Aducere aminte

Unii vrem când suntem mici să creștem mai repede, ne ademenește ca o fată morgană imaginea noastră din viitorul adult, potent, infailibil, de unde am putea ști? Din fericire, ne întâmplăm uneori punctual în acea imagine. Uite-mă pe mine, de exemplu, ce satisfacție simt să-mi cumpăr când vreau, câte vreau și să le mai și țin în loc ferit de jind, că așa sunt ascunzișurile, toate aceste pixuri și creioane pe care le scriu abundent, la fel de rare și râvnite atunci precum ninsorile astăzi. Da, cumva absurdă și întristătoare trebuie să fie o asemenea fericire de om mare, dar n-a demonstrat nimeni până acum că nu-s la fel de jalnice de fapt toate fericirile omului mare.

Când scrii prea (sau poate nu prea, ci doar) mult, uiți temporar de vreme. Parcă se afla o zi cu arșiță când îmi amintesc să mă fi apucat de scris și totul părea neschimbat, dar, mai ales, fără sfărșit atunci, dar până și cel mai înfocat fan se mai plictisește de idolul său, așa și eu, am luat o pauză de la scris. Am ieșit pe terasă (sunt om mare și întind niște rufe spălate) unde, în afară de tufele splendide de dalii și purple aster, nimic nu mai era la fel de prietenos ca în acea zi caldă cu soare. Brrr, am zis și m-am îmbrățișat mai strâns ca nimeni altul, apoi Felix mi-a răspuns că el știa de dinainte aerul ăsta rece de azi. Sincer, m-am minunat, cum așa, citește vremea cu încăpățânarea unui bătrân la vârsta lui? De obicei, când te minunezi de ceva și apoi înțelegi motivul, îți trece minunarea. Ei bine, mie mi-a rămas, ba s-a mărit puțin, fiindcă Felix mi-a spus că de pe la sfârșit de octombrie citește zilnic aplicația de vreme, așteptând cu ardoare ninsoarea. M-a înduioșat desigur explicația lui, a copilului crescut și el mare, m-a înduioșat ezitarea lui, generică de altfel, de a mai sta o clipă înainte de a pleca mai departe.

Mai târziu au mai fost două ocazii mici în care să plâng puțin, pentru care am fost recunoscătoare.

(A)simetrii de sezon

Dacă îngâmfarea îi dă omului alură stridentă, iar modestia îi estompează însușirile, ar rămâne varianta sinelui echilibrat. Echilibrat, adică fără impunerea celorlalți, precum o face îngâmfatul, de taxe pe dispreț și aroganță care nu le aparțin și, totodată fără lipsirea oamenilor cu care se întâlnește modestul de expresiile sale profunde, intime. Din această perspectivă frumusețea este tot ceea ce reprezintă echilibru, armonie. Nu înseamnă, desigur, că în fața frumuseții nu ni se întâmplă ruperi dureroase.

Procrastinare vesperală de toamnă

Ploaia îmi cântă din dreapta o samba pe o singură notă, am căutat la pian și este si bemol, expirația Catincăi care doarme la stânga mea răsună ritmic, fiecare bătaie este împinsă fulgerător de musculatura netedă a trunchiului prin gurița ușor întredeschisă de respiratoare orală cronică, umbrele clarobscure ale picioarelor mesei din fața peretelui transparent se apropie tot mai amenințătoare de mine, dar nu mi-e frică de ele, semiîntunericul obișnuit de apus de zi, apus de an, augmentat de ploaia grea îmi apasă umerii, mă scufund adânc în fotoliul meu art deco, dar nu-i percep apăsarea mai neplăcut decât a unei pături grele, dar calde de lână, de dincolo fondul acustic se încarcă cu zumzăitul (ne)enervant al laptopului lui Felix ca un ”la” țiuit la nesfârșit de un diapazon maniac, între timp nu mai văd bine și aprind veioza de pe birou, asta mă face să mă simt ca atunci când mă dezvelesc preț de jumătate de corp, aș citi câteva pagini din cartea în care joc zilele astea, nu o fac pentru că sunt ținută în nemișcare de o forță mai mare decât voința, tastatul din degete nu se pune, aș bea încă o cafea, de aceea caut o ultimă picătură în cana tristă pe care am secat-o definitiv, nu o fac fiindcă sunt țintuită în fotoliul meu din lemn exotic de o statică de conservare, neapărată ca cea dintr-o depresie, aștept răbdătoare, ba chiar pasionată să se desfășoare toată această liniște apăsătoare a dupăamiezii ploioase până la epuizarea ei de parcă aș fi spectatoarea unui concert de cameră, nu risipesc mai mult de-un strop de energie, ai zice că-s definiția cumpătării.

Vinovat

Mi-am amintit de când Felix care era mic s-a supărat odată foarte tare, poate a și plâns, pentru că a întrezărit pe sub pătura fragilă de zăpadă a câmpului urme vagi de verde năclăit, motivându-și supărarea prin surprinzătoarea exclamație, nu vreau să văd. ”Nu vreau să văd”, atât de altfel decât ”vreau să văd”, este pe cât de neașteptată, pe atât de dureroasă când vine pentru primele dăți de la un copil. Când înțeleg că dedesubturile nu sunt doar potențiale mici fericiri, ci sunt neapărat și nefericiri. Nu știu de ce mă gândesc acum la asta sau poate că amintirea vine odată cu contrastul trist pe care-l observ în grădină între vivacitatea florilor de trandafir și întunecimea zilei de octombrie. Dacă textulețul ăsta ar fi un film polițist american, aș încheia cu, the verdict: guilty.

Septembrie

M-am născut la început de septembrie, mă mint că m-am născut vara. Vara este ca o piesă muzicală lungă, atât de frumoasă încât nu crezi că se poate vreodată sfârși, până când. Dar eu mă mint și, încă dinainte să se termine, o dau înapoi, o reiau de la capăt, fiindcă nu apucă să ne dea ultimul acord și mi se face dor. Apoi vine toamna. Dar ca să vină ca lumea, trebuie să uiți de dor. Mi se face dor de mine cea cu un an mai tânără, mai puțin rumenită la trup și suflet, mai ușor de atins și totuși incredibil de puternică. Mi-e dor de naivitatea cu care îmi detestam vulnerabilitățile acum un an, iar pentru că doar mă mint că este încă vară, plâng puțin de dor. Știu că am fost frumoasă astă vară, fiindcă am dat vara înapoi și m-am revăzut în ea. Astăzi e septembrie și nemaifiind sigură de vară, nu mă uit în oglindă. Când am tras de dimineață draperiile dinspre răsărit, mi-a răsunat în urechi o muzicuță caldă, curgătoare și adâncă, ce m-a emoționat, iar mie nu îmi place sunetul muzicuței în vreun fel special. Nu caut semne în lucrurile care mi se întâmplă, fiindcă ceea ce se întâmplă oricum lasă semne. Incă nu s-a instalat, dar când o va face, eu voi fi uitat de dorul meu si voi fi din nou o puștoaică naivă, că ăsta e mersul.

 

WhatsApp Image 2020-09-10 at 17.39.28

Verde patinat

Am văzut atât de mulți bicicliști pe străzi încât pentru o clipă am visat că s-a dat timpul înapoi în Ljubljana tinereții noastre absolute. Astăzi ne trăim una dintre tinerețile relative care, fiind relative, sunt atemporale.

Doar în tricouri și pantaloni scurți, m-a trecut gândul că dacă ne trebuie o oră specială de vară/iarnă, ca o compensație pentru firescul la care nu ne putem lesne adapta, ce s-ar întâmpla dacă am da septembrie înapoi și l-am retrăi cu încă acea rămășiță de indiferență dulce față de transformare pe care calitatea de tânăr și solar ne-o dă. Să nu intrăm cu una, cu două în jocul capricios al sufletului, să-l amăgim cu un surplus de uitare și niște impresii spectaculoase de azur, să-l lăsăm chiar și mai mult în urma trupului, această entitate dureros de fidelă timpului celui curgător. Dar dacă toată rezistența asta sufletească superficială ar trebui deodată ruptă, să nu cumva să ne depășească cu totul tristețea, vai!

 

69246211_10220580635615941_3774446903589076992_o

Fără bis

Nu-i o ploaie oarecare. Nu mă udă, dar mă atinge. Aș vrea să îi mulțumesc cu ropote de aplauze, de parcă ar fi plouată de un virtuoz. (Nu) aștept cuminte să se termine, cum (nu) aștept cu teamă sfârșitul unei muzici încântătoare. Nu s-ar fi găsit o zi mai potrivită din săptămână să am timp. Stau nemișcată și ascult cum plouă prin mine, ca un bebeluș mângâiat. Mă simt indispensabilă în clipa asta, ca garnitura unei instalații sanitare, ca publicul unui concert. Sunt fericită când mă prinde liberă ploaia, acest detox ancestral imposibil de rezervat. Plouă complet, nu e nevoie de bis.

 

14971153_10211076100208496_1307546497_n

 

Mă cheamă mirare

Octombrie și încă nu port șosete în picioare, (în picioare nu este un detaliu superfluu, de exemplu, Kiti poartă uneori șosetele peste mâini, (observ că prepoziția ”în” nu este îndreptățită să indice mâna, ca parte înveșmântată a corpului, pun asta mai degrabă pe seama inteligenței speciale a mâinilor, decât pe slăbiciunea prepoziției în discuție)). Ador să mă las surprinsă de nevoia subită de a mă încălța, chiar cu riscul de a răci un pic, în definitiv prea sufăr de scrupulozitate în unele privințe. Pădurea este uimitor de verde, și ea mă va perplexa deodată cu frunzișul ei autumnal pestrițat. Mirarea este binecuvântarea mea. Una dintre ele. Cine mă cunoaște, mi-o poate vedea în ochi, direct. Las mirarea într-o parte, pentru că mă aflu repetat recipientul de încredere al țesăturilor fantastice ale minții copilului meu. E drept, nu trebuie să încetez nici acum să mă mir, dar încrederea pe care mi-o dă cere în primul rând ascultare. Ascultarea este despre el, mirarea este despre mine. Un liliac întârziat zboară în rând cu mașina în care ne aflăm noi doi, aventurierul matinal îi amintește lui Felix de liliacul-vulpe sau vulpea zburătoare, despre care știe că este la fel de mare precum tatăl său (eronat, doar anvergura aripilor sale trece ușor de un metru și jumătate), subiect generos pentru o nouă poveste spontană. Miss Sarah, ”mi-e foarte dor de ea”, le-a spus prima oară despre liliacul-vulpe, iar în propoziția ”mie întotdeauna liliecii îmi amintesc de miss Sarah” stă candoarea în forma ei cea mai pură. Ajungem în trei-patru minute, dar până să ajungem mai este vreme să mă bucure cu o enumerare de câteva superputeri extravagante ale eroului de poveste, el însuși, dintre care le înregistrez pe acestea: abilitatea de a mângâia plăcut și aceea de a vedea până-n zece kilometri. Ajungem la destinație, rămân singură să mă mir pentru că am uitat că am vrut să scriu despre octombrie.

 

 

14482017_10210722139439698_2674746411685935410_o

Sezonal

14407776_10210603728599501_1888470584_nSunt singură acasă și strănut. Fac și altele, dar mai ales strănut. Mai apoi iarăși strănut și o fac atât de tare, încât sperii patru broaște de pe marginea iazului, de le văd cum sar speriate în apă. Îmi vine să zâmbesc, dar nu zâmbesc, pentru că strănut. De enervare arunc o înjurătură (sunt singură acasă- spun asta, ca să pară că contează), ceea ce-mi scoate totuși zâmbetul de mai devreme. Îmi amintesc de bunicul care sughița și bombănea iritat după fiecare sughiț. Pe noi ne amuza teribil. Devin mai relaxată când înjur din tot sufletul după ce strănut din toți rărunchii. Broschi nu schițează nici o mișcare, lipsa urechilor o arată impasibilă cum e piatra pe care stă. Cred că iritarea mea vădită domolește pornirea nestăvilită a fiziologiei. Amân aspirina pe mai târziu. Îmi trebuie mult să mă las convinsă s-o iau. Mult mai mult decât să încerc cu o înjurătură.