Stângăcii literare duioase

Când eram mici și categoric mai aerodina-mici, bunicul ne provoca să ne scriem scrisori, deși ne vedeam săptămânal și locuiam în orașe foarte apropiate unul de celălalt, o apropiere cumva generică, nefizică, mai aproape nu se putea, iar abia peste distanța asta începea lumea largă. Am scris o vreme și asta ne-a creat amintiri încărcate de emoții: de la mândria din cumpărarea hârtiei, plicului și timbrului, la grija alegerii cuvintelor și a formei lor stilistice, apoi la neliniștea de a trece pe partea potrivită a plicului expeditorul, dar mai ales destinatarul — fiindcă mi s-a întâmplat o dată să mi se întoarcă după câteva zile scrisoarea — și neapărat la iminența sosirii răspunsului bunicului și la încântarea de a-i citi vorbele îngrijite, a-i admira scrisul caligrafic și a ne amuza neîndoios de glumele sale adorate și tânjite precum tânjită este pentru un șir convergent limita sa, ha, ha. Mi-am amintit cu duioșie de stângăciile noastre copilărești, insistența de a crea epitete pe bandă rulantă, această cea mai accesibilă și abuzată figură de stil din primele mele încercări de scriere literară. Credeam absurd c-aș fi poet/ de aș găsi alt epitet, era mottoul meu. Literară, neliterară, cert este că în acei ani, pe lângă încercarea de a imprima textului scris un fond artistic satisfăcător pretențiilor de cititor pasionat ale bunicului, îmi era destul de complicat să îi dau scrierii o formă estetică. Scriam urât, indescifrabil ca o hieroglifă. Apoi nu am mai scris, poate că responsabilitățile școlare, poate că vizitele dese, poate timpul care te preface nu neapărat într-un adolescent lipsit de iubire, dar cu siguranță într-unul copleșit de gânduri, emoții, îndrăgostiri, dezamăgiri, deveniri și tristeți, nu am mai scris și cu siguranță ruperea scris-nescris a îmbrăcat cumva în discreție sufletul meu. Ce să spun, măcar știu sigur că a scăzut dramatic procentul de epitete naive ale lumii în vremea respectivă, însă nu aș băga mâna-n foc că ăsta nu cumva constituie un fapt întristător.

Fata-păianjen

Hărmălaia din curtea școlii se hrănește din ea însăși, cu cât este mai intensă, cu atât orice nouă intrare pare eliberată printr-un megafon invizibil. Nu degeaba în cancelarie profesorii ezită să o facă pe supraveghetorii copiilor în pauze. Un grup compact de cinci fetițe guralive se sparge într-un hohot de râs ascuțit, mai puternic decât hărmălaia însăși, ele hohotesc batjocoritor la adresa fetiței ciudățele despre care dirigintele le-a spus câteva cuvinte la început de an. ”Ce urâtă e cu codițele alea împletite, niște dreaduri fake cu siguranță!”, spune fata cea mai înaltă din grup, aprobată imediat de corul celorlalte fete. ”Si ce bizar merge”, intră alta în jocul obișnuit al umilirii, pe care copiii îl joacă destul de abil.

Intr-adevăr, fata cu codițe subțiri, împletite calcă cu mare grijă asfaltul moale al curții școlii. Ea privește drept în pământ și-și calcă fiecare pas de parcă ar mângâia pământul. Dacă pământul ar fi la fel de delicat precum atingerile fetei, am fi cu toții de mult pe urmele eroilor lui Jules Verne.

”Cum adică, domnule diriginte?” s-au întrebat la începutul anului copiii, unii hlizindu-se prostește, alții cumva îndoiți, să râdem sau să ne temem de viitoarea noastră colegă care visează să fie un păianjen?

Copila nu s-a destăinuit niciodată nimănui, nici mamei nu i-a spus nimic despre visul ei straniu. Dar mama a săvârșit indiscreția supremă a mamelor și, într-o dimineață din vara de dinainte de începerea școlii, dimineață în care fata ei se plimba cu bunicul în parc ca să studieze diverse insecte, i-a deschis cu un fals sentiment de vinovăție jurnalul. A început lacom să citească, sărind din frază în frază, până când vinovăția s-a prefăcut în groază. Cu degetul arătător tremurând a subliniat și a rostit cu voce tare: ”cu felurite țesături, să am atingerea fină, la fel de fină ca a unui păianjen pe perete, de fapt îmi doresc cu pasiune să fiu o arahnidă, să țes neîntrerupt pânze și păienjenișuri mătăsoase și senzaționale. Aș dori să vă fac să aveți și voi aceleași atingeri delicate care nu pot durea în niciun sens. Să trăiesc într-o lume țesută pe de-a-ntregul cu mâinile.” Apoi mama a mai dat emoționată două-trei pagini, iar privirea i s-a lipit de cuvântul călătorie. Acolo scria fetița așa: ” să plecăm într-o călătorie fantastică prin labirinte încălzite de lumină blândă, galben-roșiatică, să îi deseneze pereții din umbre cu nenumărate linii geometrice perfecte care mă liniștesc, să ne țesem hamace moi, calde din firele pe care miraculos le producem.”.

Pauza aproape se termină, dar larma este larmă în continuare, grupul dominant al celor cinci fete trăiește sarcastic la unison, iar fata-păianjen îngenunchează cu blândețe și pornește lent de-a bușilea ca un bebeluș sau ca un mânz abia născut ce pornește în mers buiestru, legănat către clădirea școlii. Intre timp s-a dat semnalul prin care copiii sunt poftiți în clase, abia atunci hărmălaia a părut să înceapă să se sature de ea însăși, iar copiii au pornit din nou să vadă. Fata, în patru picioare fine, ajunge lângă zid și se oprește într-o bucată de lumină și umbră jucăușe, își lipește bărbia de asfalt și pare că adoarme deodată într-un somn dulce. Jos, lângă bărbie, un păianjen rotofei, cu picioarele subțiri, extrem de lungi încât le ține elegant îndoite s-a oprit odată cu fata. Fata-păianjen pare nespus de fericită.

Final alternativ. Cu degetele subțiri ca ale unui pieptănaș fata apucă ușor arahnida ca să o sărute, numai că în clipa în care atinge păianjenul cu buzele, o trece un fior inexplicabil și îl înghite cu picioare lungi cu tot. Intr-o clipă se preface într-o arahnidă uriașă, iar murmurul care a rămas din hărmălaia de la început devine înfricoșător, așa că fata-păianjen sare de pe zidul școlii pe acoperiș, de pe acoperișul școlii pe acoperișurile blocurilor din jur și se face nevăzută.

Legături

Câteodată mi se pare că afectarea neurologică din autism arată izbitor de asemănător cu îndărătnicia și cu perseverența năucitoare ale adolescenței. Atenția intensă îndreptată spre interior în contrast cu lipsa de focus din afară, exagerarea unor gânduri, idei invazive, ignorarea unor posibile consecințe devastatoare ale acțiunilor, tendința de izolare, greutatea comunicării și a socializării în afara grupului restrâns și cam așa ceva. Partea bună a părții rele din adolescență este că din ea scapi, partea bună a părții rele a autismului este că te obișnuiești cu ea și uneori ajungi la resemnare. Da, câteodată așa mi se pare, iar percepția mea nu mă ajută cu mai nimic. Pe de altă parte, dacă tot am o asemenea impresie, ceea ce-mi ordonează cumva viziunile după criterii personale, există un subtil folos chiar și în această benignă categorisire și anume că am șansa să fiu poate un părinte mai calm, înțelegător, iubitor cu adolescenții mei cu sau fără autism.

(A)simetrii de sezon

Dacă îngâmfarea îi dă omului alură stridentă, iar modestia îi estompează însușirile, ar rămâne varianta sinelui echilibrat. Echilibrat, adică fără impunerea celorlalți, precum o face îngâmfatul, de taxe pe dispreț și aroganță care nu le aparțin și, totodată fără lipsirea oamenilor cu care se întâlnește modestul de expresiile sale profunde, intime. Din această perspectivă frumusețea este tot ceea ce reprezintă echilibru, armonie. Nu înseamnă, desigur, că în fața frumuseții nu ni se întâmplă ruperi dureroase.

Compensări

Pentru cei mai conformiști dintre oameni lucrurile sunt limpezi, unu plus unu fac doi, totul trebuie să se potrivească la linie cu ceea ce au aflat ei în timp, regulile după care se trăiește, judecă, iubește sunt infailibile și date universal. În lumea lor toți seamănă între ei sau tind să o facă, de aceea orice diferență devine extrem de dureroasă. Cel perceput ca disonant trebuie conformat cum se cuvine, altminteri este pedepsit. Din nefericire, odată cu relevarea trăsăturii care-l deosebește de grup începe o devastatoare și întristătoare risipă de forță vitală din toate direcțiile. Se petrec învinovățiri și dezvinovățiri care nu se pot risipi unele pe altele întrucât unele sunt întotdeauna mai multe și mai intense decât celelalte, se caută soluții de supunere sub măști blânde ce mimează prost înțelepciunea sau directe, sincere, ca un fel de ispășire de păcate care nu sunt păcate. Efortul este mai presus de putința omului de a-l îndura, din fericire mai degrabă nu se moare decât se moare dintr-un atare proces. Si totuși, nu așa ar trebui să arate fericirea omului.

Aproape nimeni nu este pe de-a-ntregul conformist, precum arareori se atinge perfecțiunea. Aproape toți suntem pe alocuri conformiști, precum cu toții tragem strigătul vieții mai devreme sau mai târziu după ce ne naștem.

Iată-ne pe noi, binecuvântați cu cantitatea necesară și suficientă de iubire și compasiune pentru celălalt, feriți generic, mulțumesc, de hidoșenia urii, cum câteodată îi cerem orbește fetei să-și plătească extravaganțele de care nu este responsabilă cu supunere și umilință, să-și răscumpere ”abaterile” prin comportament bun și conform, să-și suprime dacă se poate voința obscură, atât de obositor și de imprecis de înțeles. Iată-ne! Conformi și neconformi, epuizați și revigorați, acuzatori și acuzați, prejudecați și raționali, chinuiți și veseli… Dar iubitori în fond și neapărat împreună.

O dimineață

M-a trezit tusea otrăvitoare a copilei, am deschis ochii buimacă de somn, am priceput imediat nepotrivirea dintre impresie și concret, s-a dat ora înapoi. Taci, am mai strigat o dată cu voce joasă și ton poruncitor, iar ea a tăcut. Cum se poate, m-am întrebat iarăși, dar n-am poposit nicio clipă să îmi răspund, știu ce știu sau ce cred că știu, uneori mai nimic. Am ridicat telefonul de pe marginea patului și o secundă mi-a fost ciudă pe toată rânduiala globală pe care internetul o stabilește, mut ora sau s-a mutat singură? Am tras draperiile, perdeaua, am deschis larg fereastra. Negruțu, cu ținută imperială, domnea peste drumul neasfaltat și liziera câmpiei. Aramis, cățelușa cea mai tânără, țopăia din dreapta în stânga în jurul maestrului care o ignora impasibil. Atunci imaginea generică a copilului jucăuș și a adultului placid m-a înduioșat. Pe unde își pierde adultul dorința de a se juca? Câte griji și îngrijorări sunt suficiente pentru a dezlocui înclinația naturală și sănătoasă spre simplitate, ușurătate în a trăi? Care este punctul critic de rătăcire, limita peste care odată trecut devii atât de serios și plin de importanță încât nu mai vezi, auzi bucuria unui copil, cum nu vede, aude un miez de nucă lumina. Ha, ha, m-am gândit la miezul de nucă neîntâmplător. Poate părea stupid sau poate fi o presimțire, dar când mi-am pregătit ieri castronul cu nucile culese acum câteva săptămâni, tocătorul, ciocanul am avut o ușoară strângere de inimă, dar am ignorat-o cu seriozitate și am pornit hotărâtă să sparg nucă după nucă. Desigur că am mai și mâncat, dar s-a întâmplat ca una dintre nuci să mă otrăvească, stârnindu-mi subit o furtună pe interior. Cumva comparația mea spontană m-a întristat mai mult decât aș fi putut intui. Prea-seriozitatea lumii adulte nu poate fi făcută să dispară brutal, cum spargi o nucă pentru a-i savura miezul, mai mult, dacă totuși se întâmplă minunea și dispare brusc, rămășițele spiritului excesiv de autocentrat pot fi fatal otrăvitoare. Dar asta este doar o comparație destul de năucitoare, poate chiar cam neserioasă, să fim serioși.

Procrastinare vesperală de toamnă

Ploaia îmi cântă din dreapta o samba pe o singură notă, am căutat la pian și este si bemol, expirația Catincăi care doarme la stânga mea răsună ritmic, fiecare bătaie este împinsă fulgerător de musculatura netedă a trunchiului prin gurița ușor întredeschisă de respiratoare orală cronică, umbrele clarobscure ale picioarelor mesei din fața peretelui transparent se apropie tot mai amenințătoare de mine, dar nu mi-e frică de ele, semiîntunericul obișnuit de apus de zi, apus de an, augmentat de ploaia grea îmi apasă umerii, mă scufund adânc în fotoliul meu art deco, dar nu-i percep apăsarea mai neplăcut decât a unei pături grele, dar calde de lână, de dincolo fondul acustic se încarcă cu zumzăitul (ne)enervant al laptopului lui Felix ca un ”la” țiuit la nesfârșit de un diapazon maniac, între timp nu mai văd bine și aprind veioza de pe birou, asta mă face să mă simt ca atunci când mă dezvelesc preț de jumătate de corp, aș citi câteva pagini din cartea în care joc zilele astea, nu o fac pentru că sunt ținută în nemișcare de o forță mai mare decât voința, tastatul din degete nu se pune, aș bea încă o cafea, de aceea caut o ultimă picătură în cana tristă pe care am secat-o definitiv, nu o fac fiindcă sunt țintuită în fotoliul meu din lemn exotic de o statică de conservare, neapărată ca cea dintr-o depresie, aștept răbdătoare, ba chiar pasionată să se desfășoare toată această liniște apăsătoare a dupăamiezii ploioase până la epuizarea ei de parcă aș fi spectatoarea unui concert de cameră, nu risipesc mai mult de-un strop de energie, ai zice că-s definiția cumpătării.

What makes us human?*

Nu cred că ai cum să scapi de tulburătorul gând, care este temeiul ființării (eu, una, după cum se vede, n-am scăpat), cu atât mai mult cu cât vrând-nevrând te întrebi ce va fi cu copilul tău dizabilitat neuropsihic într-un viitor oarecare. Oricâte socoteli aș face ca să-mi dau un răspuns (în paranteză spun că a întreba și a nu primi răspuns, fie el și parțial sau eronat, este ca o îngustare pulmonară obstructivă acută, așadar pe măsură ce se strâng nonrăspunsurile, se limitează și abilitatea înnăscută de a respira liber) mereu și mereu mi se conturează aceeași idee (n-am îndoială că sunt cumva scurtcircuitată în judecată de ceva biasuri proprii, dar asta nu mă împiedică să scot ideea la iveală) și anume că, oameni fiind, ne naștem pentru a ne trăi deplin umanitatea cu care suntem înzestrați. Aici am vrut să ajung. La aparentul truism că oamenii sunt înzestrați cu umanitate. Desigur că oamenii ca specie se găsesc abia în leagănul devenirii lor din perspectiva descifrării minții care ne face specie inteligentă. Ceea ce este un paradox neliniștitor. Să fii atât de inteligent încât să faci posibilă devenirea la care asistăm și ajutăm, dar să nu înțelegi cum se întâmplă asta. Să intuiești un posibil răspuns, să (pre)simți o cale de urmat. Dar cum ajungi acolo? Imi displac teoriile ce proclamă generic inegalitatea biologică și intelectuală dintre oameni, pentru că orice inegalitate se supune unei ierarhizări dăunătoare. In ciuda complexității de necontestat a facerii omului, ne naștem simpli și singuri. Alăturările cu alți oameni ne complică și ne sprijină. Ei bine, în acest punct văd eu schimbarea tonului vieții noastre. In alăturare, sprijin și încredere. Din acestea ni se compune protointeligența, prin rostogolirea prin lumea cu iubire preferabil, dar și cu neiubire ajungem să căpătăm abilitatea de a intui răspunsuri. Când ajungi la măiestria de a cunoaște (chiar limitat, în definitiv obiectul cunoașterii pare să fie infinit) ar cam fi de dorit să devii recunoscător, nicicum arogant. Asta se întâmplă numai condiționat de îmbrățișarea conștientă a umanității tale. Cumva la asta mă refer când spun că umanitatea omului poate să aibă calitatea de aparent.

*Reflecții asupra acestui articol:What Makes Us Human? The Answer May Be Found in Overlooked DNA – Neuroscience News

Gust astâmpărat

Am plâns în mine când omul care-și construiește casă jos în vale a tăiat fără milă mărul acela generos cu mere cu dulceață ancestrală. M-a durut, fiindcă mi-a amintit de obrajii albi și moi brăzdați de zgârieturile nesăbuite pe care și le făcea singură când era mică. Am urât atunci și acum prefacerile brutale și nepotolite care ne sunt sortite, pentru că ne dezorientează. Dez-orientează. Da, eu cred că ne naștem bine orientați. Inteligenți. Nu mă gândesc la înțelesul clasic al inteligenței, ci la inteligența de ființare care nu ține neapărat de cunoștințele formale însușite. Orientați bine. Indreptați cu inteligență vie, dinamică către răsăriturile noastre. Mereu ne uimește, iar afirmația asta trebuie să fie o aroganță cu care păcătuiesc și păcătuiesc, ne uimește cu simțul spațiului. Vorbesc despre Kiti. Ca o rândunică ce revine după un timp solid și dintr-un spațiu măsurabil cu precizie de netăgăduit în același locșor, ca mânată de simțuri extraordinare sau ghidată de firimiturile de pâine din Hansel și Gretel, ca un supererou din filme Kiti recunoaște locul în care a călcat vreodată. Kiti se orientează către esența vieții ei, către baza trupului și sufletului ei misterios, iar asta este o certitudine binefăcătoare. Si pentru că am pomenit de poveste, în dupăamiaza asta, după ce am împrospătat trandafirii din vază, timp în care am împrăștiat în urma mea petale colorate de trandafiri epuizați, Kiti a venit de la școală și mi-a probat teoria orientării generice, savurând cu naturalețe și orânduială petală cu petală așternute pe parchet.

Așteptare

Mereu îmi uimesc cunoștințele când află că pot ajunge la o întâlnire și cu mai mult de o oră mai devreme fără să sufăr pentru asta în vreun fel. Dimpotrivă, cum te poate supăra să ajungi adânc în pădure, singură, departe de lumea dezlănțuită (ca-n carte), adăpostită de stejari seculari și tei sacri, încântată de ciripituri încă văratice de păsări statornice și inspirând parfumul întremător de pământ reavăn, fertil? Ce așteptare poate fi mai dulce, mai ales când ai și o carte cu tine, carte din care abia aștepți să mai citești câteva pagini, dar ai paradoxal sentimentul că nu trebuie să te grăbești să o faci, să te mai țină o vreme, cum faci cu muzica pe care o iubești.

Să aștepți răbdător un timp este într-un anume fel un privilegiu, ca a fi destinatarul unui secret împărtășit. Doar timpul și cu tine, el nu te poate trăda, tu nu îl poți păcăli, o certitudine! Un fel de împăcare, împrietenire necesară pentru îmbucurarea viitoarelor așteptări. Când te împrietenești cu timpul, timpul te ține cu grație.

Ce ai vrea să fii?

Copiii au de mici un joc al lor, ce sau cine ai vrea să fii mai degrabă, iar atunci când îl joacă își oferă două răspunsuri posibile. Ei pot fi păsări, pești, oameni de seamă, lucruri și chiar entități abstracte. Ei socotesc, apoi aleg. Desigur, o fac spre amuzament, dar fără îndoială prin joc se simt, cunosc, înțeleg, apropie, așa că pot sta liniștită, există o ordine logică chiar și în asta, nu trebuie să o inventez eu. Cum ai vrea să te cheme, zice Felix cu foarte puțin înainte ca fratele lui să plece peste țări și chiar mări la job, Benny Kurrell sau KK Bing? Se râde, este o glumă nouă, știm cât de hâtru poate fi Felix. Horică parcă alege KK, că Benny sună cam prostesc.

Sunt cu toatele pregătită, mă bazez pe lista deschisă cu ceva vreme în urmă pe o agendă mare, veche, nescrisă. Il conducem pe Horia acolo, departe, unde pleacă, ceea ce ascunde iscusit emoția firească părintească a adevăratei sale desprinderi. Imi place să cred despre mine că simțul practic cu care sunt înzestrată nu înlocuiește, dar nici nu tinde să înlocuiască simțul estetic și înclinația spre visare. Socotesc cu ușurință și simt cu intensitate.

Simt o mulțumire în mine greu de descris. Imi țin sufletul în vârful unui deget, atât este de ușor! O fericire blândă.

O să-mi fie dor de voi, frații mei! Frații lui rămân acasă, iar dorul meu nu încape în cadru, ce bine!

Fiecare kilometru lăsat în urmă înseamnă un atom dezagregat al sufletului. Bate vântul și spulberă nisipul ce rămâne. Când va începe să se numere în mile, te vei fi obișnuit cu ruperile, ce inteligent se leagă lucrurile!

Ce ai vrea să fii, o gaie roșie elegantă sau o răpitoare rară, singuratică?

Unu, doi, trei… bifez simbolic în agenda rămasă acasă deschisă la lista mea, planul a fost îndeplinit la termen.

Strada. Nu apare foarte clar care este ea pe google maps, de aceea când cobor treptele fac stânga, nu dreapta, cum trebuie. Horia mă corectează, ah, da, acum înțeleg. Mergem cu treabă, dar pasul este lent, de plimbare. Străzile îmi par portocaliu-roșcate de la clădirile scăldate în soarele încântător de septembrie. Hortensii, clopoței, trandafiri, gladiole, petunii înflorite la fiecare pas. Chiar și niște ciudățenii roșii și portocalii în tufe mari ca niște ridichi, ce caraghios! Mă opresc să fotografiez, am o slăbiciune pentru hortensii, cât de tare am tras vara asta de tufa mea cea mai promițătoare de acasă! In capătul străzii se află o biserică evanghelică cu arhitectură gotică, ce reper maiestuos! O admirăm din curtea ei cu flori și nu-mi pot opri gândul anxios, dacă nu aș fi călcat cu propriile-mi tălpi cărările acestei străzi, cât de deformată mi-ar fi apărut noua realitate a copilului meu, cu stânga care de fapt e dreapta și viceversa. Uf!

Treptele. Prin noaptea nu foarte întunecată scara dinaintea intrării nu are contur limpede, este piatră roșie pe piatră roșie ascunsă de lateralele ca niște fortărețe în miniatură, tot roșii. O iau înainte, număr fiecare treaptă, mă surprind puțin îngustimea și înclinația abruptă. Mă surprinde și curajul meu, nu văd prea bine în noapte, știu că unghiurile obscure pot adăposti noaptea pisici sau cine știe ce alte animăluțe. La capătul ei descui ușa de intrare în casă, noaptea miroase bine, a flori și frunze de toamnă.

Reconstituirea. Bun. Penultimul punct- compunerea și recompunerea traseului către viitorul loc de muncă. Horia pe bicicletă, tata la volan, eu pe jos. Zi însorită, caldă, nicio adiere de vânt. Si multe flori în fiecare grădiniță și margine de drum. Explicațiile sunt întoarse pe față și pe dos, mintea trebuie să se adapteze urgent de la și către regulile răstălmăcite ale noii situațiuni concrete în care ne aflăm. Probabil că mă ajută antrenamentul care mă ține în formă fizică bună, dar am așa un sentiment că mă mână mai degrabă o forță vitală nefizică, sunt neobișnuit de entuziastă să merg kilometri (sau mile) pe jos. Si merg. Sunt înaripată de încântare. Mașina nu poate reface toți pașii omenești, nici pe toți bicicliți, astfel Horia mă așteaptă din timp în timp. Mai avem puțin, deocamdată intrăm într-o pădure mărginită de un teren imens cu gazon englezesc perfect întreținut, semnele indică un spațiu de joacă, picnic, sport, relaxare. Pe bună dreptate, am pătruns cu emoția din țara minunilor. Ne oprim, Horia urmărește necontenit fiecare ciripitură, identifică deja specii noi de păsări cunoscute doar din cărți. Eu îmi caut bucuriile mele colorate, flori de pădure, flori de câmp. Facem poze, salutăm respectuos două doamne zâmbitoare. Trecem imediat, ne scuzați! Aș vrea să fie mai întortocheate pentru moment aleile din pădure, dar poate că nu este neapărat de dorit în perspectiva motivului pentru care compunem trasee acum. Ieșim din pădure, dar ecourile ciripiturilor care o descriu se transformă într-o încrengătură de străduțe rezidențiale bijuterie, fiecare poartă numele câte unei păsări. Lăsăm în stânga strada ciocănitorii, o luăm în sus pe strada vrabiei, apoi facem dreapta pe strada mierlei ca să ieșim în linie dreaptă pe strada inovației la locul de muncă.

Ce ai vrea să fii? Un chitarist de jazz faimos, dar sărac sau unul de manele foarte bogat?

Da, fericire. Se trăiește cel mai limpede când vântul sau altceva spulberă toate rămășițele sufletului descompus. Cum ar veni, pe stomacul gol. Fără adaosuri, nici apă, nici pâine, nici dorință. Gol-goluț. Pentru că altfel fericirea stă ascunsă, iar dacă nu o simți, nu este, cum nu este nimic pe lume, nici locuri, nici lucruri, nici ființe dacă nu le leagă între ele sufletele noastre.

Floarea-soarelui. Cam ce faci înainte de plecare. Caut flori proaspete să i le las în vază la plecare. Găsesc floarea soarelui, sunt fericită (asta este alt fel de fericire). Le mângâi, le potrivesc în vaza socotită cu săptămâni înainte să facă parte din tot, le dau apă. Apoi facem o poză, mama, copilul, tata și floarea soarelui. Horia chiar pare Horică în poza care rămâne doar pentru noi.

Din umbră

Copiii mici își acoperă fața cu mâinile și deodată se cred invizibili. Nouă ni se pare un comportament amuzant și atât de la înălțimea fizic(ii)ului nostru impresionant. Desigur că este mai mult decât atât, iar dacă acesta este un adevăr, atunci băieții din Mission impossible cu măștile lor perfecte sunt complet ridicoli. Măștile mele pandemice nu au neapărat calitatea de ridicol și cu toate astea îmi dau câteodată impresia de invizibil. Convenabil, aș zice cu încrederea introvertitului că invizibilul înseamnă liniște. Atunci ”bună ziua, doamna Mihaela!” poate fi la fel de surprinzător ca o comparație estetic desăvârșită. Ești descoperită și te uimește incompetența fizică a măștii tale. Impresia este batjocorită de concretul pământesc al lucrurilor și ființelor. Tinzi să nu te mai încrezi orbește în impresia ta, dar, din fericire, așa ceva nu se va întâmpla. Data viitoare să porți niște ochelari de soare fumurii, îți spui ca să te împaci cu impresia ta. Incerci o nouă senzație.

Taciturn

Am nenumărate amintiri de tăceri stânjenitoare în diferite împrejurări, accentuate de sentimentul de inadecvare care probabil le ține treze, dar am și experiența mângâietoare a tăcerilor eliberatoare, cele care nu cer nimic în schimb și care primesc la rândul lor aceeași lejeritate în a tăcea de la ”interlocutor”. Nu este la îndemâna oricui nici să vorbească ușor, nici să tacă senin, iar dacă școlii îi lipsește ceva esențial, atunci educarea tăcerilor cu rost este una dintre aceste esențe. Vorbim oricum, suntem generic definiți de vorbire, (desigur, cum, de ce, când vorbim contează decisiv), vorbim cascade imense de vorbe pe lume, vorbim până și în somn, că ăsta e mersul. Dar ce minunat e când poți să taci în voie împreună!

Planar

Intinderea de necuprins a câmpiei mă face melancolică. Mă plimb cu copiii mei și, astăzi, doar cu un câine. Nemărginirea îmi dă o senzație amețitoare care nu vine din monotonie, monofonie, monofobie sau alte mono-entități, fiindcă acestea sunt doar aparente, relative. Ca de obicei, îmi caut sprijin vizual în siluetele îndepărtate ale munților, dar limpezimea cerului nu este suficientă. De fapt, rareori se văd munții. Kiti este mai gălăgioasă decât orice pasăre, insectă, mic mamifer ale câmpiei. Ii cunosc în detaliu fiecare inflexiune, concavitate, prăpastie, contrapunct vocal și totuși datorită aglomerației sonore mi se întâmplă să mă întreb, e Kiti sau vreun fazan ascuns în ierburile crescute abundent de la atâta ploaie. Felix mă lămurește, e un fazan, cine îl vede primul câștigă. Nu interesează pe nimeni ce anume câștigă, e doar de dragul jocului. Horică poartă mereu binoclul la gât în plimbările noastre. Iși notează în carnețelul confecționat în dar de prietena lui ce specii de păsări a văzut astăzi. Sunt zeci și zeci, îmi spune, nu sunt doar 4-5, pe care le știe toată lumea. Ne oprim, pentru că dintr-un mic zăvoi ni se cântă dulce, curat, vesel. Inregistrezi? Taci Kiti și ascultă, învață și niște triluri mai dulci decât lătrăturile tale inedite. Ce pasăre o fi? Am făcut sute de pași, iar casa se vede încă în depărtare. Mereu există o linie dreaptă între două puncte și de cele mai multe ori linia dreaptă respectivă nu e de niciun folos imediat. Asta îmi e motiv de întristare ușoară. Nu este prima oară când îmi vine să tai drept câmpul cu piciorul până acasă. Nu mă grăbesc deloc, sunt cu cine am mai drag pe lume, nu am nimic de făcut, atunci? Este planul drept, imens dinainte care mă derutează, atît de aproape, dar totuși departe. Cred că oamenii de câmpie învață instinctiv să devină răbdători după ce eșuează alergând epuizant după vreo fată Morgană. Aramis, cățelușa, acționează absolut concret, țâșnește în stufărișul malului lacului, îi rămâne doar codița afară. O urmărim, ceafa i se încovoaie, părul i se zburlește, urechile capătă brusc fermitate, pieptul se ridică. Cu tot corpul ei mititel încordat înclinat în jos aproape la verticală cercetează gata de atac vreo broască sau vreun șoarece. E amuzantă, o îmbinare adorabilă de instincte și învățături, atât de natural jucăușă și atașantă! Ne întoarcem, desigur, tot pe calea mai ocolită pe care am venit. Să nu uiți să notezi apariția primului stârc de noapte de anul ăsta, îi zice ca un bun discipol Felix lui Horică. Nu uită, clar, și nu își reține nici efuziunea pentru fratele lui mai mic, ce mult îmi place că ai crescut și tu! Da, a crescut și el, de la toamnă e licean. Timpul și impresionarea, iată două absoluturi pe care nu poți decât să le accepți.

Cum ne leagă

Există atât de multe bogății neexplorate în afara noastră, dar mai ales în noi! E drept însă că trebuie să atingi un anume grad de înțelepțire ca să poți să le descoperi și să te bucuri de ele. Se petrece la tot pasul enorm de multă acțiune aparent disonantă cu mediul, dar și cu sine, însă eu cred că o percepem stridentă, nelalocul ei mai ales pentru că nu suntem suficient de înțelepți pentru a observa cum și cât de amplu se leagă de cea de lângă ea. Cât de semnificativă este armonizarea asta ascunsă dintre fenomene, simțiri, idei, întâmplări și cât de discret ne determină pe noi, ființe, plante, celule, gânduri, este poate întrebarea căreia îi căutăm neobosit răspunsul.

Am văzut aseară un scurt interviu cu Andre Agassi în care povestea că odată cu Boris Becker, jocul masculin de tenis a cunoscut subit un nivel extraordinar al serviciului de tenis. AA povestea că era pur și simplu copleșit de acest serviciu neomenesc de puternic pe care îl desfășura BB până când. Până când, cu o intuiție miraculoasă, AA a observat o legătură stranie între plassamentul mingii la serviciu și mimica lui BB chiar înainte de serviciu, observație care i-a dat lui AA deodată cheia pentru a para și contracara nemaivăzutul serviciu al lui BB.

Toate aceste neclare, dar totuși autentice legături sunt tot atâtea împrejurări de reflecție și optimism până la urmă. Ne trebuie însă răbdare, fiindcă procesul cere timp, și credință.

Unde suntem?

Din toată umblătura asta istovitoare a mea adun multe frânturi de povești latente. Nu avea mai mult de douăzeci de ani, cumva pragul de douăzeci se trece când nu te mai lași să atârni de bara pentru biciclete cu capul în jos, agățat de spatele picioarelor. Atârna cu capul în jos fără riscul de a mătura cu părul asfaltul trotuarului, pentru că masca multicoloră de pe față îl prindea sigur la spate. O priveam din mașina mea în care firicele nenumărate de praf săltau ritmic odată cu muzica. Nimic nu mă bucura mai tare în clipele alea decât neclintirea datorată aglomerației de mașini și nerăbdări din jurul intersecției. Să pot să văd. Nimic nu-mi trebuia în afara autobuzului în spatele căruia m-am culcușit ca-ntr-un marsupiu. Să pot să simt. Apoi s-a rotit scurt și-ntr-o clipă a fost în picioare. Si-a descoperit prietenii la vreo 30 de metri depărtare, și ei pe ea, dar asta n-a fost deloc complicat pentru că tricoul verde brotăcel pe care-l purta orăcăia singur. Si-a ridicat rucsacul, a zâmbit larg și a pornit săltat către amicii ei arătându-le cu ambele mâini semnul victoriei. Autobuzul-mamă a mormăit răgușit, e timpul să plecăm din loc. Mi-a părut rău să plec, aș fi putut chiar lăcrima puțin dacă n-aș fi fost imediat nevoită să mă conectez la concretul insensibil al spațiului, mi se luase brutal dreptul la visare. Cumva, după ce am înaintat cu vreo 30 de metri și le-am zărit îmbrățișările discrete, acoperite, am retrăit senzația generică de victorie. Nu știu cine și ce a câștigat, dar mie timpul mi-a stat câteva clipe pe loc, iar asta mă face întotdeauna să mă simt mai ușoară. Nu spun că mai spre seară am oprit mașina mea prăfuită după iarna lungă să las un porumbel să treacă strada unduitor pe două picioare. Am auzit parcă niște claxoane în spatele meu, dar au fost prea neesențiale ca să-mi șteargă zâmbetul de pe față.

Cuvinte și sensuri (oarecum giratorii)

Vorbeam cu sora mea despre cuvinte, desigur, folosind cuvinte. De fapt, în ultimul an, mai mult decât obișnuit, cuvintele au ținut loc de mimică, gestică, îmbrățișare, căldură. Fără cuvinte este infinit mai inconfortabil, nu mai spun de tristețe. Dar măcar avem cuvintele și dacă totul pe lume pare că prin abuz se micșorează, se autolimitează sau se distruge, odată ce legăm cuvânt de cuvânt și iar de cuvânt înțelesurile și rezultantele devin tot mai impresionante. Sau au măcar șansa asta. Pornesc în acțiunea asta atât de banală, dar totodată atât de curajoasă de a înlănțui cuvinte oarecum fără un scop pragmatic, concret, deși, dacă stau să mă gândesc mai bine, însăși ideea că cuvintele au darul de a te duce în locuri necunoscute mă mână acum în a le emite și alătura. Cu alte cuvinte, cuvintele sunt instrumentele cele mai la îndemână ale creativității. Si totuși, de ce sunt oamenii în general așa de puțin creativi, dacă au, cum spuneam, armele în buzunar? Poate pentru că n-au nici cea mai vagă idee că dețin așa ceva. Si, cum mă așteptam de altfel, cuvintele mele m-au dus într-un loc oarecare ce are poate doar tangențial legătură cu necunoscutul în care aș putea să ajung. Pe de altă parte, în ciuda faptului că tangențial înseamnă doar un punct și numai unul, (aici aș dori să condamn nesatisfăcătorul și arogantul adverb ”doar”), acel punct de tangență sau, mai bine, PUNCTUL, este minimul și maximul pentru orice relație sănătoasă. Cu alte, desigur, cuvinte, PUNCTUL reprezintă pentru tot ceea ce se conectează pe lume ce este pragul excitabilității neuronale din legea biologică ”totul sau nimic”. Hmmm, iată-mă unde mi-s! Sunt tot eu, cea care leagă cuvinte zorită de copilul căruia i-am promis că-i împrumut laptopul pentru ora de pian, zorită așadar să tastez cuvinte mereu cu grija de a le da cumva un sens, dar tot la fel de conștientă și în cele din urmă mulțumită că propozițiile mele nu se remarcă, nu azi, printr-un sens coerent și arogant, cum, cu părere de rău o spun, o fac sensurile întotdeauna. Zic ”cu părere de rău”, dar mă alint, pentru că (țin să punctez acum că evit de cele mai multe ori să folosesc cuvântul ”deoarece” pentru ciudatul motiv că rimează cu ”șoarece”, iar mie îmi este frică de șoareci), (deschid o nouă paranteză ca să vă spun că mi s-a făcut nespus în cuvinte de milă de cuvântul ”deoarece”, fiindcă simt că îl nedreptățesc, de aceea promit să-l folosesc chiar acum), așadar scriu despre părerea mea de rău că ar fi o alintare, deoarece (uf!) eu, una, nu cred în regrete. Ce vrea să spună autorul, ar putea întreba unii. El ar părea să spună că atâta vreme cât întoarcerea în timp pentru a schimba ceva rămâne doar în imaginație, regretul pentru ceva ce nu a fost, dar ar fi putut să fie nu este decât o biată aroganță neconștientizată a celui ce regretă. Concluzie imediată: nu găsesc niciun motiv bun să îmi pară rău că sensurile sunt înfumurate. Concluzie târzie: nu îmi pare rău. Doamne, ce grozăvie de treabă este înșiruirea de cuvinte! In clipa asta mă simt ca un explorator de, hmmm, desigur că nu știu de ce din vreme ce am pornit de bună voie în necunoscut. Important e că mă simt ca un. Si mai important este că mă simt ca. Si de-a dreptul nemaiauzit (că doar vorbim despre cuvinte) de important că mă simt. Si ca să închei cumva poetic (că dacă nu ea, atunci cine) (cine ea? poezia): cel mai important sau esențial este că simt. Am pus punct, simt nevoia să o spun, pentru că sau deoarece (wow!) sunt complet nemulțumită de simbolul insignifiant care i s-a dat punctului. Adică PUNCTULUI. (PUNCT)

PS: nu vă sfătuiesc să căutați o explicație pentru colajul fotografic de mai sus sau vă sfătuiesc să găsiți una, eu, una, o am pe-a mea.

Amânare

Nu sunt gata pentru pornirea naturii. Mă mișc cu încetinitorul, ca pisica tacticoasă de pe gardul vecinilor. Sper nesăbuit că lentoarea mea ajută la amânare. Să amân startul lalelelor, veselia mierlelor dis de dimineață, dezghețarea iazului, descălțarea ghetelor, ascultarea acordului celui mai adorat, să amân exaltarea pe care fiecare primăvară mă face să o simt, fiindcă odată stârnită în prima celulă, se naște cu ea și disperarea că vine iarăși vremea când se va termina. Și totuși.

Letiția

Până în anii studenției n-am cunoscut pe nimeni cu numele bunicii și, deși pe atunci bunica avea o vârstă obișnuită pentru o bunică de nepoți studenți, am avut mereu sentimentul că numele i-a îmbătrânit cumva înainte și că va dispărea odată cu ființa ei. Desigur că realitatea are deseori aroganța să-ți contrazică intuiția, dar trăirea ta este oricum imposibil de negat, precum nu poți împiedica marea să impresioneze țărmul. Ăsta este motivul pentru care în toți acei ani ai studenției nu i-am spus niciodată cu ușurință Letiției pe nume. Mamaia Letiția îi spuneam bunicii toți nepoții și strănepoții și încă îi mai spunem ingenuu în prezentul impregnat neapărat de rămășițe compacte sau mai zdrențuite ale trecutului. De mai multe ori m-am întrebat de unde i-a răsărit străbunicii mele, o femeie simplă, dar aprigă, dorința de a-și boteza copilul cu acest nume rar și atât de frumos, cred că trebuie să mă lămurească odată tata, dacă știe.

Mamaia Letiția a fost o bunică de poveste, așa cum sunt toate bunicile, iar ce ne spunea absolut de fiecare dată când plecam de la ea, anume că n-am apucat să vorbim nimic unii cu alții, deși doar asta făceam, mai ales după ce am crescut mari, iar magazia, cămara, debaraua, sertarele, lanțul neobișnuit de bogat de chei și altele nu au mai reprezentat centrul universului casei bunicilor, așadar fraza ei memorabilă dinaintea despărțirilor ar putea foarte fidel să îi descrie ambiția care a caracterizat-o mai mult de o sută de ani. Mamaia Letiția a fost, așa cum spunem noi mai în glumă, mai în serios în familie, hameșa desăvârșită, fiindcă rareori ai șansa să cunoști pe cineva cu atât de multă vitalitate și dorință de a fi prezent.

O femeie credincioasă, deosebit de harnică și ordonată, hotărâtă și cu dorință arzătoare de a construi, cochetă și întotdeauna atentă la detaliile estetice ale lumii, curioasă și extrem de optimistă, mamaia a fost esența practică a casei și familiei ei și a reprezentat un om pe care oricine se putea bizui. Mamaia a înfățișat cu multă acuratețe imaginea tipică a femeii ardelene născute după primul război mondial, credincioasă greco-catolică, atașată de locul și obiceiurile natale, dedicată și încrezătoare în familie și educație, atât pentru ea, cât și pentru copiii, nepoții și strănepoții ei. Noi, copiii, am iubit-o și am avut totuși norocul să ne fim aproape unii altora.

Tot ce ne face să ne întregim ca oameni sunt amintirile, frumoase, dar și triste, cum au fost ultimele săptămâni de viață ale bunicii, de aceea nu este deloc întristător că realitatea concretă, seacă, rece ar zice că din bunica n-a mai rămas decât, ironic, numele, Letiția.

Zero-zero, time!

Ziceam în dreptul acestei poze pe facebook că Kiti apără bradul de ea însăși și, chiar dacă o face în joacă și cu zâmbetul pe buze, până la urmă exact asta face, apără bradul de ea însăși (Kiti fiind pisicuța atrasă iremediabil de pomul împodobit), întrucât stă cu spatele la el, iar intențiile ei sunt orientate către noi. Este complicat să te socotești cumva detașat de tine, adică să descoperi și să antrenezi abilitatea de a te apăra de tine însuți. A-ți întoarce spatele, așa cum face Kiti față (mă rog, spate, hihihi) de ținta către care are intenții distructive, nu înseamnă nici negare, nici indiferență, ci un fel de retragere strategică pentru reculegere. Bătrânul și hulitul an a fost predominant un an în care s-a respirat greu. Jur că simt și milă alături de nemulțumirile trecătoare (ooo, ce fericire că au fost doar nemulțumiri trecătoare) pentru acest an care putea să fie foarte bine altul, nu? Si totuși, dacă privesc anul meu 2020 ca pe bradul de Crăciun asaltat periodic de către Kiti, iar pe mine ca pe Kiti, poate că îmi este de folos să îi întorc spatele tactic și să privesc încrezătoare în zarea fără margini, dar numai atunci când nu uit de ce o fac, anume ca să-l apăr. Eu sunt și bradul de anul ăsta, sunt și bradul de anul trecut, sunt toate coniferele care m-au impregnat cu rășina lor vreodată. Bătrânul și hulitul an a fost predominant un an în care am respirat greu. Dar am și râs în hohote, am plâns de frumusețe, am pansat răni, am îmbrățișat oameni și animale, iar toate astea le-am alternat sau suprapus peste anxietatea inspirației insuficiente. Știu că multora le este mângâietoare renunțarea simbolică la anul care trece și dacă cineva înțelege impactul resetării la zero pentru speranță și încredere, atunci aceea sunt eu, pentru că iubesc jocul de tenis, totodată deși mă joc trăind, eu, una, nu îmi trăiesc viața ca pe un joc, la care pot să renunț oricînd, doar e un joc, nu? Ironic sau doar întâmplător, dar nespus de frumos, acum, în timp ce scriu în jurnal, se derulează în playlistul meu variante diverse ale standardului de jazz Perdido, hahaha. Zero-zero, time!

Magii de sezon

Mă gândesc că facebookul, cu arhivele sale din care ne servește zi de zi câte o porție mai dulce sau amară de amintire, ne obișnuiește, probabil involuntar, cu ideea de îmbătrânire. Cu cât înclinația de a ne dezvălui amintiri se intensifică, cu atât devenim mai…înțelepți. Pe de altă parte, toată această aducere aminte ce stă sub titlul ademenitor memories are mai degrabă decât meritul fiziologic, scopul trivial utilitar. Dar nu ăsta mă determină să mă gândesc acum la amintiri. Este marea sărbătoare creștină pentru care fericit suntem împreună zilele astea, iar dispoziția melancolică pentru rememorare este, cred, un fel de sentiment intrinsec al Crăciunului, sentiment din care se nasc toate emoțiile, să le zic, mai concrete, mai direct și mai evident legate de petrecerea timpului familial și familiar al zilelor. Amintirile, aceste construcții prețioase ale minții, construcții solide sau mai șubrede pe schelete de trup și întâmplare, estetizate, dar mai ales concretizate prin parfumul trăirii autentice a sufletului. Cumva, într-un fel destul de halucinant și greoi, toată modernitatea pe care o înfruntăm revoltați sau resemnați sau neutri, da, în ultimul an cu predilecție pe facebook, ne duce rotund pe unde trebuie să ne ducă. Vreau să spun că în ciuda greutăților pe care astăzi toată omenirea le înfruntă ne aflăm încă pe o potecă sigură de petrecere, pentru că fiecare pas și fiecare strigăt pe care le emitem au șansa să se facă amintire, iar ăsta este cu siguranță un mare dar și o minunată promisiune a bucuriei.

Simplu?

Mi-a spus odată din senin cineva că eu nu sunt o ființă mai bună decât este el, acel cineva, sugerând că aș putea socoti astfel oamenii, într-o ierarhie absurdă a bunătății, în vârful căreia m-aș afla eu; mi-am amintit despre asta acum, când alt om, dintr-un alt spațiu și timp, a ales, probabil tot ca urmare a unei logici asemănătoare celei de mai sus, să mi se adreseze, ignorând, poate neconștient, regulile simple ale bunei cuviințe. Nu-mi amintesc de când am început să fiu mai atentă la lumea din jur, dar mi-este destul de clar că liniaritatea, citită ca simplitate, așadar opusă complexității, este o aproximare cel mult didactică a realității obiective. Nu sunt dispusă să acord niciunei entități prezumția de simplitate, uneori în ciuda aparențelor, de unde improbabila mea tendință de subordonare a lor. Este cu totul adevărat că limpezimea în gândire ține covârșitor de putința de descompunere, deci simplificare a lucrurilor, din perspectiva asta mi se pare fascinantă percepția de simplu a unui fenomen de altfel foarte complicat (de exemplu rezolvarea unei probleme de algebră sau descifrarea unei partituri muzicale), iar acesta este în cele din urmă într-un fel paradoxal. Să fac ca lucrurile să-mi pară simple, prietenoase, fără a-mi compromite considerația pentru complexitatea cu care sunt dăruite este deviza și este și credința mea, iar pentru acest rezultat nu sunt decât indirect răspunzătoare, dar cu totul recunoscătoare. Da, sunt doar norocoasă, știu. Simplu?

PS Astăzi am servit la prânz trei feluri de mîncare, o supă roșie, niște paste verzi și un tort maro.

Niciun nod nu rămâne înnodat

Este fascinantă constanța cu care absolut fiecare inconstanță, instabilitate tinde să fie compensată, e adevărat, într-o mult prea variabilă bucată temporală, dar totuși, în mare și în mic. Gândul că o succesiune adesea aleatorie de fenomene și petreceri nu întotdeauna limpezi are o țintă clară, armonizarea, compensarea de care spun, este pentru omul chinuit de întrebări un gând liniștitor, acesta își poate din când în când odihni sau chiar ameți neliniștile, în definitiv este și el, la rândul său, una dintre entitățile generic schimbătoare, așadar nu are neapărat meritul sau responsabilitatea să fie în control desăvârșit. Mă duce gândul pe asemenea căi mai ales când îmi socotesc proximitatea cu, evident, relativ întâmplătoarea și incontrolabila mea parte optimistă, ca urmare a inflamării neavenite, compensatoare a părții mele pesimiste. Pace!

Entomologice

De mai multe ori mi-a trecut prin minte ideea unei compensări naturale de care se bucură Kiti, în schimbul deznădăjduitoarei ei rătăciri sociale să fie aproape miraculos înzestrată cu un fel de vedere/atenție telescopică aptă să pătrundă din golul relativ al proximității imediate în golul cel mai golit de caracteristici observabile în mod normal cu ochiul liber. Cu cât imaginea care i se arată se vrea mai generală, mai cuprinzătoare, cu atât abilitatea de a o percepe și a o desluși este mai ștearsă, mai neimpresionantă. Asta este categoric o certitudine, cel puțin la nivelul meu limitat de comprehensiune a unei minți atât de impenetrabile ca a ei. Dar toată energia lumii o petrece și pe ea, cum ne petrece și pe noi toți, om, animal, frunză, copac, celulă, membrană, atom, așadar unde se transformă și în ce se materializează porția ei? Din nou îmi socotesc cu grijă notele în minte (menționez aici că faptul că mi se strâng notițe în minte, uneori de o ordine exemplară, la liniuță, nu poate fi esențial meritul meu, sper că suntem foarte bine înțeleși măcar la nivelul ăsta), deci observ și am grijă să nu observ degeaba că, atunci când lumea simplă înconjurătoare atinge punctul critic de haos, privirea ei (și când spun privire nu mă limitez doar la acțiunea de a vedea cu ochii, ci la toată simțirea și rațiunea cu care cuprindem și deprindem) se rupe (refuz categoric să spun coboară, din cauza conotației de inferior pe care coborârea o are), deci privirea i se rupe de sensul comun atribuit și suferă o focalizare dramatică care îi arată o lume nevăzută sau mai degrabă ignorată a celeilalte realități, cea micro, pe care oamenii s-au dezobișnuit să o mai bage în seamă. Cred că ei îi este aproape imposibil să se întrebe cine sunt eu, adică ea, dar atunci când, de exemplu, se servește singură cu o fărâmitură de pâine din spatele unei furnicuțe, am în afară de veselia pe care comicul situației o stârnește și un fel de mulțumire greu de explicat că ea poate să declanșeze undeva, la un nivel oarecare, dar nu chiar oarecare, un proces rotund, fluid, cu o naturalețe până la urmă binecuvântată, și că, în ciuda tristei evidențe sociale de inadecvare și neacceptare există totuși o armonie, indiferentă la specii și clase, în care și ea trăiește. Genul ăsta de impresii nu sunt pentru mine lecții de viață, ci sunt dovezi de umanitate.