Ziceam în dreptul acestei poze pe facebook că Kiti apără bradul de ea însăși și, chiar dacă o face în joacă și cu zâmbetul pe buze, până la urmă exact asta face, apără bradul de ea însăși (Kiti fiind pisicuța atrasă iremediabil de pomul împodobit), întrucât stă cu spatele la el, iar intențiile ei sunt orientate către noi. Este complicat să te socotești cumva detașat de tine, adică să descoperi și să antrenezi abilitatea de a te apăra de tine însuți. A-ți întoarce spatele, așa cum face Kiti față (mă rog, spate, hihihi) de ținta către care are intenții distructive, nu înseamnă nici negare, nici indiferență, ci un fel de retragere strategică pentru reculegere. Bătrânul și hulitul an a fost predominant un an în care s-a respirat greu. Jur că simt și milă alături de nemulțumirile trecătoare (ooo, ce fericire că au fost doar nemulțumiri trecătoare) pentru acest an care putea să fie foarte bine altul, nu? Si totuși, dacă privesc anul meu 2020 ca pe bradul de Crăciun asaltat periodic de către Kiti, iar pe mine ca pe Kiti, poate că îmi este de folos să îi întorc spatele tactic și să privesc încrezătoare în zarea fără margini, dar numai atunci când nu uit de ce o fac, anume ca să-l apăr. Eu sunt și bradul de anul ăsta, sunt și bradul de anul trecut, sunt toate coniferele care m-au impregnat cu rășina lor vreodată. Bătrânul și hulitul an a fost predominant un an în care am respirat greu. Dar am și râs în hohote, am plâns de frumusețe, am pansat răni, am îmbrățișat oameni și animale, iar toate astea le-am alternat sau suprapus peste anxietatea inspirației insuficiente. Știu că multora le este mângâietoare renunțarea simbolică la anul care trece și dacă cineva înțelege impactul resetării la zero pentru speranță și încredere, atunci aceea sunt eu, pentru că iubesc jocul de tenis, totodată deși mă joc trăind, eu, una, nu îmi trăiesc viața ca pe un joc, la care pot să renunț oricînd, doar e un joc, nu? Ironic sau doar întâmplător, dar nespus de frumos, acum, în timp ce scriu în jurnal, se derulează în playlistul meu variante diverse ale standardului de jazz Perdido, hahaha. Zero-zero, time!
Tagged with Craciun
Magii de sezon
Mă gândesc că facebookul, cu arhivele sale din care ne servește zi de zi câte o porție mai dulce sau amară de amintire, ne obișnuiește, probabil involuntar, cu ideea de îmbătrânire. Cu cât înclinația de a ne dezvălui amintiri se intensifică, cu atât devenim mai…înțelepți. Pe de altă parte, toată această aducere aminte ce stă sub titlul ademenitor memories are mai degrabă decât meritul fiziologic, scopul trivial utilitar. Dar nu ăsta mă determină să mă gândesc acum la amintiri. Este marea sărbătoare creștină pentru care fericit suntem împreună zilele astea, iar dispoziția melancolică pentru rememorare este, cred, un fel de sentiment intrinsec al Crăciunului, sentiment din care se nasc toate emoțiile, să le zic, mai concrete, mai direct și mai evident legate de petrecerea timpului familial și familiar al zilelor. Amintirile, aceste construcții prețioase ale minții, construcții solide sau mai șubrede pe schelete de trup și întâmplare, estetizate, dar mai ales concretizate prin parfumul trăirii autentice a sufletului. Cumva, într-un fel destul de halucinant și greoi, toată modernitatea pe care o înfruntăm revoltați sau resemnați sau neutri, da, în ultimul an cu predilecție pe facebook, ne duce rotund pe unde trebuie să ne ducă. Vreau să spun că în ciuda greutăților pe care astăzi toată omenirea le înfruntă ne aflăm încă pe o potecă sigură de petrecere, pentru că fiecare pas și fiecare strigăt pe care le emitem au șansa să se facă amintire, iar ăsta este cu siguranță un mare dar și o minunată promisiune a bucuriei.
Ajunul Ajunului
O zi înaintea Ajunului. Ziua lucrătoare cel mai puțin lucrată a anului. A doua cea mai scurtă zi a anului. Poate motivul pentru care este neîncăpătoare. Aglomerarea de pe șosele o face, paradoxal, să pară mai lungă. Impresiile cu care ar putea să ne crească sunt volatile, inconsistente. Poate pentru că, precum fac adesea finalurile, așteptăm nerăbdători să le consumăm, să plece, să ne schimbăm. Ne scuturăm de ultimele zile ale anului ca și cum ne-am da o dată peste cap, ca și cum am face o vrăjitorie. Pierdem cu lejeritate ultimele zile ale anului mai degrabă pentru că ne cuprinde optimismul cuceririi anului nou, decât tristețea și duioșia amintirilor a ceea ce am fost în trecutul apropiat ce ne-a adus aici. Timpul pare o extrasistolă a inimii pe care vrei să o alungi cu forțarea unei tuse. Apoi ritmul imperturbabil se va relua și impresiile vor găsi spațiu în timp ce se vor insinua în minte și suflet.
Spaime de necunoscut
Ajungem devreme la Operă, asta sunt eu, dacă nu întârzii (și nu întârzii), atunci ajung cu destul de mult timp înainte. Am înainte o mulțime de locuri de parcare, parcul din fața Operei este pustiu și trist (doar este ziua ultimului drum al regelui Mihai I). Este zi de doliu național, dar îmi amintesc că am căutat acum câteva zile pe site-ul operei informații despre anularea spectacolelor și nu am găsit nimic. Mă gândesc că probabil am luat-o înaintea informației pe care o căutam și încerc iarăși. Intr-adevăr. Felix mă întreabă ce facem, îi spun că mai stăm câteva minute pe loc, să ne gândim. Incă nu vreau să descopăr cum ne vom schimba planul serii, fiindcă am nevoie de un mic răgaz să o privesc cu ochii minții pe Kiti. Este îmbrăcată de plecare, îl urmează pe tatăl ei îndeaproape, este difuză în mișcări, amețitoare sau sufocantă, este coada pe care nucleul luminos al cometei o lasă să se desprindă din el însuși, prin holul, baia și bucătăria casei, trei încăperi în care Kiti pare că datorează universului ritualuri tainice. Urmează să plece la centrul ei de toate zilele ultimilor ani, deși este șase seara, pentru prima ei petrecere în pijama. Prima ei petrecere în pijama. N-am nicio îndoială că fetele vor reuși să o ademenească să se bucure măcar puțin, să-i mai smulgă din sobrietatea cu care ne prea tratează în ultima vreme. N-am grijă inutilă, de ce-aș avea, doar pentru că este noapte? Acasă va fi straniu să trecem pragurile camerelor fără șnurul de chei din buzunare care să descuie ușile, va fi prea puțină dinamică înainte de adormire, va fi o seară nebună, dacă bune ne par serile noastre obișnuite și neastâmpărate și am fi nerecunoscători să le credem altfel. Nu-mi fac griji. Totuși mă trece fugar gândul că Kiti ar putea înțelege că plecarea asta neobișnuită la centru înseamnă o tristă și crudă renunțare, îmi imaginez că tace ostentativ sub un chip ce pare neimpresionabil ca să-și mascheze durerea sau că tace resemnată. Mereu mă chinui cu imagini dramatice de felul ăsteia, fata privește împietrită niciunde, fiindcă dacă nu este acasă este nicăieri, iar dacă nu poate simți, este pentru că nu ne mai poate simți. Apoi mi se iscă un gând liniștitor, dar Kiti nu înțelege prea bine ce se petrece, așadar nu poate înțelege greșit. Revine puțină voioșie când Felix propune să mergem să luăm brad. Lăsăm parcul operei în tristețea în care l-am găsit, iar aceasta mă molipsește. Dar dacă Kiti înțelege greșit?
Odă dorului bun
Copiii mei sunt buni ca pâinea de casă. Oricât de mult sau puțin mă (îi) frământ să crească mari, ei tot buni rămân. Ca pâinea caldă. Singurul ingredient cu care înadins vreau să influențez împrejurarea miraculoasă în care fericit mă aflu este (nu, n-ați ghicit, nu este iubirea) naturalețea, această sare în bucate a strădaniei de a face bine. Astăzi coc pâine în casă fără preambul. Simplu, sub imboldul dat de dor. Dor bun, ca anticiparea gustului minunat, necomplicat al pâinii calde, ca zbaterea nerăbdătoare a inimii.
