Despre minuni

Când ajung să îmi doresc să se înfăptuiască o minune, minunea încetează să mai existe. Minunile sunt surprinzătoare, limita minții sclipitoare apare când crede că își închipuie minuni, iar sufletul se usucă odată cu pasiunea cu care-și dorește să i se întâmple. Dacă e să fie minune, atunci va fi neanticipată. Este tristețe în lipsa minunilor din viață? Cred că da, cum tristețe este și fără poezie sau muzică, dar să nu ne întristăm, minunile există! Numai să nu fiu atât de nesăbuită încât să vreau să le fac să fie, zic. Iată-ne dis de dimineață, pe copii și pe mine, terminând oarecum brutal vacanța, fiindcă a ne prezenta la spital la prima oră, în prima zi după vacanță, nu este cea mai prietenoasă petrecere de stări, așadar întâmplându-ne însoțitorii lui Kiti, așteptată pentru o serie de analize medicale inedite pentru ea. Mărturisesc că sunt atât de sigură pe dragostea pe care le-o port copiilor mei (pentru că țesuturile mele sunt împletite cu ea), încât nu-mi fac așteptări din încercările prin care ei trec. Când le e bine, bucuria lor e bucuria mea, când le e mai greu, mă apasă egal. N-am așteptări, fiindcă întotdeauna am primit extrem de binele cu recunoștință, dar și cu prudență. Cam știu ce pot să primesc, pentru că mă pricep la socoteli. Apoi se întâmplă minunea. Am spus că n-am gândit-o, că altfel n-ar fi minune. Kiti se întinde cu trupul ei frământat pe patul de consultație, lipește capul și spatele extins perfect de perna patului, lasă brațele să-i curgă natural pe lângă trunchi și primește senzorii aparatului pe piele de parcă arcul pe care trupul ei îl constituie în orice clipă a dispărut, iar atingerile necăutate nu au fost niciodată brutal respinse. Mai încolo își oferă brațul pentru a fi deschis pentru prima oară în viață, așteaptă cu privirea lipită de furtunașul prin care i se scurge o mostră de vitalitate, arată atât de neașteptată înțelepciune încât aproape că ne spune condescendent, citiți-mă, dar să știți că nu este decât o notă superficială despre mine acolo. Când se termină totul, se ridică și ne urmează. Pornesc motorul și mă gândesc că o clipă dacă aș fi sperat la asemenea comportare, n-aș mai fi trăit minunea.

 

81665321_563024034543398_5367119535423881216_n

Esențial melodia

Cuvintele sunt la fel de abstracte precum este, să zicem, o impresie. Inșiruirea aceea mai mult sau mai puțin muzicală de litere să ajungă să compună un înțeles, iată un motiv valid de fascinație. Era o glumă, când eram mică, cu Bulă care învățase din tabla înmulțirii doar melodia, glumă despre care gândesc acum că ne aducea eventual zâmbete doar pentru că o judecam superficial. Doar melodia, dar, aș completa, esențial melodia. Mă uit la biata Kiti cu câtă indiferență pare că se petrece pe lângă cuvintele cu care o înconjurăm, nu doar indiferență, ci aproape talent, fiindcă se ferește grațios de ele, și nu-mi pot explica de ce nu se poată lăsa încântată de ele. Unde se ridică zidul? Inaintea înlănțuirii aparent de neînțeles a literelor, în fața totului pe care-l formează sau a sensului pe care fericit cei mai mulți oameni îl știu fără a face nici cel mai mic efort? Se pune un zid zgomotos de sunete în loc de cântul familiar cu care ne-am născut? Sau i se face o prăpastie între energia unui singur cuvânt și cea a cuvântului care-i urmează natural, aproape chimic? Cum se face că nouă, celorlalți, nu ni se perpelesc neuronii (sau măcar nu ne doare perpelirea lor) pentru a vorbi sau scrie sau lega cuvinte nesfârșite, abstracte între ele, iar lor, oamenilor ca Kiti, le lipsește acest dar înnăscut. Iată de ce spun și subliniez, esențial melodia. Uneori melodia este frumoasă ca un concert de Mozart și atunci chiar nu mai contează cât de abstracte sunt cuvintele care se cântă, ajungi să o știi și să o iubești (cum adoram eu numele Genevieve, la un moment dat); dar alteori melodia vorbelor curgătoare ni se cântă dizarmonic, agasant, dureros și nu doar că nu o reținem, ci refuzăm să o înțelegem sau chiar să o ascultăm. Acesta fiind înțelesul înșiruirii mele de cuvinte, nu pot decât să mă conformez propriei mele interpretări a melodiei și să las muzica să cânte până la încântare.

 

80772247_10221073388694460_5756179805062037504_o

Impresii leneșe

Athos este o cățelușă care a apărut din senin cam în același timp în care a dispărut draga de Xoco. Este extrem de fricoasă și jucăușă și nu se dezlipește niciodată de bătrânul Negruțu. Impreună compun o imagine plină de duioșie, el- mare, greoi, lent, blând, înțelept, ea- mititică, iute, ușor sălbatică, arătându-și continuu afecțiunea față de marele negru. De câte ori îi privesc mă duc cu gândul la tandrețea unei legături bunic-nepot.

Dacă pașii Catincăi ar fi vorbele ei, atunci aș spune convinsă că fata este o mare guralivă. Pe de altă parte, are darul să tacă inteligent, la timp potrivit, așa cum o face cu bună simțire în atâtea împrejurări. Iat-o, de exemplu, cum împietrește cu chitara în poziție cuminte alături de Felix care repetă la pian, de parcă l-ar acompania, de parcă ar dori să stârnească emoția pe care o și stârnește, de parcă s-ar armoniza la propriu cu toată muzicalitatea pe care familia ei o iubește. Pe cât de mult mi-aș dori să o aud vorbind, pe atât de mult îi ador aceste tăceri.

 

80418702_10221063615450135_1698376548698030080_n

 

 

80080773_10221025080806793_4539347434744053760_n

 

80780820_463525841002825_1951445543720845312_n

Ajunul Ajunului

O zi înaintea Ajunului. Ziua lucrătoare cel mai puțin lucrată a anului. A doua cea mai scurtă zi a anului. Poate motivul pentru care este neîncăpătoare. Aglomerarea de pe șosele o face, paradoxal, să pară mai lungă. Impresiile cu care ar putea să ne crească sunt volatile, inconsistente. Poate pentru că, precum fac adesea finalurile, așteptăm nerăbdători să le consumăm, să plece, să ne schimbăm. Ne scuturăm de ultimele zile ale anului ca și cum ne-am da o dată peste cap, ca și cum am face o vrăjitorie. Pierdem cu lejeritate ultimele zile ale anului mai degrabă pentru că ne cuprinde optimismul cuceririi anului nou, decât tristețea și duioșia amintirilor a ceea ce am fost în trecutul apropiat ce ne-a adus aici. Timpul pare o extrasistolă a inimii pe care vrei să o alungi cu forțarea unei tuse. Apoi ritmul imperturbabil se va relua și impresiile vor găsi spațiu în timp ce se vor insinua în minte și suflet.

 

80392639_10221015912017579_4877503545831587840_o

Prima ninsoare

5CE19BE1-C16E-4559-8792-31251DF7C35A

 

Am avut nevoie să crească trei copii mari ca să țin odată minte când se pun cizmele pentru Moș Nicolae, ca să nu mai pățim ca-n alți ani, să ajungă copilul la școală și să nu poată spune ce i-a adus moșul, pentru că nu i-a adus.  Nu aș zice că am probleme de învățare, nici că nu-s fără. Probleme. M-am gândit astăzi că dacă bucuria copiilor la darurile moșului scade pe măsură ce copiii cresc, iată că anul ăsta sper să o descopăr pe Kiti interesată de darul ei. Nu mă refer la nelipsiții biscuiți care o animă cvasi-permanent, ci la balsamul de buze pe care-l va găsi în cizme. N-a funcționat stimularea entuziasmului ani de-a rândul cu jucării, cărți, haine, cred că ar putea începe să meargă cu rujuri, pixuri, ojă, parfum. Vedem.

Spunea o prietenă pe facebook despre copii că parcă nu se mai lasă impresionați de ceea ce se află în jur, de frumusețile naturii și da, parcă așa înregistrez și eu. Desigur, sunt motive complexe pentru care se întâmplă asta, dar din fericire există încă în acești copii ai începutului de mileniu resurse pentru emoționare și, mai ales, surse adevărate de emoționare. Iată, de exemplu, prima ninsoare a noii ierni. Încă n-am cunoscut copil căruia să nu i se încălzească sufletul de la entuziasmul cu care primește prima ninsoare. Bineînțeles că prima ninsoare este una dintre frumusețile lumii care nu trebuie căutată, fiindcă îți cade în cap și totuși. De dimineață câmpul era înmărmurit în gheață translucidă, de poveste. Am oprit mașina și am coborât să ne frecăm ochii de uimirea cu care am primit darul iernii. Felix a exclamat că adoră iarna și mi-a povestit despre bulgărul pe care l-a construit în ziua primei ninsori. Recunosc că eu nu mi-am amintit că a nins preț de minim un bulgăre anul ăsta. Dar eu nu mai sunt copil.