cu autism, preaplinul sufletului părintesc își împlinește menirea, fiindcă îl protejează, transferându-i rațiunii misiunea de a da explicații “logice” acțiunilor și reacțiunilor misterioase ale copilului. Este foarte tulburătoare acceptarea atât de multor necunoscute, cu atât mai mult cu cât internetul accesibil dă ușor iluzia cunoașterii, așadar “vina” de a nu ști de ce sau pentru ce se întâmplă lucrurile devine și mai apăsătoare. Desigur că intuitiv, dar și ghidat de teoriile științelor sociale ne explicăm motive și funcții ale unor comportamente, numai că, privită de undeva de sus, viața familiei acestui copil arată hăituită, pentru că oscilează în permanență între a încerca să înțeleagă și a își da frâu liber emoțiilor, adică se află generic în epuizanta stare de fight or flight. Mai este totuși o cale, posibil vindecătoare, anume resemnarea în condiția inexorabilă a necunoașterii. Nu știu de ce faci așa, dar poate o mângâiere te ajută. Nu știu dacă visezi noaptea, dar poate că vacanțele împreună îți lasă imagini frumoase în amintire. Nu știu mai nimic despre cum ți-e ție bine pe lume, dar poate că îmbrățișările noastre sunt terapeutice. Nu știu.
Casa din V Murglah 147*
Dober dan, l-am salutat prin telefon, apoi am trecut imediat pe engleză, o limbă pe care aproape toți tinerii din țara asta slavă o vorbeau încă de imediat de după pasionanții ani 90′, iar bărbatul care m-a sunat nu doar că promitea tinerețe prin glasul său, dar era și agent imobiliar. Doamnă, am o casă superbă pentru dumneavoastră, se află în cartierul în care locuiește președintele țării, trebuie să o vedeți. Desigur că proximitatea rezidențială a președintelui țării sale nu constituia pentru mine neapărat un motiv suplimentar de entuziasm în acest fascinant oraș ușor, sigur, prietenos, viu, vibrant, calități pe care i le-am descoperit cu inepuizabilă uimire un an întreg deja, an scurs de când ne adoptase cu voia noastră, aceasta întrucât impresia primordială asupra micului, dar totuși marelui oraș a fost de congruență estetică de la nord la sud, la vest, la est și până în miezul său cel mai adânc. Locuisem în nordul orașului, acum agentul imobiliar m-a invitat în sud și m-a invitat încrezător că vom bate palma, doar atuul casei, credea bărbatul, era vecinătatea cu casa președintelui. De fapt, n-a fost cu totul neapreciat avantajul cu care agenția s-a lăudat, pentru că de cum am pășit în cartierul acela m-am lăsat copleșită de frumusețea sa, din drumul principal pavat impecabil și străjuit de copaci diverși se desprindeau în linii drepte, paralele între ele alei înmiresmate de tufe înflorite (era un aprilie sănătos, însorit ziua și ploios noaptea) care se transformau în ramificații tot mai mici, păstrând constante perpendicularitatea și paralelismul lor. Iar toată această construcție simplă, intuitivă a căilor de acces venea să se augmenteze cu case albe, asemănătoare între ele, dar diferențiate de personalitățile fiecărui proprietar, amplasate din loc în loc, cuminți, neieșite din linia frumosului necomplicat. Cartierul acesta cu nume cu sonoritate aspră pentru o vorbitoare de limbă latină (în ciuda puternicei sale influențe slave), Murgle, se sprijinea la sud întins pe câțiva kilometri pe așa-zisul “pot”, o alee bătătorită prin fosta pădure din locul orașului, ocolitoare a aproape întregului oraș, lărgită decent pentru uzul exclusiv al oamenilor și al eventualelor lor biciclete și câinilor.
Condusă de agentul imobiliar, un bărbat brunet, înalt, atletic, sigur pe el și pe portofoliul său, o siguranță decursă din mulțumirea generică a locuitorilor acestui oraș, harnici și mândri, avuți și chibzuiți, prietenoși și plini de voie bună, am luat-o pe o alee îngustă foarte verde si foarte aromată de tufe de zmeură, coacăze, căpșuni, iasomie, liliac și deosebit de cochetă prin magnoliile tinere și mai bătrâne, deja înflorite, găsite în fiecare curte, trecând pe rând de o casă, apoi de alta și alta și încă una, până ne-am oprit la numărul 147, imprimat pe o plăcuță metalică agățată de ușa de intrare a casei.
Casa, vopsită în alb ca toate celelalte case aproape că nu se vedea de la nivelul aleii de intrare, atât de însuflețită era de către o grădiniță verde de copăcei și tufulițe de buxuși și rododendoni cu frunze cărnoase, lucioase. Fără gard sau altă împrejmuire, grădinița aceasta de la intrarea principală m-a cucerit pe loc. In urma însoțitorului meu care m-a poftit înăuntrul casei, am trecut de ușa din lemn vopsit în wenge, cu un șir median de geam jivrat, într-un hol întunecos, înalt, îngust, dispus într-un singur unghi drept, din care intrai în toate încăperile casei. Mai întăi, pe dreapta, agentul a deschis ușa unei băi de serviciu cu o chiuvetă minusculă și un wc, apoi pe stânga o altă ușă te introducea în bucătăria de dimensiune medie, mobilată elegant în lemn wenge, de altfel culoarea predominantă a mobilierului și a decorațiunilor casei în stil minimalist, și dotată decent cu toate cele necesare. Fereastra largă și înaltă dădea către grădinița verde din fața casei, iar obloanele ce erau gata să o protejeze nu păreau să fi fost vreodată întrebuințate în scopul în care au fost menite, iar aceeași impresie mi-au făcut-o deopotrivă și celelalte ferestre ale casei acesteia atât de tihnite.
Din bucătărie am intrat printr-o ușă glisantă făcută dintr-o rețea de cadre de lemn și geam mat în sufragerie, o încăpere pătrată în mijlocul căreia trona impunătoare o masă rotundă cu scaune de jur împrejur, mărginită de ușa prin care am pătruns, un perete din care jumătate era ocupat de o altă fereastră vecină cu cea din bucătărie, cu perspectiva încântătiare a unei iasomii, alt perete alb pe care se lăsa grea,masivă o servantă cât peretele din același lemn wenge sculptat simplu, deasupra căreia atârna un tablou, și a patra latură a pătratului, o deschizătură completă spre camera de zi, un loc în care sobrietatea sufrageriei se dizolva ușor ușor, lăsând mai mult spațiu pentru relaxare.
Ei bine, odată ajunsă acolo, am știut că bărbatul ce mă însoțea a avut tot dreptul să își manifeste încrederea că locul mă va fermeca. M-am îndrăgostit la prima vedere de spațiul acela luminos, larg, cochet, cald, iar îndrăgostirea mea a ținut peste ani și ani, fiindcă atunci când a venit vremea să ne construim propria noastră casă, singură am desenat-o pe hârtie, având viu în minte fiecare detaliu al spațiului celui mai locuit din casa din V Murglah 147.
Cu un șemineu plasat între sufragerie și living, decorat cu un brâu din lemn ce se continua într-o parte și în alta până la capătul sufrageriei și dincolo, la capătul peretelui comun celor două încăperi, cu patru fotolii confortabile din lemn și piele dispuse în jurul unei măsuțe pătrate, joase, simple, un grătar din lemn sub brâul de care spuneam și încă cu o servantă cât tot peretele de vizavi de șemineu, dar nu în ultimul rând, cu grinzile impresionante din același lemn împodobind tavanul într-un desen liniștitor de-a lungul și de-a latul său, acest spațiu mi s-a părut atunci ireal de frumos. Si de parcă ar mai fi avut nevoie de un argument în plus să batem palma pentru închirierea casei, prin ferestrele-uși înalte cât camera de zi se ieșea în curtea casei, o suprafață mică cu iarbă verde împrejmuită cu flori perene în tufe adulte, viguroase de rododendroni, trandafiri, azalee, alte flori răsărite timid din bulbi feluriți, iar în stânga extremă un umbrar cu viță de vie deasupra unei mese solide și două bănci asemenea sprijinite pe zidul unei dependințe pentru instrumentar de grădină.
Imediat am știut că acest loc va fi și al nostru pe lume măcar un timp, la fel și agentul cu care am venit, pentru că mi-a interpretat corect zâmbetul autentic de pe figură, după ce nu m-am săturat să mă umplu de visuri în viitoarea noastră casă, bărbatul a insistat să mă conducă într -o plimbare până la casa vecină a președintelui țării sale.
Desigur că ne-am mutat inediat în casa din V Murglah 147, iar în acea seara răcoroasă de aprilie, fiindcă se pornise o ploaie zdravănă, am făcut focul cu lemne în șemineu, ne-am înfofolit în pături cu copiii în brațe pe fotoliile comode întoarse spre focul roșu-portocaliu parfumat cu miresme dulcege din cea mai plină tinerețe a noastră.
*Text inspirat de duioasa antologie a Ioanei Parvulescu, Casele vietilor noastre.
Un ardelean și alte proporții ardelenești
Ieri am trecut pe la bunica și, în ciuda vârstei ei înaintate sau poate chiar datorită vârstei, i-am văzut din nou în privirea încețoșată încrederea. Izolată fizic de decrepitudinea bătrâneții în orășelul natal transilvănean, în casa străbunicii, și-a păstrat intactă curiozitatea nativă. Dorința de a ști ce se petrece în jur la peste nouăzeci de ani este chintesența optimismului. Bătrânilor le poate lipsi aplombul în a-și evalua viitorul, dar atâta vreme cât sunt binecuvântați cu o minte funcțională tot trecutul întâmplat ar putea să fie premisa unui prezent inspirat, a unor momente luminoase. Este posibil ca impresiile mele să se afle sub influența imaginii uimitoare de gingășie a ghioceilor înfloriți din grădina bunicii.
Este curios cum obârșia mea transilvăneană m-a “prelucrat” inconștient să ne consider copiii ca fiind ei înșiși în mare parte ardeleni, de aceea mă miră neîncrederea unui profesor care se îndoiește de originile transilvănene cu care se mândrește băiatul la școală. Că lipsa de încredere mă tulbură este, cred, subînțeles.
Jocul întâmplării
Trebuie să recunosc că, dacă fac tot ce-mi stă în putință să ne ținem împreună, atunci când cred eu că este de dorit ca o familie să fie împreună, tot îmi mai rămân lucruri pe dinafară, pe care nu pot să le cuprind, să le unesc cu o simplă îmbrățișare. Îmi amintesc de observația unei prietene făcută acum ceva ani, cum că familia mea nu poate fi o familie ca oricare alta, observație care m-a revoltat atunci. Acum nu mă mai revoltă, în schimb sunt gata să spun că, chiar dacă familia mea este doar într-o oarecare (sau poate nu atât de oarecare) măsură asemănătoare cu familiile în care nu cresc copii cu dizabilități, știu sigur că ea este exact așa cum trebuie să fie prin conjugarea inițial a celor două personalități cu care venim cei doi părinți să o construim, apoi cu împletirea iscusită a nou-născutelor spirite, fiindcă iscusită este fiecare creație miraculoasă care este viața. Zic, așadar, că rămân să mă împac cu neîndemânarea mea punctuală, aceea de a nu putea să ne emoționăm laolaltă la un spectacol. Nu caut dinadins să îmi petrec timpul pe rând cu fiecare dintre copii, mă depășește gândul că eu trebuie să orchestrez asemenea întâlniri tainice în duete felurite. Sunt o mamă simplă, care iubește soluțiile simple, de aceea nu cumpăr niciodată mai mult sau mai puțin de două sau trei bilete la spectacole, desigur, atunci când nu mă entuziasmez excesiv și aleg numărul cinci. Imi iubesc rolul asumat de dirijor al însoțirii noastre aleator-neobișnuite, fiindcă sunt o mamă simplă, care respectă jocul original al întâmplării.
O trupă neașteptată de impresii
Când eram eu copilă, am avut un cățel ajuns la adolescență canină care nu lătrase niciodată în toată copilăria sa, evident, tot canină. Apoi s-a întâmplat minunea și câinele a lătrat. Cred că ne-am bucurat cam atât de tare pe cât a făcut-o și Geppetto când a descoperit că Pinocchio este o păpușă vorbitoare. L-am sunat chiar pe tata să-l surprindem cu vestea minunată, uitând că nu puteam să-l deranjăm oricând, oricum la policlinică, dar așa ceva nu se mai văzuse pe lume. Amintirea acestei fericite prime dăți se culege oarecum fără noimă din memoria ticsită de senzații de tot felul, deși am uneori grația să cred că totul are o noimă. Pe de altă parte, mă surprind destul de des scurtcircuitele memoriei, acele accidentale ruperi de logică a rememorării, uite, de exemplu, de ce mă trezesc la cinci treizecișicinci cu Whole Lotta Love, fredonându-mi-se în minte, când chiar înainte de noapte m-am delectat cu o cu totul altfel de muzică, muzica din Magic in the Moonlight-ul lui Woody Allen? Așadar amintirea, prima dată, bucuria. Primesc trei fotografii alb-negru din copilărie. Nu le știam, nu-mi amintesc nimic din ele. Mă înduioșează să mă observ o preadolescentă înaltă, cu o claie ciufulită de păr pe cap, pentru că mimica mea gravă contrastează cu gestul repetat de a-l ține strâns pe tata de braț în două din cele trei fotografii. Nu am cum să nu o văd pe Kiti în mine. Poate un strop mai tăcută decât am fost eu, la fel de sobră și impenetrabilă, tânjind la apropiere fizică și totodată respingând-o, nesigură și tristă uneori, fermă și sociabilă alteori. Frecvent paradoxală. Stă mai mult de o singură clipă lipită de tatăl ei, este binecuvântată de o sfântă seninătate, ce mult o iubește în clipele astea! Poate așa se împletesc amintirile cu prezentul. Incă nu îmi explic de ce îmi răsună Whole Lotta Love înăuntrul capului.
Pașaportar în țara mea
Am scris articolul de mai jos pe pagina asociației noastre și l-am scris la persoana a treia, cum nu obișnuiesc s-o fac, într-o formă de detașare emoțională, pentru că șocul întâlnirii familiei noastre cu sistemul statal a fost violent. Incompetența la acest nivel instituțional este suficientă pentru a fi sancționată măcar individual, prin cunoașterea legii și insistența cu care să cerem respectarea ei. Cât despre răutate și prostie, acestea sunt aproape imposibil de influențat într-o singură întâlnire, fie ea de peste trei ore.
Aceasta este una dintre întâmplările dramatice ale vieții familiei unui copil afectat de autism. Întâlnirea cu (dis)funcționarii statului.
A fost odată ca de fiecare dată o nevoie a unor cetățeni români de a întâlni normalitatea instituțională, în ciuda anormalității pe care și-o trăiau într-un, bineînțeles, relativ, dar propriu echilibru, ceea ce n-ar fi cinstit să fie luat drept un paradox, din moment ce ea, nevoia, este cât se poate de normală, iar ei, cetățenii, membrii unei familii excesiv încercate în a mima normalitatea.
Iată-i într-o bună dimineață, căci dramele sunt cu atât mai dramatice cu cât încep în dimineți bune, iată-i așadar pe patru din cei cinci membri ai familiei protagoniste, pornind optimist către Direcția pașapoarte a orașului în care nu vor să locuiască resemnat, apoi ajungând destul de direct (aceasta este o figură de stil) sau, pentru unii, prea direct (aceasta nu mai este o figură de stil din moment ce este reprezentarea concretă a senzației nedreptățirii percepute de un concetățean la rugămintea de a îi tolera, chiar dacă s-a scris odată, nu de mult, un ordin într-o lege, ordin care dă întâietate la rând persoanelor dizabilitate) în încăperea general râvnită a unui mic, dar important hitler, știe cititorul despre cine vorbesc aici, iar dacă nu, să-i spun pe nume: funcționarul zelos care ajută statul să funcționeze, la foarte precocele ore ale dimineții.
De cum au intrat în spațiul necunoscut, copilul care a înlesnit esențial atingerea statutului de special al familiei a pornit a se frământa pe dinăuntru într-atât de adânc, încât frământarea n-a mai încăput în trup și a erupt strașnic într-un vaiet printre dinții proiectați înainte de o încleștare nervoasă, urmat de o ermetizare deplină și frustrantă, desigur, pentru întreaga familie.
Acum a venit vremea să o privim în ochi pe funcționară, (statul funcționează adesea prin intermedierea cetățenilor de sex feminin), întrucât însăși dumneaei ne invită s-o facem, pentru că a înlemnit aproape fără să clipească într-o grimasă perplexă, cu privirea obraznică și indecent-scrutătoare, hipnotizată asupra copilului-problemă. O femeie de vârstă și statură mijlocii, așezată la biroul ei situat central, deranjată în miezul prejudecăților sale de o stare subită de disconfort, funcționara tăcea și obrăznicea din priviri.
-De ce o priviți atât de insistent, a întrebat mama, vă rog să vă grăbiți să-i faceți fotografia pentru pașaport, pentru că a început să-și piardă răbdarea.
Dar mica funcționară tăcea și continua să privească impertinent copilul. Atunci mama a făcut un pas lateral spre stânga, astfel încât să-și interpună trupul între funcționară și copil, pas care a rupt tăcerea și a stârnit o fiară ascunsă.
-Nu pot să îi fac pașaport copilului cu problema, vă trebuie un act judecătoresc prin care se instituie tutelă pentru copil.
-Dar nu scrie nicăieri că ar fi nevoie de un asemenea act, s-au mirat deodată părinții deznădăjduiți brutal. Nu se poate, este o greșeală, vă rog să vă consultați cu un coleg.
-Vă rog frumos să nu țipați la mine! Astfel s-a apărat funcționara de un închipuit atac necuvenit din partea părinților, iar fraza aceasta avea să mai fie rostită de încă opt-nouă ori în continuare, în ciuda faptului că nimeni nu a ridicat cu niciun decibel în plus vocea. Femeia a apucat receptorul telefonului și imediat a cerut unui coleg să-i aprobe decizia, după regula ”nu-i așa că…”.
-Despre ce tutelă vorbiți aici, a vrut să afle tatăl, copilul este minor, iar noi suntem părinții săi.
-Are discernământ? a venit pe ton aspru întrebarea din partea funcționarei, întrebare care i-a amintit mamei o împrejurare tristă din copilăria mică a fiicei sale, când la școala specială pe care copilul o frecventa s-au îngrămădit vreo două-trei profesoare să-i demonstreze cu patos ei, mamei, lipsa de judecată, negativismul și impulsivitatea copilului, cu intenția nedisimulată de a scăpa de el.
-Mă pot înțelege cu ea? Fiindcă dacă nu mă pot înțelege cu ea, nu se poate face pașaport. Înțeleg că vă este dificil cu problema, dar noi nu vă putem ajuta fără actul de instituire a tutelei.
-Arătați-mi, vă rog, unde scrie de necesitatea de a avea un asemenea act.
-Nu mai țipați la mine, nu mai țipați la mine! Căutați pe internet! Astfel s-a rățoit funcționara, apoi, fiindcă gluma dinăuntru, dar și cea din spatele ușilor s-a îngoșat, aceasta a încercat o nouă strategie de îndepărtare a cetățeanului turmentat și anume a zis: vorbesc cu șefii din Nicolae Iorga.
Răstimp, fata n-a încetat să se frământe înăuntrul tristei sale singurătăți, deasemenea a rămas dispusă strâmb pe scaunul menit să încadreze simetric câte un bust în câte o fotografie, iar alături, fratele ei, intuind dificultatea în care se afla familia sa, a tot mângâiat ușor fruntea ascunsă în spătar a surorii sale, fără vorbă, dar cu câte o exclamație de stupefiere în privire.
În urma apelului telefonic, familia a fost invitată să aștepte pe hol posibila sosire a unui lucrător cu competențe suplimentare, solicitat să-i convingă pe cei doi părinți insistenți de imposibilitatea emiterii unui pașaport pe numele încă necunoscut al copilului-problemă, iar familia a ieșit, desigur, sub o mare de priviri ucigătoare a unei adunări măricele de lume nerăbdătoare, a ieșit, meditând îngrijorată la nivelul de improbabilitate a adjectivului ‘posibil’, alăturat sosirii funcționarului celui competent.
A mai trecut un timp, dar timpul trece intermitent din perspectiva dispozițiilor sufletești ale omului, așadar copila și-a regăsit timp pentru liniștire, ceea ce a mai așezat învolburarea și a profilat rațiunea, ca urmare, tatăl de familie s-a sfătuit telefonic cu niște avocați, iar mama a căutat în clădirea imensă a instituției să discute problema inventată cu altcineva. Din nefericire, a ajuns în cunoscutul ghișeu șase al locului să întâmpine același refuz neasumat, refuz care s-a propagat într-o dezarmantă iraționalitate prin toate birourile aseptice față de dizabilitatea contaminatoare. ‘Copilul cu problema are nevoie de tutelă’ a devenit într-o clipită lait motivul întregii funcționărimi, în ciuda insistenței părinților de a cere ordinul scris care ar stipula o atare neobișnuită măsură.
-Vă rog să-mi dați în scris că refuzați să emiteți pașaport copilului nostru cu handicap, au cerut părinții hotărâți să își ceară drepturile, numai că, dacă lucrătorii statului au învățat ceva de la maeștrii lor în ultimii ani, aceasta a fost să nu semneze nimic care i-ar putea responsabiliza, deci n-au făcut-o.
A trecut din nou discontinuu timpul, tulburând inimi și încrederea în semeni, imaginea copilului în izolare fiind prea greu de suportat de către mama lui, care și-a înghițit lacrimile și accelerat inima, cu atât mai mult tatăl, care a cerut cu ton de ultimatum să i se emită pașaport copilului, ceea ce l-a adus într-un absurd amânat final pe superiorul tuturor din acel punct de lucru la ușa prin care familia a repătruns în biroul funcționarei încăpățânate, care a insistat că ar putea să înceapa emiterea cererii pentru pașaport, dar dacă la sfârșit copilul nu va semna, atunci… Părinții n-au avut inimă tare să o privească cu milă pe funcționara medie, dar înlemnirea pe care a mai experimentat-o o dată a cuprins-o iarăși, iar răutatea și ura ce îi țâșneau din trupul mijlociu puteau lesne stârni mila.
Ajunși acasă, mezinului familiei i s-a povestit aventura pașaportului surorii sale, iar el s-a indignat, strigând emfatic, ce rea a fost doamna de la deșeul șase!
Printre altele, acasa copilăriei
Îmi privesc fotografiile adolescenței cu mult mai multă îngăduință decât am făcut-o până acum. Sunt aceleași, bineștiutele, amestecate într-o cutie mare de carton, fac o împletitură dezordonată ce sfidează timpul riguros, până la urmă cu toatele sunt numai un prezent, prezentul emoționant al rememorării de-a valma. Mi se prevestește încă de ceva vreme sentimentul de toleranță față de propria-mi imagine adolescentină reflectată în cele câteva fotografii peste care dau, îmi revin în minte mai multe vise visate de curând, în care se petrec întâmplări imposibile din perspectiva timpului continuu curgător, eu-liceana alături de liceanul prezent al vieții mele, apoi înțeleg că bunăvoința cu care mă surprind dăruită, aceea care mă predispune la admirație mai degrabă decât la dispreț, vine natural din iubire și dorință de împăcare, a mea cu iubiții lumii mele care mă schimbă schimbându-se și a mea cu mine cea schimbată. Frumusețea ubicuă a adolescentului oricărei vremi merită descoperită și cinstită de dragul lui și al celui care-o caută. Paradoxal, în vreme ce timpul curge neîngăduitor, tot timpul, cel trecut al amintirilor, dar și cel prezent al momentului imediat trecător mă transformă într-o mamă (momentan) indulgentă. Din fericire, descopăr că îngăduința nu are caracter compulsiv, însă are inerție. Cred că din motivul ăsta scriu acum.
Sâmbăta în care pisicile răsăreau din ierburile mai înalte ca oricând în aprilie
Pe vremea, nu de mult dusă, când soarele strălucea mai văratic ca oricând în aprilie și pisicile răsăreau din ierburile mai înalte ca oricând în aprilie, cu toții am simțit că a venit momentul să zburdăm liberi pe câmpii. Am pornit încrezători, viteji de-acasă, dar în cele din urmă nu am prea zburdat, nici liber nu prea ne-am dezlănțuit, nici chiar câmpiile n-au fost tocmai câmpii. Poate puțin Horică să fi zburdat la un moment dat, cam până a condus cu șase zero, dar mai pe urmă, când adversatul s-a trezit, chiar dacă sprinteneala i s-a păstrat, a fost nevoit să apeleze la maturitatea sa de jucător serios ca să câștige meciul de tenis. L-a câștigat. Cum spuneam, libertățile noastre au ținut în limitele unor captivități felurite, iat-o pe Kiti, eliberându-și picioarele între pereții transparenți ai mașinii, iată-l pe Cătă, deblocându-se de termene și obligații de om muncitor tot din mașină, iată-mă pe mine, salvându-mă de gânduri și probleme cu suflet tremurător alături de Horică în acțiune și privește-l chiar și pe Felix, răsărind ca pisicile de mai sus din ierburi înalte într-o limită enervantă de hipersiguranță, lângă mama lui, dar totuși. 
Impresiile, aceste adevăruri de netăgăduit
Sunt atât de concentrată pe expresia pe care vreau s-o deslușesc, încât nu suport nicio întrerupere, fericirea mea de moment depinde de liniștea pe care cei din jurul meu o pot întreține. Sunt dependentă, însă sufăr acut de o falsă și relativă dependență. Amețitoarea vânzoleală a copilei mă tensionează peste măsură, impresia încordării o domină pe cea a concentrării. Tip, încercând să mă apăr, iar țipătul meu împinge încordarea într-o depresiune de gânduri, dar și pe Kiti din preajma mea. Mai încolo, când gându-mi obosește, calc niște cămăși. Kiti nu obosește fizic niciodată. Bineînțeles că admit că mă pot înșela, însă impresia desăvârșitei ei putințe de a se găsi aproape continuu în dinamică este pregnantă. Niciodată capătă astfel, în ciuda absolutului intrinsec care definește acest adverb și din cauza efectului impresionării, valoare relativă. Niciun adevăr nu este mai memorabil decât impresia. Calc cămașa fără noimă, iar lipsa noimei este în acest caz privilegiată. Kiti cinstește lipsa mea de judecată cu domolire. Se așază pe canapea, dar împăcarea ei nu are doar dimensiune fizică. Sunt realmente impresionată, copila tânjește după disponibilitatea mea sufletească, sau nu doar a mea. Cu cât mai liberă, mai neocupată de gânduri și senzații, cu atât mai liniștitoare, mai sigură, mai accesibilă, dar ce minunată și, totodată, întristătoare condiționare! Firesc, fără nevoia de a fi deslușită, impresia gândului meu ermetic asupra ei face cât trei cuvinte, ‘mamă, sunt aici’, dar cu câtă încordare ne socotim câteodată firescul!
Ostentativ sonor
Din stânga sună o romglezoaica cu accent american, sonoritate cu ostentație. De fapt, indiscreția este a mea, dar asta nu depinde de voința mea. Dorm puțin, dar aș dormi mai mult, fiindcă aș putea dormi puțin, fără să voiesc să dorm mai mult. Asta face ca sunetele intrate în capul meu să reverbereze ostentativ. Am ajuns de unde am plecat, ceea ce adesea înseamnă că am ajuns unde trebuie. N-am ajuns. Kiti ajunge la timp. Mă refer la timpul ei, care astăzi nu se potrivește cu timpul lui Felix. Am alternativă la a rămâne cu Kiti în mașină și a-l aștepta pe Felix să iasă din bazinul de înot, și anume să intru cu Kiti în bazin să-l scoatem pe Felix de acolo. Acesta s-ar numi un comportament intenționat provocator. Provocator de valuri, așadar renunțăm la alternativă. Felix iese din bazin. (Propoziția asta îmi amintește de propoziția compusă de Horica, acum vreo opt ani, “Cereala este de toamnă”, predicat nominal?). Il privesc dintr-o depărtare, firește, relativă. M-a ascultat ad litteram, ieși din duș, nu te usuci pe păr, pui obiectele ude în pungile puse la dispoziție în vestiar, vii în parcare. Ad litteram, a ieșit din duș după ce și-a pus tricoul pe el, nu s-a uscat pe păr după ce și-a turnat apă pe cap, a pus obiectele ude în pungi, în multe pungi, ceea ce înseamnă că a respectat întocmai indicațiile mele. Felix coboară către parcare, lăsând șiroaie subțirele de apă în urma lui, ca un câine plouat. Ploaia a stat, dar asta nu mai are acum importanță. Mă înduioșează să-l văd cum crește mare în salturi mici. Cu un salt mare, desigur, relativ, depășește o băltoacă, de parcă ar mai conta. Ești frumos ca un câine plouat, îl îmbrățișez cu rămășițe de duioșie. Mulțumesc, mi-e foame, mă mobilizează cu un surâs gingaș. Promit o gustare nu peste mult timp, iar vorbele mele au sonoritate ostentativă pentru Kiti, care își saltă trupul atletic peste două rânduri de scaune și-mi înfige o gheară amenințătoare în gât. Well…
Odă monotoniei blue
Haina nu îl face pe om, zice o vorbă, dar Horica insistă pe lângă mine să-i schimb lui Kiti pantalonii cu pătrățele alb și mov de pe ea cu o pereche de blugi, în timp ce Felix se întreabă cum se zice corect, un blugi sau un blug. Haina îl face pe om circumspect. Îi recomand să nu se împiedice în dileme de acest fel și să spună una sau mai multe perechi de blugi, totodată nu ezit să fac rocada, pantaloni cu pătrățele-în dulap, blugi-pe Kiti. Ea poartă acum blugi și un maiou mov cu ștrasuri, chic, ar putea fi lesne confundată cu orice altă fată de vârsta ei, deși îi lipsesc pletele în vânt. Cine s-ar fi gândit că m-aș putea călăuzi vreodată după asemenea criterii conformiste? Horica oftează, dar este totuși mulțumit, lui îi displac stridențele de orice fel, chiar și ale sale. Cum ne pregătim să ieșim împreună la masă și cum aparițiile surorii sale sunt adesea prea intense, blugii de pe ea, se gândește Horia, îi vor estompa înnăscuta și extravaganta ei expresivitate. Bine și-așa, îmi spun fără urmă de șovăială, în realitate nu contează dacă haina îl face sau nu îl face pe om om, atâta vreme cât haina de pe Kiti îl face pe Horica fericit. Fericirea lui Felix nu depinde de îmbrăcăminte, în niciun caz de îmbrăcămintea lui Kiti. A mea, nici atât, numai să se supună normelor estetice după care simt. Ieșim în oraș, iar realitatea pe care o trăim în clipele astea înseamnă un punct de cotitură a vieții noastre de familie. Suntem pe o spirală, într-un punct, pe care, deși n-am mai călcat, memoria îl recunoaște: împreună și împăcați. Desigur că blugii sunt tot atât de aleatorii în ecuația fericirii punctuale de mai sus, precum sunt extravaganțele fetei pregătite să se întâmple, însă lor și numai lor le sunt datoare cu o apreciere, bineînțeles, tot punctuală, pentru paradoxala lor monotonie.
A butterfly as big as our love
Aceștia suntem noi, copacul, florile, gardul și fluturele.
Acesta este un detaliu dintr-un desen, chiar mai complex decât se vede, al băiatului nostru mic. Sună interesant.
Acest detaliu a fost decupat de o prietenă, freelance visual artist, Roxana Ene, care vede cu ochi de profesionist acele detalii semnificative din lucrările copiilor noștri și ne încântă cu ele, ‘traducandu-le’ cu îndemânare și dragoste.
Acest articol este o emoție.
Acest articol este și o mulțumire.
Această abundență de pronume demonstrative nu este întâmplătoare, cum neîntâmplătoare este și dimensiunea exagerată a fluturașului lui Felix. Este un simplu artificiu stilistic și sufletesc; în acest fel mă apropii de subiectele despre care scriu. Cum este un mijloc sincer al copilului de a-și descrie trăirea. Da, fluturele.
Atât. Restul e esență. Ca-n chintesență.
Dinamică, porumbei, papagali credincioşi şi cafe latte
Se mişcă lucrurile odată cu noi. N-am mai spart de multişor niciun pahar, dar astăzi un ciob răzleţ s-a ivit de sub maşina de spălat. L-am luat cu degetele uşor, oare de unde vii şi cât de mult ai rătăcit? Totul e în mişcare, până şi părul celor doi Gogo, omuleţii cu părul de iarbă, creşte neîncetat. I-am tuns împreună cu aparţinătorii, Horica şi Felix, în baie, deasupra vasului wc-ului. A fost distractiv şi în ciuda locului în care i-am tuns, am tras adânc aer în piept, astfel ca izul ierbii proaspăt tunse să-mi aducă amintirile casei în care am locuit şi în care s-a născut stăpânul mai mic al unuia dintre Gogo.
Se mişcă şi cărţile, se mişcă şi jucăriile, dar asta o ştie orice copil. La noi mai mult ca la oricare. În pătuţul lui Felix număr una, două, trei…cinsprezece colocatari semipermanenţi. Nu e niciunul în acelaşi loc unde era cu o seară înainte. Nici Felix nu stă pe loc, de fapt el se mişcă cel mai mult dintre toţi aşa că noaptea, când pe întuneric mă aplec deasupra patului să-l învelesc, îi caut cu degetele făţuca pentru ca sa aflu unde a ajuns si ca sa nu i-o acopăr.
Ah, dar să vedeţi cât de mişcătoare sunt caietele şi penarele lui Horica! Ele sunt chiar impertinente, nu se codesc să ajungă absolut nicăieri. Un mic rezervor cu cerneală pentru stiloul lui Horica a ajuns chiar în maşina lui tati!!! Acolo unde l-a găsit Kiti. Şi fiindcă n-am avut timp de Kiti la fel cum n-am putut să-i întreţinem pe băieţi, copiii au găsit o cale pentru a alunga plictiseala aşteptării pe părinţi. În timp ce Horica şi Felix au adunat cu resturile de la un McDonald’s salvator vreo patru câini la fereastra maşinii, Kiti şi-a promis în barbă că va desface cumva rezervorul plimbăreţ de cerneală. Şi pentru ca a reuşit să se ţină de promisiune, când mi-am aruncat ochii pe faţa şi mâinile ei devenite albastre, mi-am dat seama că tricoul roşu cu dungi albe şi picăţele albastre de pe ea a fost doar roşu cu dungi albe de dimineaţă şi la origine. I-am promis tricoului că-l salvez cu Vanish, iar Felix a fost de părere că tot Vanishul îi va rezolva fetei şi faţa. Până la urmă n-am scăpat de picăţelele albastre de pe tricou cu Vanishul mincinos, astfel că am renunţat să-l aplicăm pe faţa albastră a fetiţei pe care o lăsăm în seama săpunului zilnic si speram că până la urmă să revină la culoarea naturală.
Se cutremură întreg apartamentul de câteva ori pe zi când arunca obiectele din loc în loc ca pe o minge. Iar mingi, fiindca răspunsul lui Kiti la întrebarea, care este jucăria ta preferată, este minge, mingi, avem nenumărate exemplare. Nu există încăpere fără minge. De-o fi baie, de-o fi cămară, de-o fi bucătărie sau cameră de zi.
Porumbeii mesageri ce vor fi ai lui Horica în curând au ieşit din ouăle lor. Sunt albi şi nu au creste. Inca nu au ajuns la Bucureşti. Aşa că Horica îi visează doar, noapte de noapte.
Ştiaţi că unul din cei doi papagai peruş ai domnului profesor, scăpaţi din curiozitatea unei fetiţe mici-mici care a testat deschiderea uşiţei coliviei în libertate, a revenit dramatic în colivia sa după aproape o săptămână de pribegie? Pe noi ne-a impresionat tare micuţa pasăre despre a cărei inteligenţă supravieţuitoare nu se auziseră veşti prea bune. Din păcate prietena lui nu a mai găsit calea de întoarcere. Sau şi-a găsit fericirea pe altundeva. I-am sugerat domnului profesor să-i aducă o altă parteneră lui Papi. Din nefericire, băbuţele-papagaliţe nu au căutare, deci nu sunt de vânzare.
Tati crede că la Starbucks pun droguri în cafea. Altfel cum se explică faptul că ne abatem pe acolo mereu şi mereu?
Eu şi copiii mei
Îmi este nespus de drag să ies cu copiii pe oriunde merg, cu sau fără treburi. Ca aseară. Copiii sunt în paturi seara la 8-8 jumate (ei, Horică o mai lungeşte până pe la 9, el e în categoria almost teen), însă excepţiile de la regula asta se ivesc cam o dată la 10-15 zile. Împreună cu cei doi mai mici, am plecat să-l luăm pe Horică de la şcoală, de unde am pornit spre Otopeni, acolo unde am avut o întâlnire pentru a achiziţiona nişte obiecte pentru casă. În cazuri din acestea şi dacă îl am pe Horică cu mine, omul meu de încredere, îi las pe toţi trei în maşină cu geamurile deschise, fără cheie de contact şi cu un telefon mobil la îndemână. Nu îi las oriunde singuri în maşină, de data asta, insă, parcasem maşina într-o curte privată, deci copiii au rămas în siguranţă. După ce mi-am rezolvat treburile, trecuseră cam 40 de minute, am ieşit şi i-am găsit liniştiţi, dar pe alte locuri decât îi lăsasem, iar Kiti privea senină pe geam din locul ei, poate spre pisicuţa jucăuşă, pe care o smotociseră cu două zile înainte băieţii mei. O doamnă ieşise dintr-o încăpere a clădirii cu două portocale mari, probabil îi urmărise de ceva timp, şi mă aştepta, pentru ca să le dăruiască copiilor, de drag probabil, laudandu-i admirativ cât de frumos s-au jucat tot acest timp. I-am mulţumit, i-am reancorat în scaunele lor şi am pornit înapoi spre oraş.
Nu este momentul cel mai fericit să te întorci în oraş dinspre Otopeni, seara la şapte. Dar nici n-aveam de gand să o fac incă, pentru că îmi doream neapărat să-i dăruiesc Alinei un cadou de ziua ei, aşa că am renunţat la a aştepta într-un şir enorm de maşini depăşirea obstacolului Băneasa şi am făcut stânga, la centrul comercial de-acolo. In parcare am fost tinta lui Kiti prin portiera larg deschisă a portbagajului, de unde scoteam căruciorul pentru Felix, care m-a luat in vizor, bombardandu-ma cu cele două portocale mari de mai sus. Şi cum ora la care preconizam să ajungem acasă ar fi depăşit cu mult
ora admisă pentru servirea cinei, am hotărât să ne oprim la Pizza Hut. Aici am cerut masa cea mai retrasă, aşa cum facem întotdeauna, şi am primit o măsuţă destul de mică pentru potenţialul distrugător mare al lui Kiti, de cel al lui Felix nu aveam de ce să îmi fac griji, întrucât l-am imobilizat în scaunul de copil al restaurantului. În ciuda temerilor mele legate de dimensiunea zgârcită a mesei, scaunele înconjurătoare, de fapt fotolii în toată regula, s-au dovedit a fi suficient de comode pentru a primi copiii în ele şi a le anula orice potenţială tentativă de asalt asupra mesei şi a obiectelor de pe ea. Pentru cină am împărţit în patru două pizza, una “fără nimic” aşa cum îi place lui Horică, adică Margherita şi una cu parmezan şi rozmarin, model nou şi foarte delicios. Kiti, Felix şi cu mine am împărţit o salată din salată verde, roşii, ardei şi ceapă cam aşa: ceapă şi salată- Kiti, salată, ardei şi roşii- Felix şi ce-a mai rămas- eu. De fapt niciodată nu pot spera la ce a mai rămas dintr-o salată, atâta timp cât opţiunea de a lăsa ceva din ea este a lui Kiti. Aşa că rectific: pe măsură ce împărţeam din salată în stânga şi dreapta, mai ciuguleam şi eu când una, când alta. Iar Horică, înfometat după şcoală, nu a împărţit cu nimeni, i-am acordat acest drept fără tăgadă, o porţie arătoasă de penne cu parmezan şi pâine cu usturoi. La masă am povestit, mai exact ne-a povestit Horică întâmplări de la şcoală, nu există zi de şcoală fără întâmplări istorisite de el şi iată un motiv pentru a savura zâmbind cina în patru. Kiti înţelege stările noastre şi le onorează prin mimetism, aşadar am avut parte de o Kiti la fel de veselă precum rânjitii de fraţii ei. Kiti a reuşit chiar să facă prima ei comandă într-un restaurant, spunându-i chelnarului, când acesta ne-a adus apa, destul de clar, “apă”. Motiv pentru care băiatul i-a oferit un pahar cu apă. Felix a vrut să se asigure din nou că el este puiul meu, apoi, pupându-mă pe mână, mi-a spus, “te pupă puiul tău!”.
Apoi am dat fuga aproape la propriu într-un magazin, unde am stat destul de mult ca să alegem, întotdeauna mă sfătuiesc şi cu Horică, atunci când fac un cadou, cel mai potrivit cadou pentru Alina. Horia m-a ajutat să analizez argumente pro şi împotriva alegerii unui anumit articol, iar remarca lui, că ar fi cazul să-i cumpărăm Alinei o geantă, întrucât cea maro cu care mai vine pe la noi este de babă, aproape că m-a convins, însă am renunţat în favoarea unui jerseu tare şic prin croială şi mai ales culoare. Cred că i-a plăcut cadoul, de aceea suntem mulţumiţi şi bucuroşi pentru misiunea reuşită.
Am părăsit în bătaia duşmănoasă a vântului Băneasa şomping city, aşa cum îi zice Felix, iar tot el, vântul, l-a trezit destul de brutal din somnicul care-l învăluise în căruciorul său pe mezin. Ne-am aruncat cu repeziciune în maşina încălzită încă de peste zi şi am luat-o spre casă. Văzând podul încă încărcat de maşini am ales să intrăm în oraş pe strada Jandarmeriei şi bine am făcut, pentru că nu ne-a luat nici douăzeci de minute să trecem de piaţa Presei libere, iar la nouă şi un sfert am ajuns în faţa casei, de unde l-am luat şi pe tati care ne aştepta cuminte în maşina lui, evident, fără cheie de acasă.
Nu mai ieşisem la masă de mult doar eu cu copiii, de aceea o păstrez ca pe o experientă foarte placută, pentru că îmi este nespus de drag sa ies cu ei oriunde. Dar parcă am mai spus-o o dată, astăzi!
Zi cu soare
Am intrat într-un magazin cu obiecte legate de instalaţiile unei case. Un fel de “women’s secret” bărbătesc. De aceea, când am deschis uşa grea de la intrare şi am păşit în sala-hala rece şi întunecată, am fost izbită de mai multe priviri iscoditoare şi interesate. În plus, am avut şi o parte dintre copii cu mine, o altă specie ciudată intr-un astfel de loc, noroc că, deşi copii, reprezentau totuşi partea masculină, mulţumesc, dragilor, pentru că mi-aţi fost amortizoare! Am reuşit cu relativă uşurinţă să achiziţionez o listă de produse, este uimitor cum poţi să înveţi anumite lucruri complet necunoscute şi pe care nu ţi-ai imaginat vreodată că ai putea măcar să le auzi. Băieţii nu s-au plictisit, o dată, pentru că ei nu se pot (încă) plictisi, iar apoi, pentru că, băieţi fiind, au o atracţie şi un interes naturale pentru şuruburi, coturi şi robineţi. Horica a urcat şi a coborât treptele ce duceau la un etaj neexplorat de niciunul dintre noi de câteva ori bune, iar Felix l-a urmat îndeaproape. Au lansat avioane din hârtiile colorate, ce făceau reclamă magazinului, de la etaj şi până jos, s-au urmărit printre centrale şi radiatoare cu un pistol de apă. Eu am ridicat o dată- de două, maxim de trei ori vocea la Felix, ca să-i întrerup bălăceala degetelor în apa potabilă de la dozator. La casierie am aşteptat să achit şi să primesc factura pentru ceea ce am cumpărat, compătimind-o în sinea mea pe fata pierdută într-o lume de şuruburi şi am ascultat povestea lui Felix care zicea vitejeşte cum s-a întâlnit el deunăzi cu doi T. rex-i pentru a căror captură s-a înarmat de fapt cu pistolul verde de apă şi cum s-au împrietenit ei în cele din urmă şi au dansat Moonwalker pe muzica lui Michael “Jasken”. Legătură dintre Felix şi cei doi T. recsi s-a dovedit a fi una de genul love-hate întrucât, deşi bucuroşi să danseze împreună, la întrebarea mea ce vrea să-i fac de mâncare pentru mâine, Felix a spus mazăre cu piept de T. rex. Aşa am să fac, dar în cazul în care nu găsesc piept de T. rex, voi cumpăra piept de pui.
Kiti a mers pentru prima dată la şcoală. Se pare că şcoala nu este destul de “specială” pentru Kiti. În sensul că nefiind sedată, ca alţi copii de pe-acolo, Kiti nu stă o oră întreagă în băncuţă ei. Ea are nevoie de mişcare, motiv pentru care de mâine va sta doar două ore. Măcar la început. Apoi mai vedem. Ştiam, dar acum m-am convins: nu poţi să pui toţi copiii cu probleme la un loc. Şi ei sunt diferiţi, iar problemele pe care le au îi diferenţiază şi mai tare. Măcar sunt doar 5 copii în clasa lui Kiti si merge mereu însoţită.
Horica a venit de la şcoală şi îşi face temele conştiincios. Kiti este obosită, ar vrea să adoarmă, dar nu o las, iar Felix stă “liniştit în coteţul său” sau “în locul ăsta frumos pe care l-am găsit io”, adică sub masă. Eu scriu cu senzaţia că am un balon umflat în stomac şi cu gândul la un ceai călduţ pe care o să mi-l fac imediat ce spăl şi culc copiii. Adică în 3 minute!
Seară in familie
În cortul montat aproape de pădurice şi de malul lacului stau cei trei copii, iar părinţii îi privesc dintr-o relativă depărtare. Pare că ar fi într-o expediţie de urmărire şi cercetare a animalelor de pe Animal planet. E linişte deplină, chiar şi Kiti îşi măsoară cu grijă şi cu interes respiraţia, se aud totuşi nişte şoapte din când în când. Este noapte cu stele şi lună pe cer.
“Hei, ce faceţi acolo?”. Întrebarea mea primeşte un răspuns abrupt,”şşşt, ne ascundem de turma de dinozauri!”. Aha, se joacă de-a urmărirea. Ei sunt urmăriţii, urmăritorii sunt imaginari. Oare îi vede şi Kiti?
Deodată începe agitaţia. Cortul se leagănă dintr-o parte într-alta şi inerţia mişcării lui îi aruncă afară pe copiii din el. Sunt atacaţi şi conducătorul de grup hotărăşte retragerea. Horia, cu cele necesare expediţiei pe spate, într-un rucsac, porneşte în fugă aranjând coloana de fugari în ordine descrescătoare.
Imaginea copiilor fugind vreo 200 de m în şir perfect, fără ruperi de ritm este acaparatoare pentru noi, părinţii copiilor. În special datorită lui Kiti care trăieşte jocul în acord cu fraţii săi. Şi datorită stilului în care ea aleargă după Horică, aruncând ritmic câte o privire în urmă pentru a se asigura că Felix e în coloană. Kiti aleargă cu viteză destul de mare, însă mişcările membrelor ei sunt uşor excentrice. În fugă, picioarele sunt aruncate spre exterior pas cu pas şi gambele nu sunt flectate suficient pe coapse astfel că arată ca o raţă în grabă mare. Braţele fac mişcări de înot în aer, iar mâinile le ţine cu palmele deschise şi degetele răsfirate, în contrast puternic cu membrele unui atlet în alergare. Dar aleargă şi o face cu viteză.
Ajung neprinşi înapoi la bază, în cort. Reintră unul după altul, aşa cum au şi ieşit, cu mişcări scurte şi sigure ca într-un desen animat (doar fundul lui Kiti mai are nevoie de o a doua mişcare ca să dispară din vedere) în cort unde răsuflă uşuraţi.
Jocul s-a terminat, copiii împart cu noi două pizza, Margherita şi vegetariană. A doua se termină mai repede, dar Felix mai vrea o bucată. Îi ofer din bucăţile pline de sos de roşii rămase pentru Horia (băiatul care mănâncă greu) dar sunt refuzată cu o mimică dezgustată şi cu observaţia că lui nu-i place pizza plină de sânge. Aşteptăm ca Horică să-şi mestece şi să-şi înghită ultimele bucăţele şi plecăm acasă.
Alte frânturi de zi
I-am spus, nu te juca la uşa de la balcon, pentru că poţi să-ţi prinzi mâna acolo, iar el şi-a întins buza inferioară spre exterior de parcă ar fi fost cozorocul unei şepci întoarsă cu capul în jos, pusă pe gât şi nu pe cap şi m-a privit suspicios, oare s-a supărat sau nu s-a supărat, întrebându-mă, mami, m-ai certat? I-am răspuns, cum aşa, iubitule, cum să te cert, te-am avertizat doar din grijă să nu te răneşti, dragul meu şi buza inferioară a început să îşi reducă din dimensiunile anterioare, de criză, nu până la cele minime, dar pe-acolo.
Am lucrat la început cu ea mult, i-am fost mamo-profesoară şi cred că această meserie o poate egala pe cea de profesoară contrar părerii general acceptate că părinţii nu pot fi profesorii copiilor lor. Era mică, zâmbăreaţă, senină. Acum este mare, mai serioasă, mai gravă. Şi nu îmi mai este elevă de când am demisionat din meseria de mamo-profesoară. Sunt doar mama ei. Mi-a rămas însă reflexul dobândit pe când era mică, zâmbăreaţă şi senină. E eleva mea din când în când şi atunci îmi arată că sunt favorita ei. Ca astăzi, când m-a complimentat cu răspunsurile ei atât de curate şi naturale.
Şi-a amintit că începe şcoala în curând şi nu poate să închidă sertarelul ăsta liniştit până nu află cum facem în prima zi de şcoală, eu trec într-a cincea, voi învăţa dupăamiază, nu-mi cunosc profesorii, ce facem? Căutăm pe internet, sugerez eu,, ignorând tot trecutul meu cu site-ul şcolii, pe care l-am accesat cu diferite ocazii, sperând să obţin informaţii relevante şi pe care l-am închis tot cu atâtea ocazii cu mâna goală de informaţii, parcă sperând într-o renaştere. N-am aflat cum se face atunci când treci într-a cincea în prima zi de şcoală, dar am aflat că ministra bla bla a vizitat şcoala noastră şi că noi toţi suntem nespus de bucuroşi şi onoraţi pentru asta.
Sunt în bucătărie şi simt o relaxare nemaipomenită pentru că am găsit soluţia pentru masa de prânz a copiilor. Strig un la masă şi aştept să apară rând pe rând copiii, ceea ce ei şi fac într-o ordine neobişnuită, numărul unu Felix, numărul doi Horia şi…unde-i Kiti, ea care avea mereu numărul unu pe tricoul de masă, păi a adormit, zice Horia. Sugerez, du-te şi trezeşte-o, şi Horica mă ascultă, soptindu-i la obloanele închise cuvântul magic de start, masă, şi masă devine foc de armă pentru Kiti care sare dintr- odată în picioare, dărâmându-l pe Horia şi călcându-l ca să îşi recucerească tricoul cu numărul unu. Îl ia astăzi pe numărul doi, fiindcă Felix nu mai poate fi dezbrăcat de cel cucerit, aşa-i cinstit. Horica vine şi el, târându-se rănit şi artistic cu tricoul lui cu numărul trei întipărit deja pe pieptul său.
Ce facem duminica asta, telegrafic, că-i prea cald
Zi de duminică
Dar nu una obişnuită.
O premieră.
Kiti echipată pentru alergare.
Pantofi de sport aleşi de pe coloanele de sub plăcuţa “running”.
Primul antrenament de jogging.
Prin frumosul parc Kiseleff.
Cu tati de mână, adică invers.
În timp ce noi,
Ceilalţi membri ai familiei,
Ne-am prezentat la o premiere, nu în premieră.
Horia a câştigat
Premiul doi la un concurs de matematică.
Trei cărţi şi, cum altfel, o diplomă.
Mai bine decât premiul trei de anul trecut (dar şi de anul ăsta)
Când a (s-a) câştigat o geantă.
Atât de urât şi pregnant mirositoare
Încât am sufocat-o prin încuiere în debara
În prealabil închisă ermetic olfactiv într-o pungă nebiodegradabila.
Cu vagi regrete.
O carte, cea de Jules Verne, e deja citită,
Alta, Robin Hood, e mult binevenită,
La fel ca şi cea de matematică
Întotdeauna (eventual) surprinzătoare.
Şi Kiti a alergat uşor,
S-a mai şi plimbat,
Iar când a văzut împrejurimile casei sale
În drumul de întoarcere,
A izbucnit în hohote de râs
Care s-au auzit încă mult după.
“Finally home! I made it!”
Parcă ar fi zis.
(Nu dacă ar fi vorbit
Ci dacă ar fi vorbit englezeşte).
Şi nu fiindcă nu i-ar fi plăcut
Ci fiindcă a obosit.
Ceea ce am şi urmărit, bineinteles.
În continuare,
Duminică obişnuită
Fără premiere.
Masa de prânz în familie,
Chiar şi acelaşi meniu obişnuit de duminică,
Supă de pui cu tăiţei şi mult pătrunjel frunze,
Orezul nostru mult plăcut cu salate.
Apoi,
Un pic de relaxare activă
Şi la terenul de tenis.
Până spre seară.
Stop.
Duminică faină şi scumpă.
Cum ar zice cineva de pe-aici.
Acum chiar stop.
Deci, stop.
Relaxare
Pentru întâiul ăsta de mai ne-am propus câteva ore bune afară în aer liber, pe zgura roşie şi înconjuraţi de pereţii verzi din frunzele copacilor ce împrejmuiesc terenurile de tenis. Am prins pentru joacă destul din soarele neaşteptat (după diverse forecasturi) al zilei dar, păcăliţi de căldura şi bunătatea lui, ne-am amânat jocul propriu-zis de tenis exact cu jumătate de oră înainte de venirea ploii. Şi atât de credincioşi în puterea lui, a soarelui, nu am părăsit terenul odată cu primii stropi de ploaie. Nici chiar mirarea din vocea lui Felix, “ce-e-e, plouă?”, nu ne-a oprit. A fost nevoie de mai mult ca să simţim că, doar de data asta, am fost înşelaţi. Şi, înghiţind în sec, am plecat spre casă. Şi, înghiţind în sec, am simţit o sete mare. Şi, înghiţind în sec, am mai înghiţit odată în sec şi am făcut stânga (cedând rugăminţilor plangaciose gen “Domba-Domba”) brusc şi neaşteptat la Mcdonald pentru un suc şi-o îngheţată cu ciocolată (simplu-dulce).
De ce iubim noi zgura roşie? Pentru că e caldă, moale, asortată cu verdele naturii, prietenoasă cu copiii, relaxantă. E un loc în care Felix a făcut primii paşi, Kiti vocalizează şi răspunde cu plăcere (ultimele lecţii mutate pe teren au fost adevărate reuşite), Horia nu se plictiseşte niciodată (are însă şi briceagul la el) iar noi, părinţii, facem sport.
