Nu suntem destul de antrenați, nici destul de mulți să ne “batem” cu familia Von Trapp din Sunetul muzicii, în plus (sau în minus), capul familiei (nu) s-ar hazarda să urce cu noi pe scenă, cât despre Kiti, ea ar urca, de ce nu, mai ales că măcar un Do-Re-Mi tot ar cânta. Și totuși am cântat o parte din noi, jumătate (din patru) plus unul, și mult ne-am mai bucurat. Până și Horică în cele din urmă, deși împachetarea instrumentelor sale a durat mai mult decât instrumentarea propriu-zisă de pe scenă. N-am îndoială că generozitatea cu care a fost binecuvântat acest copil îi este fericirii sale premisă. Nu i-ar putea refuza, deci nu i-a refuzat, lui Felix, nici doamnei profesoare invitația de a încheia recitalul de pian cu momentul inedit pe care instrumentul său preferat îl poate obține, iar despre refuzul meu, întrucât și eu am primit invitația de a cânta, acesta nu încape lângă bucuria lui Felix de a mă avea alături, încă o bucurie însemnată. Mărturisesc că mi-a fost mult mai ușor să cânt cu ajutorul gândului că  sunt Kiti, cum mi-ar fi plăcut să se întâmple, și pot spune că mi-a ieșit transpunerea, deși Kiti nu se împiedică așa cum am făcut-o eu când m-am îndreptat către scenă. Este deja al doilea moment în ultimele săptămâni când reușesc să îmi descopăr natura intimă doar fiindcă-mi imaginez că sunt altcineva, dar nu oricine. Din perspectiva asta, timiditatea mea nu pare decât mecanismul necesar de protecție a esenței mele artistice. Fascinația matematicii nu face bine la timiditate, dar nici rău, așadar rămân să-mi socotesc împăcată trăirile, deschisă mereu la a căuta răspunsuri la întrebări de genul “ce-ar fi, dacă aș fi x în împrejurarea y?” Și Kiti iese la socoteală cu bucurie alături de tatăl ei, mai ales că a ieșit bine după un combo epuizant în dimineața asta.