Ariespiisiti

Primum non nocere ni s-a spus la cursul de bioetică și mie mi-a sunat foarte pregnant în creier atenționarea pe care o exprimă expresia asta. Autoritatea implicită a meseriei de medic este de bun augur, dar poate deveni o capcană ce-ți maschează frustrările, neputințele, limitările, epuizările.

In primul rând nu face rău ar putea să fie un îndemn explicit și în cursul de etică al viitorului profesor, pedagog, cât despre cei ce devin părinți Dumnezeu cu mila. In urma unor gânduri despre copii, părinți, relații, temperamente, am avut această revelație: ”primum non nocere” nu este decât punerea permanentă la îndoială a autorității mele profesionale și parentale, dobândită mai mult sau mai puțin aleator, este esența legăturilor sănătoase, a încrederii dintre noi și totodată esența curiozității către cunoaștere, deci premisa desăvârșirii spre care am putea tinde.

 

73417754_10220824943403483_4582742392733433856_o

Deschis

Dacă anul trecut Felix mi-a apărut atent și visător la școală, în clasa a cincea Felix pare că și-a închis fericit pe undeva mai profund melancolia. Este curios cum anticiparea dorului te poate atinge mai adânc decât dorul însuși. Cum amintirea unei dureri te doare. Din perspectiva asta, timpul este nespus de grațios, îți dă măcar o șansă să nu îți plângi de milă, șansa prezentului.

Aș nota că sunt fericită că Felix îmi păstrează mereu un scaun liber lângă el (vino, mami, aici, aici), dar prefer să spun că bucuria de a mă afla dorită în proximitatea lui fizică este cu atât mai îndreptățită cu cât, în timp ce copilul tot crește, mă voi găsi pe negândite păcălită de tristețea de a fi firesc respinsă. Păcălită, iată un adevăr de neignorat.

Dar nu dezamăgirea. Aflarea ei nu-mi dă sentimente bune. Nu este drept ca copilul să creadă că a dezamăgit, iar toată vina este a mea. Dintre toate materiile, chiar matematica, de acum destul de a lui, cum și a mea, să îl descopere neîmpăcat. Sau poate tocmai pentru că o simte a lui, cum o simt și eu a mea, să-l facă să suspine, așa încât să fim amândoi nevoiți să ne retragem scurt din oră. Orice, dar nu dezamăgirea! Iubirea părintească nu-i o amăgire, așadar nici dezamăgire nu poate exista. Când totuși există, ceva nesiguranță umblă deghizată în iubire.
24172260_10214740221449237_1532478882_n

Necompetitiv

Felix se învârte în cercuri concentrice. În mijloc levitează niște cuvinte formate din litere neastâmpărate. Le știu pe toate foarte bine, îi coase el centrului un înveliș, și nu mă interesează cât de repede le pot înșirui literele. Este concurs de ”spelling”, iar eu nu sunt competitiv! Ha, ha, ha, mi se pare amuzant atributul pe care singur (nu) și-l dă. Nu ești competitiv? Nu, concursurile mă fac să mă simt nedreptățit, uite, ieri, la ”spelling” am vrut să mă corectez, fiindcă din grabă am zis greșit, iar juriul m-a dat afară. Sunt sigură că juriul a respectat regula jocului, uite, ca să nu fi greșit, ar fi trebuit să repeți cuvintele. Nu este un joc, pentru că eu SUNT jucăuș!

 

DSCN5353

Gânduri

Vin de la o masă rotundă pe tema programului încărcat al copiilor noștri, rămân apoi să mă gândesc cum stă treaba cu aspirația la performanță. Cum performanța copilului (sportivă, academică, artistică) este precedată și acompaniată de nenumărate ore de antrenament începute de la vârsta lui foarte mică, este evident că, substanțial, alegerea de a performa într-un domeniu este a părinților. Dacă astfel stau lucrurile, părinții trebuie să înțeleagă că sunt responsabili pentru consecințele ce decurg din alegerea făcută, fie ele bune sau rele, astfel ei vor putea evalua cinstit și la timp potrivit efectele instruirii pentru performanță. Aș spune că o încurajare mai onestă pentru copilul meu decât ”dacă vrei, poți” (cu varianta, ”dacă eu vreau, tu poți”) este ”dacă vrei, poți să încerci”.

Renunț la grădinița de legume de acasă destul de ușor, dar, e drept, hotărâm asta împreună chiar după ce termin de curățat bucata de pământ de buruieni și uscături, așadar epuizată fizic de o muncă grea, cu care nu sunt obișnuită, renunț ca la un capriciu de vedetă, fără remușcări. Păstrez totuși fructele de pădure și plantele aromatice, iar acestea sunt mult mai mult decât niște biete fandoseli. În loc plantez o tufă gata crescută de boule de neige, îmi amintește de grădina bunicului din partea mamei, iar când citesc despre ea, sunt uimită de faptul că înflorește doar până în iunie, mereu am crezut că face flori până toamna târziu, poate numele sau poate mai degrabă proiecția atemporală a grădinii înflorite a bunicilor în mintea copilului.

13048223_10209321407142266_2999295534205322124_o

Armonii

Îmi dă o stare bună să descopăr zeci de copii de toate vârstele înaintea recitalului de pian al școlii și nu mă gândesc prea mult la o eventuală apatie a părinților în alegerea studiului pianului, ca urmare a unui fason colectiv mai degrabă decât a unei convingeri personale, am încredere deplină că undeva, cumva, poate la un nivel greu de intuit, muzica și instrumentul care o emite ordonează fericit o lume sau mai multe. O lume intimă ordonată, o lume-reper pentru un viitor spirit critic sau esența ființării omului liber.

Tot așa, cu drag le observ copilașilor neliniștea din picioare, acolo unde se găsesc, sub claviatură, dinamica încântătoare a picioarelor este o oglindă subtilă a personalităților și încrederii micilor interpreți. Poți recunoaște adesea tensiunea trupului, timiditatea sau dezinvoltura temperamentului, dar și stăpânirea de sine și siguranța pe care orele de studiu le înlesnesc, însă nu este neapărat acesta motivul pentru care jocul picioarelor mi se pare atât de atrăgător, ci motivul se leagă în înduioșătoarea inerție a gestului copilăresc din timpul exercițiului pentru maturizare, un gest bineînțeles permis, mai ales când se întâmplă ascuns de propria privire.

În altă ordine de idei sau poate chiar în aceeași (iată unul din gândurile mele optimiste), în drumul nostru (lung) către școală ajung împreună cu băieții (desigur, nu pentru prima oară, deși puținătatea expresiilor fetei ne poate scuza entuziasmarea) să hotărâm că dacă există vreo certitudine pe lume în ceea ce o privește pe Kiti în afara iubirii ce i-o purtăm, atunci aceasta trebuie să fie înzestrarea copilei cu simț muzical, pentru că iat-o din nou pe Kiti fredonând voce de clarinet și alte instrumente, în ton congruent cu cel de pe fundal. ”Ce folos?”, s-ar putea întreba pragmaticul și ”oare?”, ar putea pune la îndoială scepticul, numai că atât folosul, în primul caz, cât și exactitatea, pentru celălalt, sunt noime inventate atât timp cât bucură pașnic un grup simțitor de oameni.

DSCN5287-002

Copilule


Adesea auzi că ivirea în viața ta a copilului special te face mai reflexiv, mai atent la tine, așadar mai pregătit să trăiești în armonie cu ceea ce ai fost dat să poți fi și cred că asta se poate întâmpla, pentru că ești forțat oarecum să observi mai atent, să pui la îndoială, să exersezi, uneori până la epuizare, răbdarea, să ai încredere, să speri, să inventezi și să testezi, apoi alte asemenea conjunctive prin care redefinești imposibilul. Dar oare nu orice copil ar putea înlesni toată această prefacere, trebuie el să fie special și în sensul prin care îl opunem ‘normalității’? Eu zic că nu. Cred că părintele unui copil cu dezvoltare ordinară sau extraordinară (aici sunt puțin ironică, întrucât elementul de compunere savantă apare prea des în percepția asupra propriilor copii), așadar cred că părintele nu are meritul esențial pentru normalitatea sau peste-normalitatea copilului său, iar acest amănunt, frecvent trecut cu vederea, nu îi dă timp nici lui, dar mai ales copilului să crească armonios. Cred că cele mai ignorate în creșterea copilului îi sunt emoțiile și curiozitățile, întrucât în desfășurarea procesului de a crește copii, acestea sunt cele mai puțin vizibile, cele mai greu scalabile, cel mai dificil de descoperit. Am o singură idee: să ne primim copiii pe lume cu mai puțină aroganță și mai multă curiozitate, în definitiv am fost și noi odată copii.

IMG_0596

 

O experiență frumoasă de învățare

Ca participant al workshop-ului organizat de profesorul Kevin Bartlett și organizat de școala Avenor College (mulțumesc!) pe o temă despre arta învățării, atât de dragă mie, numit Learning Leadership. Through the Learners’ Lens, și ca rezultat concret al experienței mele de învățare ca urmare a acestei sesiuni practice, am încercat să conceptualizez, exprimând în stilul meu laconic ideea profilată.

Împinsă de la spate de un imens sistem inerțial în care omul, element său esențial, prin menire și substanță alcătuitoare, și-a uitat de mult rostul și și-a adormit abilitatea de a se recunoaște pe sine, școala, așa cum se află în aceste agonice, dar paradoxal zâmbitoare zbateri, apare impenetrabilă și refuzată ca o nucă seacă. Da, impenetrabil și refuzat descriu dualitatea de dispoziție față de școală, nu atât din cauza caracterului obligatoriu al urmării unei școli (trebuie- mă adaptez), ci mai ales pentru că suntem dăruiți cu conștiința putinței de a crea (vreau- nu mă resemnez). Școala nu va fi nicicând bună de urmat și eficientă, adică simplă și funcțională, dacă stăruie îndărătnic în neacceptare și rătăcire, iar prăbușirea ei este iminentă. Când trecerile noastre prin școală vor înceta să fie predominant cuantificate, în defavoarea tălmăcirii lor, acestea se vor transforma în pe-treceri, în con-viețuiri prefăcătoare temeinice, iar pentru a da sens acestor treceri este vremea să ne întrebăm împreună, DE CE ne aflăm acum, aici, tu, cu mine și cu el, și CUM dăm laolaltă semnificație esențială împrejurării norocoase de a ne avea unii pe ceilalți. Cu alte cuvinte, trăim decăderea sistemică a epocii ultra-tehnologizate a școlii, care i-a imprimat necontestabil omului școlii, ca pe niște reflexe condiționate, procedee, metode și reguli de ființare în organizația pe care școala o reprezintă, totodată suntem observatorii fericiți ai recunoașterii trebuinței de umanizare a instituției școlii, prin cinstirea darului de a fi fost lăsați sau evoluați pe Pământ ca ființe sociale vibrante, dornice de cunoaștere și capabile de înțelegere și emoționare.

12890965_10209056037468190_1193787798626059065_o

O cercetare

Citesc că educația părintească empatică îl tulbură la nivel organic celular pe părinte, dar nu ăsta este motivul pentru care îmi accentuez cuvintele ca să-l fac să înțeleagă, dimpotrivă, sunt pregătită să-mi îngrijesc imperceptibila stare inflamatorie eventual rezultată, numai să îi fie bine copilului, un bine întreg, emoțional și trupesc, fiindcă întâlnesc prea mulți oameni cu principii morale haotice, decurse din învățătura părintească cea mai dezastruoasă, precoce și neadevărată, că transparența emoțiilor este rușinoasă, detestabilă și un semn al slăbiciunii. De fapt ”descoperirea” nu este tocmai uimitoare, întrucât a te îngriji de bunăstarea altui om cere depunerea unui efort, dar nu mă miră căutările de recunoaștere și întărire ale unor comportamente mai degrabă ”la modă” decât firești, întrucât firescul a cam căzut în desuetudine.

Așadar se întâmplă să mă uit pe mine prin vreun colț al firii când îi cer copilului mic să știe, din fericire copilul mare mă trage de urechi, ”hei, pe unde rătăcești?, vorbești prea tare!”, iar eu nu pot decât să îmi spun, ce mult iubesc să-mi facă observații copiii, pentru că este firesc să nu le știu pe toate, iar eu iubesc firescul, și totodată pentru că mă bucur nespus să îi înțeleg întregi, cu încredere. Să cercetăm!
FullSizeRender-10

Nuanțe

Din toate răspunsurile îngrijitorilor lui Felix de la școală culeg o idee esențială, copilul își vede de treabă cuminte, cuminte în ce sens ar vrea oricine, și responsabil. Dragul mamei, am un deja-vu! Mă apropii de școală, copiii sunt în pauză, ”mama lui Fix, mama lui Fix”, se aude o strigare. Apare fix când ajung să intru pe poartă. Felix se repede să împingă poarta metalică pe șina pe care culisează (îmi amintesc că odată m-am gândit că dacă aș fi o ușă, nu aș voi să fiu una care culisează, întrucât m-aș blaza în spațiul totuși generos care ni s-a dat) și chiar reușește s-o facă, numai că gardianul școlii se repede la rândul său să îl apostrofeze pe Felix, care replică prompt, ”pentru mama”, ”mama”, accentuează. Bărbatul rămâne imparțial față de propriile sale responsabilități, îl îngână aspru pe băiat, ”mama”, însă eu caut să devin părtinitoare față de buna dispoziție a tuturor, zâmbesc când îi reamintesc delicat adultului de universalitatea iubirii pentru mama și mulțumesc pentru că mă primește în spațiul pe care îl străjuiește. Gestul lui Felix de a sări să deschidă poarta este evident un gest interzis în împrejurarea dată, iar responsabilitatea gardianului îi impune acestuia să îl împiedice, dar nu despre asta e vorba în propoziție. Ci despre nuanțe. Maturizarea presupune abilitatea învățată de a percepe nuanțele, iar asta n-are cum să nu se lege de sensibilitatea artistică, deasemenea învățată. Să crească cu simțurile permeabile la estetica vieții înlesnește atingerea stării ataraxia (grecescul intraductibil), fiindcă am vorbit ieri cu Miss despre asta.

DSCN5222

Altfel

-Mi-e sete, se apropie Felix de mine în mica pauză de așteptare a rândului la antrenamentul de tenis.
-Felix, pleacă de la mama sau o dau afară de pe teren, îi strigă profesorul.
-Dați-o afară, da, da, strigă și un bunic de lângă mine.
Felix se încruntă, încrucișează brațele pe piept, lovește piciorul de zgură și se retrage. Mie nu-mi vine să-mi cred urechilor, îl privesc aspru pe bunic, iar acesta zâmbește împăciuitor, explicându-mi, ‘e prea răsfățat și timid, doamnă’. Îmi displac profund judecățile întâmplătoare de acest fel, cu atât mai mult cu cât micile drăgălășenii cu care mă alintă Felix în timpul lecțiilor de tenis înseamnă câte o îmbrățișare scurtă sau o vorbă dulce în pauze. Îmi simt lacrimile gata să mă inunde, dar reușesc cumva să le rețin. Felix lovește mingea vădit nemulțumit de nedreptatea care i se face, pledează tacit vinovat de sete, dorul de mamă nu-l poate învinovăți, desigur. La rândul meu, și eu mă simt nedreptățită, ai zice că suferim de vreun sindrom familial de mania persecuției. Dar nu, eu citesc sau urmăresc jocul în deplină tăcere de pe bancă. Mă gândesc că pornirile malițioase ale oamenilor descriu mai degrabă neliniștile din fața necunoscutului ale celor porniți, decât lipsa de simpatie pentru destinatarii malițiozităților, și-mi reproșez  inabilitatea de a nu mă lăsa tulburată. Uneori mă prinde valul din urmă și mă îneacă, nici nu știu ce este mai copleșitor, să fiu eu însămi sau să mimez conformism.

Copilul silitor

Primul profesor de tenis al lui Felix îmi reamintește cât de răzvrătit a fost copilul la început, cum nu voia el să facă ce i se spune, cum îl mai ‘bătea’ din când în când de furie pe profesor ca efect al unei mustrări ocazionale, cum îi arunca diverse cuvinte nu foarte prietenoase în față pentru câte o notă mai mică și despre strategiile noastre comune de a-l ‘îmblânzi’ câte puțin, fără a-l îngrădi totuși în voința lui atât de vehement exprimată. Îmi reamintește de toate astea, fiindcă îl surprinde imaginea de elev silitor pe care i-o fac despre Felix, astăzi un băiat cu aceeași voință fermă, dar cu grijă deosebită pentru lucrurile pe care le pregătește pentru școală. Iată-l, de exemplu, pe Felix de dimineață, în mașină, căutând să despartă ‘elicopter’ în silabe, cerându-mi să îi corectez greșelile, în cazul în care există, pentru scrierea corectă a cuvântului ‘decembrie’, rugându-mă să îl aprob, ‘nu-i așa că ‘iepure’ conține patru de-alea, ‘a, e, i, o, u”?

Acest tip de comportament, să-i zic ‘responsabil’, față de școală este definitoriu pentru anumiți copii în lipsa unor motivatori extrinseci, de exemplu, părinții care le cer anumite performanțe școlare copiilor, eu însămi am fost un astfel de copil. Nu caut să înțeleg acum de ce se întâmplă asta în unele cazuri, însă observ, fără ca acest tip de comportament ‘responsabil’ să fie necesar și suficient marca succesului școlar, că acesta reprezintă totuși comportamentul cel mai dorit de către profesori, așadar acela care va fi mereu recompensat și etichetat pozitiv, adesea în dauna unor tipuri comportamentale ‘altfel’, poate cel puțin la fel de eficiente din perspectiva prelungă a dezvoltării generale a copilului, dar mai puțin apreciate în școlile de masă, din atâtea motive, despre care noi, părinții copiilor școlari, vorbim. Deși părinții acestor copii ‘responsabili’ față de școală se simt recompensați de ‘succesul’ micilor elevi, încerc totuși un mic sentiment de nemulțumire pentru descoperirea în copii a spaimei de ‘eșec’, de recompensare (etichetare) negativă, până la urmă a temerii de a fi ei înșiși, întrucât este firească și dezirabilă dezvoltarea complexă a copilului, care presupune neapărat anumite momente de discontinuitate punctuală, ce se pot percepe negativ de către copii, părinți și chiar profesori.

Matematica din privirea lor – o splendoare!

Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.

Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.

În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea ‘ce este matematica pentru tine?’,  ‘cum arată o lume fără matematică?’, mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia ‘univers de forme’ și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.

A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!

PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!

Unu şi cu unu fac doi? Nu întotdeauna!

Nu trebuie să pui capul în pământ, să îţi ia foc capul de la căldura arzătoare a sângelui ce năvăleşte în extremitatea superioară a corpului sau, din contra, să ridici trufaş capul, şi cu el odată, nasul sus, sus de tot, să ataci din senin aşa cum ai contraataca atunci când nu înţelegi. Când nu înţelegi ai de fapt o şansa fantastică de a descoperi. Când simţi că pământul pe care calci se mişcă, te concentrezi, te aduni şi încerci să-ţi întreci aşteptările, redobandindu-ţi echilibrul pierdut. Descoperi că mersul tău se poate armoniza şi pe nisipuri mişcătoare. Înţelegi că sistemul de referinţă se modifică, ai şansa să schimbi perspectiva , să anulezi clişeele după care ai mers până atunci. Şi înveţi că ceea ce până ieri te arunca la pământ, astăzi nu poate decât să te dezechilibreze uşor. Eşti tulburat şi dezorientat în faţa necunoscutului. Dar eşti om şi ai dreptul la demnitatea de a cere ajutor, ca să înţelegi ce se întâmplă cu tine. Să înţelegi de ce nu mai eşti azi aşa cum ai fost până ieri. Dacă nu o faci, vei adânci tulburarea în care te zbaţi şi pierzi încrederea.

Kiti a terminat grădiniţa. De la toamnă va fi şcolăriţă. Cu buchetul mare de flori în braţe am păşit în grădiniţă pentru ultima zi din etapa preşcolară a lui Kiti. Cu mulţumiri pe lângă buchetul de flori i-am spus la revedere doamnei educatoare. Fără nostalgie, totuşi cu o strângere de inimă, am urat ceea ce se urează în situaţiile astea, iar cu speranţă am încercat să descopăr bucuria în ochii educatoarei pentru şansa extraordinară ce i s-a dat prin prezenţa lui Kiti în grupa ei. Nu am găsit-o. Bucuria. Sau recunoaşterea. Am dat însă de resemnare şi neputinţă. E greu şi extenuant să dai. E simplu şi extenuant să ceri.

Suntem excesivi sau deficitari. Suntem dezechilibraţi. Primim necritic şi oferim neempatic. Nu ne plac lecţiile. Nu ne plac profesorii pentru că şi ei, la rândul lor, ne dispreţuiesc (uneori). Suntem mândri şi nearmoniosi. Însă am primit un mare dar. Acela de a putea să descifrăm şi să corectăm încetul cu încetul misterele. Doamne-ajută!

Cat de devreme la grădiniţă ?

A sosit vremea să mă tot întreb.

Într-un mic parc de lângă o grădiniţă ies zilnic copiii cu educatoarea lor (copii mici, mulţi, educatoare, numai una) şi ocupă spaţiul de joacă. Îl ocupă la propriu pentru că se postează pe construcţia din lemn de jur împrejur ca pentru apărarea unei fortăreţe. Este cetatea lor, orice intrus trebuie nimicit. L-am lăsat pe Felix (da, unul dintre invadatori) să încerce să se descurce cu străjerii. După mai multe încercări eşuate acesta a revenit la bază. Iarăşi “tupăat”.

Copiii sunt prea agresivi, i-am spus educatoarei. Da, aşa este, mi-a confirmat ea cu o mimică resemnată, dar şi şmecherească. Pentru că şi-a dat seama că am picat din cer cu aşteptările mele. Câţi ani are băiatul, m-a întrebat. La vară face trei ani. Să ştiţi că nu e prea mic pentru grădiniţă, uitaţi-o pe Ioana, aducând de umeri o fetiţă mică, mică spre mine, ea are doar doi ani şi câteva luni, dar ştiţi ce descurcăreaţă este?

Trebuie să scriu pe hârtie: ce vreau de la grădiniţă? Sincer, dacă aşteptările mele privind şcoala sunt minime, nu văd cum aş putea cere mai mult de la grădiniţă. Ştiu că nu vreau să văd agresivitate şi violenţă la copii. Nu aştept de la un copil de 3, 4, 5 ani să “se descurce”, să înveţe să citească litere, să înveţe 10 cuvinte în limba engleză.

Lista rămâne deschisă.

Copiii fără vârstă

Sfrrr, sfrrr, sfrrr, cade torenţial soarele peste pământul colorat. Copiii sunt strânşi laolaltă şi sunt de toate vârstele. Se tăvălesc în nisip, se ascund în iarbă. Se miră de cum fug mingile atât de pline de viaţă ca nişte şoricei.

Copiii sunt aplecaţi cu nasurile în pământ, urmăresc gândăceii şi furnicile cu ochi, nasuri, urechi, mâini, corpuri. De la mic la mare. Furnicile conduc gândăceii, gândăceii conduc bebeluşii, bebeluşii conduc prescolarii, prescolarii conduc şcolarii, şcolarii pe adulţii-părinţi, părinţii pe straadultii bunici. Şi toţi fug şi fug. Ca să prindă furnica.

Un copil aruncă o minge. Alt copil o prinde. Şi altul o aruncă din nou. Şi tot aşa, că aşa-i jocul. Până nu mai sunt mingi. Pare că nu se mai termină, sunt mii de mingi. Înainte de a se termina mingile, un copil mai mare, poartă şi barbă, cedează. Se aruncă la pământ, pe care-l loveşte cu pumni şi picioare. Şi plânge. A înţeles greşit, îmi pare rău de el. Crede că atunci când se termină mingile totul se sfârşeşte pentru el. De fapt greşeşte. Este doar un joc. Pe care copiii îl joacă de plăcere, cu bucurie. Şi, nu e nimic prea subtil, când se termină mingile, cineva le strânge şi le cântă un cântec de leagăn. Atât. Dar, să lăsăm mingile, să vedem dacă mai plânge puişorul. Of, da, totuşi parcă s-a mai calmat, o fetiţă cu codiţe l-a mângâiat şi l-a ridicat în braţe. Nu-i nimic pui, e doar un joc. Cu cât cantitatea de educaţie creşte, cu atât scade bucuria. Aşa că nu-i de mirare că pisoii ţin tigrii în braţe. Vine şi un băieţel şi-l ia la o discuţie pe băiatul cu barbă şi cu suferinţă. Îi dă şepcuţa jos de pe cap şi îi pune mingea din nou în braţe. Mingea nu e niciodată “a dracului”, dimpotrivă, e doar sufletul tău pe care-l arunci aşa cum eşti tu atunci, în clipa aia, pe diferite traiectorii. Ai înţeles? Spălăm cu nişte apă rece fătuca plângăcioasă cu barbă încărunţită. Unii copii plâng şi ei de supărare, li s-a stricat jocul. Alţii râd spre cer, să nu se vadă.

Toţi cresc mari până la urmă. Chiar şi furnicile. Sunt mai înţelepţi, au mai multe griji. Norocul lor e că au apărut alţi copii mici mici de tot ca să-i conducă.

Jocul cu mingi s-a terminat. O sută la zero. Deci nu erau chiar mii de mingi. Uşa e deschisă. Pleacă toţi pe rând. Apoi uşa se închide. Nu pentru mult timp însă.

Fulgere

Cand energia se tot strange in corpul devenit neincapator te astepti sa izbucneasca cumva.

Kiti si programul ei! Un program fara sport este prost. Cum pot unii parinti sa refuze sportul pentru copiii lor?

Iat-o cat de hotarat se misca prin toata casa! Ba in bucatarie, ba in dormitoare, spre hol si inapoi. Are pasul apasat, hotararea lui te da la o parte din calea-i, doar nu vrei sa te calce locomotiva:)!

Este sportul ei. Trebuie sa-l scoatem outdoor! Atasam si niste roti la picioarele hotarate. Sa nu indrazneasca vreun cineva sa vina cu interdictia “nu cu role!” in parc! Dar asta in vacanta. Acum nu e infrastructura. Fata e mare, mama are obligatii, fetele ajutatoare sunt tot mai mici.

“Vrrrr”, zboara cate o masinuta pe langa capul meu. Curios cu aruncatul. Evolueaza si el. E mai stilat, mai sigur, mai selectiv. Practice makes perfect.

Si am dansat ca asa a vrut ea. Nici eu nu eram contra. I-a placut ca nici nu l-a vazut pe tati cand a intrat pe usa. El nu s-a suparat, n-a avut timp, ii sarise deja un prichindel in brate.

Nu vrea sa te loveasca. Te ocoleste, sinele ei sunt magice, se muta odata cu aparitia unui obstacol. Timpul nu-l poate sunta. E tarziu, fugim. Apoi revenim. Zi buna!

Cum îmi educ copiii?

Pornind de la postarea anterioară și în legătură cu “polemica” iscată pe blogul Ilenei privind subiectul educație, disciplină, voi continua să analizez “eu cum îmi educ copiii?”.

În primul rând și de o valoare absolută maximă, îmi educ copiii cu multă dragoste. Știu că toți părinții își iubesc copiii, însă când mă gândesc la dragostea cu care îi educ, spun de fapt mai mult decât ce ar putea să se înțeleagă la o privire superficială prin iubire părintească. Spun respect, spun înțelegere, spun alinare, spun acceptare, spun încredere.

Respect. Oare poate un copil să învețe respectul pentru sine, pentru celălalt, pentru viață, pentru frumos, pentru orice dacă eu, ca părinte, nu îl respect?
Ce înseamnă să-l respect pe copilul meu?
Înseamnă să îl ascult, fapt elementar, dar deseori ignorat.
Înseamnă să îi dau posibilitatea de a face opțiuni.
Înseamnă să îl întreb, să-i cer părerea.
Înseamnă să fiu sinceră cu el, să nu-mi ascund slăbiciunile, să-i împărtășesc din temerile mele.

Înțelegere. Acceptare. Când iubești, poți să înțelegi și să accepți greșelile.
Copilul meu are voie să greșească. E uneori indicat să facă erori. Eu și tatăl lor le corectăm greșelile cu mult drag (dacă ne stă la îndemână acest fapt).
Copiii mei sunt diferiți. Și nu doar pentru că unul dintre ei are o situație specială. Ei învață de la mine și tatăl lor să se accepte așa cum sunt. Ei înțeleg că oamenii sunt diferiți și că fiecare merită considerație.

Încredere. Despre încredere s-a scris atât de mult. Copiii mei nu mint, pentru că noi, părinții lor, nu mințim. Copiii mei află mereu că pot mai mult și mai bine pentru ei înșiși. Copiii mei știu că cineva din tribună țin pumnii strânși cu încredere pentru ei mereu. Copiii mei învață să aibă credință.

Alinare. Păi nici nu mai spun! Cum să nu le alini durerea când copiii îți cer asta? Cum să nu-i săruți pe obrăjorii lor rotunzi doar așa, din iubire? Cum să nu învețe ei ce înseamnă tandrețea când îi strângi în brațe cu drag?

***

Pornind de la premisele de mai sus, noi, părinții copiilor noștri, încercăm să îi învățam ce înseamnă o viață disciplinată. Ce beneficii aduce aceasta și ce neplăceri înlătură ea.
Ce înseamnă să analizezi lucrurile pe care le-ai aflat și ceea ce urmează să faci.
Cât de important este să fii riguros cu tine însuți.
Cât de neînsemnate sunt competițiile în care scopul este doar acela de a câștiga.
Cât de mult înseamnă igiena riguroasă a întregii tale vieți.

Și toate astea, din nou, da, prin imitație.

***

Bineinteles că nu am ajuns acolo, acolo unde nu mai e nimic de zis. Și bineinteles că nici nu e de dorit să ajungi acolo nici măcar în 2-7-9 ani. Întreaga noastră existență este o căutare permanentă (iar pentru cele ca mine pentru care a fi mamă a devenit primordialul sens al existenței este cu atât mai evident acest lucru). Însă știu cu siguranță ceva: Dumnezeu a fost generos cu mine și cu iubitul meu soț pentru darurile minunate pe care ni le-a făcut, dar și pentru că ne îndrumă tot mereu că să ne educăm copiii cu dragoste!

Daca voi nu ma vreti, eu va vreau

Vin de la o conferinta pe tema integrarii copiilor cu dizabilitati in scolile de masa prezentata de profesorul Nicola Cuomo de la universitatea din Bologna de la care am plecat mai repede din pacate astfel ca am ratat grupurile mici de discutii. Oricum s-a vorbit despre posibilitatea reala de integrare in clase “normale” a copiilor cu handicap si de beneficiile bilaterale ce ar surveni ca urmare a acestui fapt. Concluziile s-au tras dupa o experienta de peste 30 de ani de admitere in scolile obisnuite a copiilor cu probleme, deci se poate deja vorbi despre o sustinere teoretica destul de consistenta a zecilor de ani de practica in acest fel.

Inteleg reticenta ce vine din partea autoritatilor, profesorilor, parintilor aflati in “tabara” cealalta, adica a celor pentru care copiii cu dizabilitati exista doar in statistici si inteleg ca nu putem cere ca acestia sa accepte pur si simplu sa interactioneze cu “ceilalti”. Insa nu pot si nu vreau sa inteleg sa ne resemnam, noi, ca parinti de copii cu nevoi speciale, si sa acceptam sa asteptam linistiti venirea la un moment dat a unui plan strategic de sus pentru includere. Ca exemplu personal, noi am inscris-o pe Kiti intr-o gradinita publica cu legea antidiscriminare in mana si cred ca bine am facut. Acum, dupa mai mult de un an de interactiune constanta a educatorilor de acolo cu Kiti si cu problema ei, nadajduiesc (de fapt cred cu convingere) ca acestia (educatorii) au invatat niste aspecte pretioase de pedagogie si au invatat ca se poate trai si lucra alaturi de copii ca Kiti. Se poate inca mult mai mult de atat iar procesul de invatare este necesar sa se produca si la nivel practic. Deaceea cred ca nu trebuie sa asteptam planurile institutiilor decidente ci sa le dam o mana de ajutor prin punerea lor, a profesorilor, fata in fata cu realitatea.

Concluzia mea (mereu sunt in criza de timp) este ca asa cum nu cred in beneficiul rezultat in urma infiintarii claselor (cel putin la nivel de scoala generala) speciale de copii supradotati, la fel nu cred ca scolile speciale (pt cei cu dizabilitati) constituie o solutie (ci sunt maximum un fel de serviciu de babysitting). Si din acest motiv va invit si va rog sa raspundeti unui mic sondaj.

Copilul meu are nevoie acum de o scoala in care sa invete lucruri. Poate cineva sa ma sfatuiasca sa fiu rabdatoare si sa astept ca statul sau cine stie ce alta autoritate sa creeze un plan strategic de incluziune?

Tu ai un copil cuminte?

Dimineaţa, la teatru vin mulţi copii de la grădiniţe. Vin în grupuri destul de mari, însoţiţi de câte 2-3 educatoare. Sunt copii cuminţi. Sunt atât de cuminţi de nu-mi vine să cred. Este încă devreme, spectacolul nu a început. Stau pe bănci aproape nemişcaţi. Doar picioarele se bălăngăne într-un ritm constant, nervos. Şi buzele se mişcă fără un ritm detectabil. Dacă vreun copil se ridică în picioare, nu va sta astfel pentru mai mult de o secundă. Pentru că nu este nevoie de mai mult decât să i se strige numele şi să i se arunce o privire dojenitoare îndrăzneţului de către educatoare, pentru ca acesta să revină în poziţia “cuminte”.

Dat fiind anturajul ar trebui să mă simt aproape ruşinată de comportamentul lui Felix. Care se mişcă încontinuu pe metrul lui pătrat: în fund pe bancă, în picioare în faţa băncii, cu faţa la scenă, cu spatele la scenă, cu mâinile cercetând consistenţa barei balconului, cu guriţa testând temperatura ei, cu ambele mâini agăţat de aceeaşi bară, testându-i rezistenţa la săritură, cu un zâmbet initiand un contact cu micul vecin din dreapta, cu întreg corpul arătându-mi recunoştinţă că sunt lângă el. Să încerc să-l opresc? Nici prin gând nu-mi trece! E încă pauză şi e chiar surprinzător şi amuzant să aflu cât de multe lucruri se pot face într-un metru pătrat din afara scenei unei săli de teatru.

***

Altă sală de teatru, acum spectatorii sunt pe scenă. Sunt mititei, cam pe la 2 ani. Au perne cilindrice plate pe post de locuri şi acestea circumscriu zona “fierbinte”. În timpul reprezentaţiei se mai ridică câte 2-3 copii de pe perne. Şi stau în picioare cu ochii fixând actorii. Cei mai mulţi părinţi sau bunici sunt relaxaţi, însă se mai revoltă câte o mamă hiperprotectoare cu propriul copil insistând pe lângă fraţi, mame ale vreunui copil din picioare ca acesta să stea jos, regulamentar pe pernă. “Nu mai vede fetiţa mea!” Deşi aş zice că sunt adorabili copiii când, captivaţi de acţiunea de pe scenă cu ochii lipiţi de ea, fac o mişcare cu corpul lor mici pentru a ocoli “obstacolul”. E o lecţie pentru cea grijulie de la propriul copil. “mami, mă descurc foarte uşor , ,stai !”

***

Cui face bine controlul excesiv? Celui controlat, pentru ca astfel el ar fi copilul perfect, cuminte si respectuos? Celui care deţine controlul, pentru ca astfel el are linişte si i se vor atribui merite deosebite?

Eu cred ca nimănui.

Cred ca miile de experimente făcute de micii exploratori ai lumii sunt absolut necesare pentru dezvoltarea lor. Si chiar aşa, mici, mici fiind, copiii pot sa dovedească mult discernământ in acţiunile lor.

Concluzia este ca se prefera in sistemul de învăţământ stilul autoritar de educaţie a copilului, acesta este agreat si îmbrăţişat de către scoala si părinţi, familie, iar acest fapt inhiba dezvoltarea imaginaţiei, a creativităţii, a respectului fata de ceilalti si a respectului pentru propria persoana, deasemenea limiteaza dezvoltarea abilitatilor critice si autocritice ale copilului controlat excesiv.

De aceea îndemnul meu este: nu faceţi o mândrie din a spune “am un copil foarte cuminte!”

De ce nu i-as spune unui copil “nu te cred”…

…atunci cand imi povesteste ceva, orice.

Lui Horia i s-a furat telefonul mobil (pe care il poarta la el exclusiv pentru a ne intalni mai usor la sfarsitul orelor) vineri de catre femeia de serviciu in timpul orei de sport. Din fericire am recuperat obiectul furat care mi-a fost inapoiat de la secretariatul scolii, iar hotul prins (de data asta) a fost sanctionat. Ma rog, aceeasi poveste veche cu alti protagonisti. Pentru pagubit povestea nefiind altfel decat inedita, acesta a spus-o si colegilor si doamnei invatatoare. Dupa ce a fost ascultat cu atentie (ca pe o stire de la ora 5), Horia a primit un raspuns. “Nu te cred!”.

De ce scriu despre asta?
Daca ii spui unui copil care nu minte atunci cand povesteste ceva ca nu il crezi, acest copil ar putea trai mai multe feluri de sentimente: dezamagire pentru lipsa increderii din partea celui caruia ii impartaseste ceva; nesiguranta si descurajare, poate ca pentruca ceea ce el stie este incorect, acest fapt putand duce la renuntarea la asertivitate, la inhibarea spiritului critic si la lipsa increderii si stimei de sine.
Daca ii spui copilului care inventeaza sau chiar minte ceva ca nu il crezi efectul pe care il poti obtine este incurajarea copilului respectiv in minciuna, pentru ca daca a mintit si tu ii spui ca nu il crezi, copilul ar putea incerca data viitoare sa gaseasca o minciuna si mai puternica. E ca si cum i-ai spune: ha, ha, te-am prins, eu sunt mai istet decat tine, daca vrei sa ma pacalesti pe mine trebuie sa te mai straduiesti!

Acestea par lucruri marunte si intr-o oarecare masura chiar sunt, insa maruntisuri de genul asta sunt o multime si intervin categoric nefast in educatia copiilor nostri.
Noi, parintii lui Horia, nu-i vom spune niciodata acestuia sau fratilor lui ca a mintit. Vom incerca sa aflam , in cazul in care ar face-o, de ce s-a intamplat acest lucru si vom analiza aceste motive pentru a putea stabili un plan de actiune.

Nu te cred=neincredere=opusul increderii=fara incredere. Vrea cineva o relatie lipsita de incredere cu un copil sau cu oricine altcineva?

Plictiseala

Exploratorul nostru, cum care, doar l-ati cunoscut, H-008, a fost astazi in premiera intr-o misiune. A fost elev de serviciu pe scoala, de la 8 la 12. A fost o misiune primita fara instructiuni. A aflat totusi ca va trebui sa ocupe un scaun situat langa usa ce da in anticamera cancelariei. Mai departe, e intuitiv.

Ma rog, de data asta H-008 nu si-a mai pastrat din arsenalul obisnuit (arc, briceag, pusca, sapca) decat sapca (la care oricum a trebuit sa renunte date fiind circumstantele). Si, pornit a fost.

Iata impresiile si observatiile din misiune:

Misiunea a fost, desi in mare parte plictisitoare, presarata de mici evenimente haioase la prima vedere, dar in nici un caz haioase la a doua. Iata-le:

1) Stand pe scaunul meu de elev de serviciu si rasfoind o enciclopedie, deodata aud si vad tipetele si plansetele unei fetite cam de varsta mea. Ea iesea alaturi de mama ei (profesoara la noi in scoala cred) din cancelarie in palmele nemiloase si sub tirul de injurii si apostrofari ale insotitoarei ei. “Ce-ai mai fetito, ma faci de ras in cancelarie, nu stii sa saluti?”
In pas spre usa mea, mama s-a mai calmat, fetita-inca nu prea. Ajungand in dreptul meu, o salut. Se uita la mine dusmanos , tace si pleaca mai departe.

2) Sunt in toiul statului. Ma intrerupe o doamna profesoara care apare brusc de nicaieri, grabita. “Baiete, du-te si cheam-o pe doamna F!”, pe un ton rastit. “Dar unde este doamna F?” intreb eu timid si putin speriat. Se uita la mine, parca neintelegand ce am zis, isi face mila si striga: “In cancelarie, unde???”

3) Am primit o vizita in misiunea mea. Un coleg s-a gandit la mine si mi-a tinut companie intr-o pauza. Mi-a spus ce i-a comandat lui Mos Craciun: un ATV adevarat, o pusca cu alice de impuscat pisici adevarate, un porcusor de Guineea (in caz ca nu gaseste pisici-a completat mama) si un play station 3.

Consultanta ABA din Statele Unite

S-a incheiat prima vizita a consultantului ABA la Kiti. Impresiile sunt pozitive in cea mai mare parte. Evaluarea lui Kiti a fost exhaustiva, iar rezultatele au subliniat ariile in care deficitele sunt accentuate, medii sau minime. Inainte insa de aceasta evaluare consultantul ne-a invitat la un interviu destul de intens (aprox 2 ore) pe mine si pe sotul meu in care a dorit sa ne cunoasca, acest lucru insa a fost implicit, pentru ca discutia a fost construita pe intrebari legate de prezenta lui Kiti in programul unei zile obisnuite a familiei noastre si pe descrieri specifice a comportamentelor ei in diverse circumstante. Am fost “promptati” sa ne stabilim obiective clare, explicite pentru urmatorul an, sa zicem. Apoi am convenit asupra lectiilor pe care sa ne concentram atentia pentru urmatoarele 3 luni de terapie si viata de zi cu zi. Binenteles ca am clarificat si aspecte de tehnica aceasta fiind deseori sursa de dificultati in invatare. Ceea ce mi-a placut in mod deosebit a fost deschiderea mare pentru ideile noastre si argumentatia lui pentru orice schimbare gandita. Lucrurile pe care le facem cu Kiti se fac pentru ca urmarim un anumit scop si nu pentru ca trebuie sa ii umplem timpul. Acest lucru pare evident insa nu este intotdeauna pentru ca este dificil sa fii obiectiv cu tine insati. Si nu numai atat, uneori o mana de ajutor din partea unui om cu experienta bogata care astfel vede mai clar the big picture este binevenita si de dorit.

Consider ca este esential ca parintii sa inteleaga rolul acestor consultanti. Ei nu vin aici ca sa ne “vindece” copiii, ei vin ca sa ne ajute sa construim un program coerent, functional pentru o urmatoare perioada a copilului nostru, sa ne ajute sa identificam scopuri clare in dezvoltarea lui si sa incerce , iar experienta lor indelungata le permite sa vina cu idei interesante, sa rezolve probleme comportamentale ale copilului care ii fac viata dificila, lui in primul rand dar si celor din jur. Insist pe aceasta tema, asa cum am facut-o si in alte situatii, pentru ca si perceptia consultantului a fost ca parintii cu care a interactionat de-alungul vremii se agata de ei (cei cu competente in analiza comportamentala aplicata) disperati si isi propun, odata cu contractul pe care il incheie cu ei, obiectivul de a-si “trata” copilul, eventual in 2 ani. Ceea ce este categoric nerealist si care poate crea frustrari mari familiei si evident copilului din partea caruia se asteapta minuni. Din pacate, copiii nostri trebuie ajutati sa inteleaga pas cu pas viata inauntrul legilor ei esentiale de functionare, iar cand constati ca actiuni extrem de simple ca privitul intr-o directie indicata sau chiar gestul de a arata constituie teme pentru predat, intelegi ca, desi nu este imposibila o recuperare in sensul asa-zisei “normalitati”, este mai degraba realist sa-ti propui tinte mai mici, pentru perioade scurte, decat “vindecarea” in 2-3 ani. Iar daca aceasta se produce in acest timp sau mai repede sau mai tarziu nu poate decat sa aduca mai multa bucurie.

De aceea cred ca viata in familia unui copil cu dizabilitati ar fi mai buna daca copilul respectiv nu este considerat un copil cu probleme ci doar copilul sau alt copil al familiei. Viata familiei respective sa fie una linistita, obisnuita, fara autocompatimire sau autoinvinuire sau alte sentimente asemenea, si , mai ales, sa nu se transforme intr-0 cursa nebuna pentru recuperare, ceea ce evident nu inseamna opusul.

In familia noastra sunt trei copii: Horia, Kiti si Felix, in ordinea descrescatoare a varstelor lor. Iar aceasta ordine este aleasa acum aleatoriu, pentru ca in ce priveste interesul pentru dezvoltarea lor acesta este acelasi si se adapteaza in functie de nevoile fiecaruia.

Cel mai cel

Care e cel mai istet din familia noastra?
Cu intrebarea asta neisteata stim cine NU e cel mai istet, ha, ha, ha.
Dar oare care e cel mai prostanac?
Pai, sa zicem, ca cel mai prostanac este cel mai inalt si mergem in ordinea descrescatoare a inaltimii. Esti multumit?
Ha, ha, ha, da!
Care e cel mai bun la tenis?
Cel cu gura mai mica!

El glumeste cu noi, dar ne si testeaza. A aflat ca nu e in competitie cu alti copii ci doar cu el insusi. Insa vreau sa si creada asta. Oare poate sa “scape necontaminat”? Contraexemple sunt in jurul lui la tot pasul. E destul de dificil dar categoric nu imposibil sa ramana dezinteresat de “care e cel mai cel?”.

Pentru ca nu exista “cea mai buna clasa” sau “cea mai buna invatatoare” sau “cel mai tare la matematica” etc. Si n-as vrea sa existe nici pentru copiii nostri. Pentru ca perspectiva e prea ingusta asa. Pentru ca atitudinea asta este discriminatorie, exclusivista iar comportamentul ce decurge dintr-o astfel de atitudine este prea agresiv, ba o poate lua chiar razna.

Stiu ca e asa pentru ca mi-o spune cineva in permanenta.
Este pisicuta (Kiti), o fiinta afectuoasa, muncitoare, buna si calda.