Taciturn

Am nenumărate amintiri de tăceri stânjenitoare în diferite împrejurări, accentuate de sentimentul de inadecvare care probabil le ține treze, dar am și experiența mângâietoare a tăcerilor eliberatoare, cele care nu cer nimic în schimb și care primesc la rândul lor aceeași lejeritate în a tăcea de la ”interlocutor”. Nu este la îndemâna oricui nici să vorbească ușor, nici să tacă senin, iar dacă școlii îi lipsește ceva esențial, atunci educarea tăcerilor cu rost este una dintre aceste esențe. Vorbim oricum, suntem generic definiți de vorbire, (desigur, cum, de ce, când vorbim contează decisiv), vorbim cascade imense de vorbe pe lume, vorbim până și în somn, că ăsta e mersul. Dar ce minunat e când poți să taci în voie împreună!

Unde suntem?

Din toată umblătura asta istovitoare a mea adun multe frânturi de povești latente. Nu avea mai mult de douăzeci de ani, cumva pragul de douăzeci se trece când nu te mai lași să atârni de bara pentru biciclete cu capul în jos, agățat de spatele picioarelor. Atârna cu capul în jos fără riscul de a mătura cu părul asfaltul trotuarului, pentru că masca multicoloră de pe față îl prindea sigur la spate. O priveam din mașina mea în care firicele nenumărate de praf săltau ritmic odată cu muzica. Nimic nu mă bucura mai tare în clipele alea decât neclintirea datorată aglomerației de mașini și nerăbdări din jurul intersecției. Să pot să văd. Nimic nu-mi trebuia în afara autobuzului în spatele căruia m-am culcușit ca-ntr-un marsupiu. Să pot să simt. Apoi s-a rotit scurt și-ntr-o clipă a fost în picioare. Si-a descoperit prietenii la vreo 30 de metri depărtare, și ei pe ea, dar asta n-a fost deloc complicat pentru că tricoul verde brotăcel pe care-l purta orăcăia singur. Si-a ridicat rucsacul, a zâmbit larg și a pornit săltat către amicii ei arătându-le cu ambele mâini semnul victoriei. Autobuzul-mamă a mormăit răgușit, e timpul să plecăm din loc. Mi-a părut rău să plec, aș fi putut chiar lăcrima puțin dacă n-aș fi fost imediat nevoită să mă conectez la concretul insensibil al spațiului, mi se luase brutal dreptul la visare. Cumva, după ce am înaintat cu vreo 30 de metri și le-am zărit îmbrățișările discrete, acoperite, am retrăit senzația generică de victorie. Nu știu cine și ce a câștigat, dar mie timpul mi-a stat câteva clipe pe loc, iar asta mă face întotdeauna să mă simt mai ușoară. Nu spun că mai spre seară am oprit mașina mea prăfuită după iarna lungă să las un porumbel să treacă strada unduitor pe două picioare. Am auzit parcă niște claxoane în spatele meu, dar au fost prea neesențiale ca să-mi șteargă zâmbetul de pe față.

Nu neapărat în oglindă

14494717_10210715668477928_1888085337770377315_n

 

Mi se întâmplă deseori ca după ce cineva îmi spune că îi place un anumit text scris de mine să recitesc acel text, imaginându-mi că sunt acea persoană binevoitoare cu scriitura respectivă, să tresar la o anume idee sau înșiruire de cuvinte la care cred că cititorul care atunci devin eu s-ar fi putut emoționa, să îmi trimit mie însămi confirmarea și încrederea pe care o simt cumva în celălalt și în aprecierea sa. Nu este vanitate asta, întrucât vanitosului îi prisosește curajul și autosuficiența, iar eu sunt un om temător, ci dimpotrivă, aș zice că neîncredere. Dar îmi dă un oarecare confortabil sens al conviețuirii să îmi imaginez că pot să fiu celălalat pentru o clipă și că suntem mai degrabă neîntâmplător în contact pe lume.

Bun, bună, bune, buni

O revelație: ne naștem întâmplător, creștem și ne prefacem în viețile cu care ne-am trezit că trebuie să facem ceva, facem o seamă neînsemnată sau mai însemnată de lucruri pe această lume, de cele mai multe ori după niște canoane destul de aleatorii din perspectiva faptului că nu le înțelegem de la început, devenim sau ne străduim să devenim nu e prea clar ce, apoi punem noima vieții și a întregii noastre deveniri sub semnul întrebării. Sau nu. Mă gândesc la renunțările mele și aș putea să o fac cu disperare. Sau la limitările mele care nu sunt neapărat rezultatul nepăsării sau al lenei. Apoi mi se oprește gândul la toată suferința pe care o întâlnesc mai mult decât aș face-o în alte împrejurări și la fiecare chip care mi-a împărtășit-o chiar fără să o știe. Apoi am impresia că știu de ce trăim pe lume. Bunătatea! Pentru a fi buni unii cu alții, de-asta suntem pe lume!

70993306_10220074028631083_805288994857287680_o

M-a trecut gândul că dacă râd din inimă, cum fericit mi se întâmplă, este imposibil ca timpul să poată fi socotit pierdut

Poate mi-a lipsit încrederea sau poate mi-a displăcut pur și simplu să-mi enunț principii ferme de viață, cred că intuitiv m-am temut de absolut și de toată perfecțiunea pe care absolutul o presupune. Admiram în secret pe câte vreo fată, căci ele mai ales, fetele, îmi păreau atât de împlinitor cunoscătoare ale sensurilor vieții, pentru câte o convingere fermă cu care se mândrea și care o transforma în sinea mea într-un model de moralitate și maturitate de care eu nu mă simțeam în stare, cel puțin pentru o vreme o admiram, ca mai apoi, în acord cu modestia principială care mă acorda cu mine însămi, să-mi refuz conștient admirația aceasta necondiționată, în definitiv, nu degeaba mă întrebam câteodată insistent, înnebunitor cine sunt eu să vreau să mă identific chiar și pe o bucățică minusculă cu perfecțiunea. Dar astea au făcut parte din tulburătoarea, dar silențioasa mea prefacere adolescentină. Nici astăzi nu funcționez după niște reguli infailibile, pentru că, simplu, așa ceva nu există, și totuși, pe măsură ce mă deștept, o deșteptare care nu este întru totul meritul meu, observ cum întâmplarea vieții mele și numai a mea îmi modelează surprinzător de categoric impresiile și baza intimă de judecată a lucrurilor. De-asta mă tot gândesc că timpul, așa inflexibil și categoric cum îl aflăm, are totuși grația să ne prefacă din sceptici în credincioși, ceea ce, o spune cineva obișnuit să întrebe până la epuizare, este un dar. La asta mă gândesc acum, că timpul de fapt nu se poate pierde.

 

67656840_10219737402095630_3555193680736288768_o