Dacă anul trecut Felix mi-a apărut atent și visător la școală, în clasa a cincea Felix pare că și-a închis fericit pe undeva mai profund melancolia. Este curios cum anticiparea dorului te poate atinge mai adânc decât dorul însuși. Cum amintirea unei dureri te doare. Din perspectiva asta, timpul este nespus de grațios, îți dă măcar o șansă să nu îți plângi de milă, șansa prezentului.
Aș nota că sunt fericită că Felix îmi păstrează mereu un scaun liber lângă el (vino, mami, aici, aici), dar prefer să spun că bucuria de a mă afla dorită în proximitatea lui fizică este cu atât mai îndreptățită cu cât, în timp ce copilul tot crește, mă voi găsi pe negândite păcălită de tristețea de a fi firesc respinsă. Păcălită, iată un adevăr de neignorat.
Dar nu dezamăgirea. Aflarea ei nu-mi dă sentimente bune. Nu este drept ca copilul să creadă că a dezamăgit, iar toată vina este a mea. Dintre toate materiile, chiar matematica, de acum destul de a lui, cum și a mea, să îl descopere neîmpăcat. Sau poate tocmai pentru că o simte a lui, cum o simt și eu a mea, să-l facă să suspine, așa încât să fim amândoi nevoiți să ne retragem scurt din oră. Orice, dar nu dezamăgirea! Iubirea părintească nu-i o amăgire, așadar nici dezamăgire nu poate exista. Când totuși există, ceva nesiguranță umblă deghizată în iubire.
