Îmi dă o stare bună să descopăr zeci de copii de toate vârstele înaintea recitalului de pian al școlii și nu mă gândesc prea mult la o eventuală apatie a părinților în alegerea studiului pianului, ca urmare a unui fason colectiv mai degrabă decât a unei convingeri personale, am încredere deplină că undeva, cumva, poate la un nivel greu de intuit, muzica și instrumentul care o emite ordonează fericit o lume sau mai multe. O lume intimă ordonată, o lume-reper pentru un viitor spirit critic sau esența ființării omului liber.

Tot așa, cu drag le observ copilașilor neliniștea din picioare, acolo unde se găsesc, sub claviatură, dinamica încântătoare a picioarelor este o oglindă subtilă a personalităților și încrederii micilor interpreți. Poți recunoaște adesea tensiunea trupului, timiditatea sau dezinvoltura temperamentului, dar și stăpânirea de sine și siguranța pe care orele de studiu le înlesnesc, însă nu este neapărat acesta motivul pentru care jocul picioarelor mi se pare atât de atrăgător, ci motivul se leagă în înduioșătoarea inerție a gestului copilăresc din timpul exercițiului pentru maturizare, un gest bineînțeles permis, mai ales când se întâmplă ascuns de propria privire.

În altă ordine de idei sau poate chiar în aceeași (iată unul din gândurile mele optimiste), în drumul nostru (lung) către școală ajung împreună cu băieții (desigur, nu pentru prima oară, deși puținătatea expresiilor fetei ne poate scuza entuziasmarea) să hotărâm că dacă există vreo certitudine pe lume în ceea ce o privește pe Kiti în afara iubirii ce i-o purtăm, atunci aceasta trebuie să fie înzestrarea copilei cu simț muzical, pentru că iat-o din nou pe Kiti fredonând voce de clarinet și alte instrumente, în ton congruent cu cel de pe fundal. ”Ce folos?”, s-ar putea întreba pragmaticul și ”oare?”, ar putea pune la îndoială scepticul, numai că atât folosul, în primul caz, cât și exactitatea, pentru celălalt, sunt noime inventate atât timp cât bucură pașnic un grup simțitor de oameni.