A fost o vreme când joia s-a întâmplat să fie ziua dedicată casei, de fapt, doar dimineața ei, dar, fiind un om al dimineții, să am la propria-mi discreție aproape fiecare secundă care o compune îmi dă uimitoarea senzație de acronic, timpul nu contează decât la capetele lui, un fel de dimineață ca o bandă elastică prinsă doar la extremități, astfel că pot uneori socoti o dimineață cât casa, adică ziua, fiindcă despre ziua de joi spun și-mi amintesc. Îmi amintesc după ce caut zile de joi în jurnal, dar nu înainte de a pune tava cu aluat de pâine în cuptor, ceea ce face evidentă coincidența întâmplării de a găsi o altă joie de mult dusă cu o pâine în cuptor, uite, asta, dar numai după ce spun răspicat că, din păcate, eu nu mă îndeletnicesc cu coacerea de pâine. Asta mă duce cu gândul la cât de insuportabilă ar fi o săptămână, numărată de la joi la joi, adică de la o pâine coaptă de mine la imediat următoarea pâine coaptă de mine, mai ales dacă o calculez ca săptămână de școală, cum de altfel este chiar în momentul de față cazul. În schimb, am răgaz sau, mai bine, am drag să mă ocup de trandafiri (ei se pregătesc de a doua înflorire a anului) și de celelalte plante din grădină, fără impulsul obișnuit de a le fotografia, dar cu impuls nestăvilit de a călca desculță iarba, așadar o calc, nu pe deplin resemnată la gândul de a mă întâlni cu vreo insectă înțepătoare. Cât despre insectele delicate cu aripi ca de borangic care se lasă admirate, libelule, fluturi, față de ele nu am nicio reținere, în plus se vor pozate.
