Când găseşte nişte vreme pentru jurnalul mamei sale, Horică o umple citind cu voce tare şi intonaţie potrivită textele neparcurse sau altele mai vechi care îi stârnesc râsul, iar asta se întâmplă destul de frecvent şi e lesne explicabil, nu uitaţi, deseori chiar el însuşi, cititorul, este eroul textului interpretat. Ceea ce a făcut şi aseară cu acest text. Numai că, pe când Horică se întreba în sinea lui, contemplativ, dar totodată dubitativ, ‘oare leuşteanul este atât de nobil încât să mă definească pe mine?’, Felix, care torcea alăturea (cha-cha), auzindu-se asemuit aşa cum s-a întâmplat, a întins boticul de pisică şi a mieunat nervos: ‘ ce prostănac e ăla care a scris că eu sunt rozmarin!’. Bine-bine, mi-am asumat râzând scriitura, dar nu te supăra, poate nu e chiar aşa de rău să fii frunză câteodată, de exemplu, atunci când eşti frunză nu trebuie să mergi la grădiniţă. Hmmm, parcă nu mai e chiar aşa de nervos. Ca atare reporneşte asaltul asupra-mi cu poezia poveştilor lui fantastice, acum despre vulcanii care scuipă salivă roz sau pink (cu kei).

Ca temă la limba română, Horica are de compus zece rânduri care să conţină câteva întrebări retorice. Din întreaga lui clasă doar lui i-a indicat doamna profesoară cui să i se adreseze şi anume dulapului său. Sunt sigură că se va grăbi mâine să îşi citească compoziţia la fel cum s-a grăbit şi acum să mi-o citească mie. Şi Felix citeşte litere şi dă ture prin casă cu o mică hartă în mână. Kiti n-are chef de citit, în schimb e tare grăbită să cucerească fotografiile înrămate de pe rafturile bibliotecii şi să îi răpească harta frăţiorului de parcă e harta ce duce spre nu ştiu care mare comoară. Reuşeşte, iar Felix, în semn de răzbunare, îi refuză dreptul de a fi partenera lui viitoare de tenis, aşa cum ne promisese mai demult, atunci când într-un exces de iubire fraterna a declarat că el va juca tenis numai cu Kiti când ea va învăţa să vorbească.

Înainte de test. Elevii aşteaptă. Profesorul cere copiilor un creion. S-ar părea că nimeni nu mai scrie în ziua de azi cu creionul. Este doar o falsă impresie. Un elev se îndură de profesorul în nevoie şi îşi îndreaptă oarecum cu îndoială mâinile spre fermoarul penarului său. Fiind singura mişcare care animă încăperea toţi ochii o urmăresc deşi motivaţiile purtătorilor acelor ochi sunt diferite şi diverse, plictiseală, curiozitate, emoţia de dinainte de test etc. Copilul cu mâinile vedetă, neobişnuit cu injecţia masivă de atenţie, este intimidat de inedita postură în care se află şi ratează reprezentaţia. Mâinile dobândesc un tremur necontenit şi imperceptibil, apucă totuşi codiţa metalică a fermoarului pe care o deranjează uşor brutal, aceasta transmite mişcarea dezordonată mai departe dinţilor fermoarului care, la rândul lor, eşuează deschiderea progresivă dinte cu dinte transformând-o într-una lamentabilă, bruscă. Din păcate, odată cu ruperea fermoarului se produce şi o erupţie violentă, neaşteptată care, ca o reacţie chimică în lanţ, dă naştere altei erupţii, o erupţie de râsete şi hohote care fac din bietul ‘bun samaritean’ un clovn straniu îngenuncheat dramatic pe podeaua încărcată de conţinutul penarului său: aproximativ treizeci de creioane de împrumut de la Ikea.

‘Mami, azi la grădiniţă Filip mi-a spus că eu nu sunt puternic, dar ştii ce-am făcut eu odată, mai demult, în America? Am ţinut în degetul mic de la picior un bloc înalt de cincizeci de metri până seara!’