Unii vrem când suntem mici să creștem mai repede, ne ademenește ca o fată morgană imaginea noastră din viitorul adult, potent, infailibil, de unde am putea ști? Din fericire, ne întâmplăm uneori punctual în acea imagine. Uite-mă pe mine, de exemplu, ce satisfacție simt să-mi cumpăr când vreau, câte vreau și să le mai și țin în loc ferit de jind, că așa sunt ascunzișurile, toate aceste pixuri și creioane pe care le scriu abundent, la fel de rare și râvnite atunci precum ninsorile astăzi. Da, cumva absurdă și întristătoare trebuie să fie o asemenea fericire de om mare, dar n-a demonstrat nimeni până acum că nu-s la fel de jalnice de fapt toate fericirile omului mare.
Când scrii prea (sau poate nu prea, ci doar) mult, uiți temporar de vreme. Parcă se afla o zi cu arșiță când îmi amintesc să mă fi apucat de scris și totul părea neschimbat, dar, mai ales, fără sfărșit atunci, dar până și cel mai înfocat fan se mai plictisește de idolul său, așa și eu, am luat o pauză de la scris. Am ieșit pe terasă (sunt om mare și întind niște rufe spălate) unde, în afară de tufele splendide de dalii și purple aster, nimic nu mai era la fel de prietenos ca în acea zi caldă cu soare. Brrr, am zis și m-am îmbrățișat mai strâns ca nimeni altul, apoi Felix mi-a răspuns că el știa de dinainte aerul ăsta rece de azi. Sincer, m-am minunat, cum așa, citește vremea cu încăpățânarea unui bătrân la vârsta lui? De obicei, când te minunezi de ceva și apoi înțelegi motivul, îți trece minunarea. Ei bine, mie mi-a rămas, ba s-a mărit puțin, fiindcă Felix mi-a spus că de pe la sfârșit de octombrie citește zilnic aplicația de vreme, așteptând cu ardoare ninsoarea. M-a înduioșat desigur explicația lui, a copilului crescut și el mare, m-a înduioșat ezitarea lui, generică de altfel, de a mai sta o clipă înainte de a pleca mai departe.
Mai târziu au mai fost două ocazii mici în care să plâng puțin, pentru care am fost recunoscătoare.
Mereu m-au (semi)tachinat spunând „mama ne recomandă filme plictisitoare”, cel mai recent film pe care l-am văzut împreună a fost acum patru veri, Parasite, cu care nu doar Bong Joon-ho a avut succes, ci și eu, ha. Așa că am continuat să le recomand filme plictisitoare, iar copiii mei să nu le urmărească sau, mai bine, să și le urmărească pe ale lor, de altfel nu toate din așa-zisa categorie de ne-„plictisitoare”, cum se face de fapt întotdeauna când construiești ceva, să zicem, o pasiune. Dar nu despre filme m-am adunat să scriu.
Mie îmi plac verile caniculare, și în afară de mașină și vreo juma de oră noaptea, nu stau în aer condiționat. Până de curând am fost convinsă că pot funcționa foarte bine fără să beau apă, poate convingerea asta s-a consolidat în timp ca urmare a evidenței, nu beam apă, poate că paradigma adaptării la mediu era prea puternică. Mă rog, nu am ajuns la măiestria de viețuire a gazelei dorcas în deșert, m-am apucat să beau apă.
Duminică, Felix a avut de jucat un meci de tenis. Plouase cu bulbuci și fulgere peste noapte, pe sub perdea a părut un concert din anii ’90 (nu știu de ce-am zis asta). Dimineața strălucea de transparență. Când nu îi mai pălea din strălucire din cauza câtorva nori. De-asta am avut motiv să-l încurajez pe Felix, spunându-i că meciul său se va juca pe o vreme perfectă. Dar el a protestat, vehement și inflexibil în ce privește preferințele sale, eu iubesc vara caniculară, mi-a spus din nou. Da, știu, și chiar nu pot să aduc argumente credibile care să-ți păcălească simțurile. Nu eu.
Pentru că atunci când nu mai e fierbinte, când nu te mai topești, mi se petrece înăuntru o întristare apăsătoare, ca o trezire bruscă în miezul unui vis frumos, pe care o port ascunsă cu mine toată ziua, de mă face din când în când să mă întreb de ce mă simt așa?
Mi-am pus un film. First cow. Prima vacă. Felix, ai mai văzut vreodată un film cu un titlu atât de incitant? El a căutat imediat pe telefon, nu există niciun film The last cow. Da, da, așa e, The last Jedi, The last emperor, The last samurai. Dar eu am zis FIRST Cow. Aha. Si l-am văzut împreună. După ceva vreme, iar meritul nu este deloc al meu, ci al vacii. Ha. Categoric nu al meu, poate doar conex cu mine sau cu materia din care sunt făcută și pe care, fără nici un merit, dar cu mult drag, am replicat-o în trei zări.
Oooo, ce mângâiere delicată pentru tristețea noastră generică acest film!
Acum două săptămâni. Final de antrenament de tenis. O mică discuție mai apăsată între copii și instructor. Doi mai mari versus unul mai mic. Unul dintre cei mari, cel mai înfipt, se plânge, „nu e posibil așa ceva, un pici de 12 ani să fie nerespectuos cu mine și cu ăsta, de 18 ani!” Haha, mă amuz în sinea mea, niciunul nu are de fapt încă 18.
Dar, deși băiatul mai îndrăzneț mai are de așteptat vreo lună, Felix face mâine dimineață 18.
Cred că vârsta asta este mai grea pentru părinte decât pentru copil. Iar când și cel mai mic dintre copii face 18, hmmm.
Felix a pierdut meciul. Felix a pierdut fericit meciul. Poți pierde fericit un meci? Poate că în general nu. Dar pentru unii, fericirea nu e starea aia supralicitată și intangibilă, ferice (sâc) de cei care o pot simți în contexte general acceptate ca nefericite. Poate că asta e superputerea lui? Chiar nu știu, dar ar fi ceva!
Acum, în timpul târgului de carte la care nu am cum să ajung, mi-am reamintit de visul de a-mi vedea ilustrată povestea în versuri pentru copii de 6-10 ani scrisă cu câțiva ani în urmă. În mintea mea ilustrațiile nedesenate sunt superbe, desigur, doar că nu pot să le materializez, de aceea vor rămâne nedesenate, ha, ha.
Este o poveste comică în versuri despre vacanța la bunici a unui băiat foarte atașat de aceștia, dar mai ales de bunicul său. Intâmplările prin care trec bunicul și nepotul sunt amuzante și inedite, iar legătura bunic-nepot este deosebită și autentică. Băiatul-erou este inspirat de cei doi băieți ai mei. Iubesc muzicalitatea poeziilor cu rimă și cred că aceasta este una dintre cele trei chei decisive pentru dezvoltarea armonioasă a minții și sufletului copilului (pentru mine, muzica este matematică, iar fără de ea nu pot trăi.
Echilibrul sau fericirea. Echilibrarea sau îmbucurarea. Dezechilibrarea sau decompensarea. Dacă starea de fericire este doar o iluzie, doar o tendință sau o limită intangibilă, la fel de concretă precum o aură migrenoasă, atunci are cumva sens să o privesc reducționist, ca pe rezultanta unor vectori egali, de sensuri opuse. Dar iarăși, egalul este o aproximare adesea grosolană a unor subiective asemănări, nu mai spun de cât de apăsat și de curioși ajungem să ne creionăm. Ajung aici după ce mă minunez (deschid paranteza să subliniez din nou o diferență, cea dintre minunare-acțiune probabilă- și minune sau fenomenul pe cât de râvnit pe atât de improbabil), așadar după ce mă minunez în fața incongruențelor și a asimetriilor fizice și psihice de prefacere a omului, astăzi- a copilului în adolescent și mai departe. Nu vreau să nedreptățesc pe nimeni în socotelile mele ridicole, așa că am grijă să pun diferențele care mi se arată involuntar în modul, în definitiv am câteodată curiozitatea să mă uit și în oglindă.
În mașină. Dă muzica mai încet! Eu o dau mai tare și îl întreb, e suficient? Râde la mine înduioșător de înțelegător și-mi răspunde, tu și optimismul tău!
Intinderea de necuprins a câmpiei mă face melancolică. Mă plimb cu copiii mei și, astăzi, doar cu un câine. Nemărginirea îmi dă o senzație amețitoare care nu vine din monotonie, monofonie, monofobie sau alte mono-entități, fiindcă acestea sunt doar aparente, relative. Ca de obicei, îmi caut sprijin vizual în siluetele îndepărtate ale munților, dar limpezimea cerului nu este suficientă. De fapt, rareori se văd munții. Kiti este mai gălăgioasă decât orice pasăre, insectă, mic mamifer ale câmpiei. Ii cunosc în detaliu fiecare inflexiune, concavitate, prăpastie, contrapunct vocal și totuși datorită aglomerației sonore mi se întâmplă să mă întreb, e Kiti sau vreun fazan ascuns în ierburile crescute abundent de la atâta ploaie. Felix mă lămurește, e un fazan, cine îl vede primul câștigă. Nu interesează pe nimeni ce anume câștigă, e doar de dragul jocului. Horică poartă mereu binoclul la gât în plimbările noastre. Iși notează în carnețelul confecționat în dar de prietena lui ce specii de păsări a văzut astăzi. Sunt zeci și zeci, îmi spune, nu sunt doar 4-5, pe care le știe toată lumea. Ne oprim, pentru că dintr-un mic zăvoi ni se cântă dulce, curat, vesel. Inregistrezi? Taci Kiti și ascultă, învață și niște triluri mai dulci decât lătrăturile tale inedite. Ce pasăre o fi? Am făcut sute de pași, iar casa se vede încă în depărtare. Mereu există o linie dreaptă între două puncte și de cele mai multe ori linia dreaptă respectivă nu e de niciun folos imediat. Asta îmi e motiv de întristare ușoară. Nu este prima oară când îmi vine să tai drept câmpul cu piciorul până acasă. Nu mă grăbesc deloc, sunt cu cine am mai drag pe lume, nu am nimic de făcut, atunci? Este planul drept, imens dinainte care mă derutează, atît de aproape, dar totuși departe. Cred că oamenii de câmpie învață instinctiv să devină răbdători după ce eșuează alergând epuizant după vreo fată Morgană. Aramis, cățelușa, acționează absolut concret, țâșnește în stufărișul malului lacului, îi rămâne doar codița afară. O urmărim, ceafa i se încovoaie, părul i se zburlește, urechile capătă brusc fermitate, pieptul se ridică. Cu tot corpul ei mititel încordat înclinat în jos aproape la verticală cercetează gata de atac vreo broască sau vreun șoarece. E amuzantă, o îmbinare adorabilă de instincte și învățături, atât de natural jucăușă și atașantă! Ne întoarcem, desigur, tot pe calea mai ocolită pe care am venit. Să nu uiți să notezi apariția primului stârc de noapte de anul ăsta, îi zice ca un bun discipol Felix lui Horică. Nu uită, clar, și nu își reține nici efuziunea pentru fratele lui mai mic, ce mult îmi place că ai crescut și tu! Da, a crescut și el, de la toamnă e licean. Timpul și impresionarea, iată două absoluturi pe care nu poți decât să le accepți.
Mi-am amintit de când Felix care era mic s-a supărat odată foarte tare, poate a și plâns, pentru că a întrezărit pe sub pătura fragilă de zăpadă a câmpului urme vagi de verde năclăit, motivându-și supărarea prin surprinzătoarea exclamație, nu vreau să văd. ”Nu vreau să văd”, atât de altfel decât ”vreau să văd”, este pe cât de neașteptată, pe atât de dureroasă când vine pentru primele dăți de la un copil. Când înțeleg că dedesubturile nu sunt doar potențiale mici fericiri, ci sunt neapărat și nefericiri. Nu știu de ce mă gândesc acum la asta sau poate că amintirea vine odată cu contrastul trist pe care-l observ în grădină între vivacitatea florilor de trandafir și întunecimea zilei de octombrie. Dacă textulețul ăsta ar fi un film polițist american, aș încheia cu, the verdict: guilty.
Am avut nevoie să crească trei copii mari ca să țin odată minte când se pun cizmele pentru Moș Nicolae, ca să nu mai pățim ca-n alți ani, să ajungă copilul la școală și să nu poată spune ce i-a adus moșul, pentru că nu i-a adus. Nu aș zice că am probleme de învățare, nici că nu-s fără. Probleme. M-am gândit astăzi că dacă bucuria copiilor la darurile moșului scade pe măsură ce copiii cresc, iată că anul ăsta sper să o descopăr pe Kiti interesată de darul ei. Nu mă refer la nelipsiții biscuiți care o animă cvasi-permanent, ci la balsamul de buze pe care-l va găsi în cizme. N-a funcționat stimularea entuziasmului ani de-a rândul cu jucării, cărți, haine, cred că ar putea începe să meargă cu rujuri, pixuri, ojă, parfum. Vedem.
Spunea o prietenă pe facebook despre copii că parcă nu se mai lasă impresionați de ceea ce se află în jur, de frumusețile naturii și da, parcă așa înregistrez și eu. Desigur, sunt motive complexe pentru care se întâmplă asta, dar din fericire există încă în acești copii ai începutului de mileniu resurse pentru emoționare și, mai ales, surse adevărate de emoționare. Iată, de exemplu, prima ninsoare a noii ierni. Încă n-am cunoscut copil căruia să nu i se încălzească sufletul de la entuziasmul cu care primește prima ninsoare. Bineînțeles că prima ninsoare este una dintre frumusețile lumii care nu trebuie căutată, fiindcă îți cade în cap și totuși. De dimineață câmpul era înmărmurit în gheață translucidă, de poveste. Am oprit mașina și am coborât să ne frecăm ochii de uimirea cu care am primit darul iernii. Felix a exclamat că adoră iarna și mi-a povestit despre bulgărul pe care l-a construit în ziua primei ninsori. Recunosc că eu nu mi-am amintit că a nins preț de minim un bulgăre anul ăsta. Dar eu nu mai sunt copil.
Uneori amintirile sunt imagini, vorbe, atingeri sau mirosuri, alteori sunt sinestezii, le percepi apariția, dar nu le poți lega prea limpede de vreun simț anume și toate sunt fluide, ba volatile, fiindcă vin și pleacă sau pleacă și vin în ritm complex, amețitor, cel puțin te lasă conștient de emoția pe care posibil să o fi ignorat-o atunci, în plus te și emoționează, carevasăzică amintirile sunt un fel de marcă înregistrată a sufletului care se emoționează și care înțelege că o face, pentru că ăsta este un detaliu deloc neglijabil al omeniei cu care suntem binecuvântați. Dar prin extensia faptului că toate impresiile noastre nu fac decât să construiască ghidat noi și noi impresii, aș putea spune că amintirile sunt mult mai mult decât niște biete dovezi superflue ale trecerii prin timp sau trecerii timpului prin memorie, anume că sunt niște entități neașteptat de concrete, amintirile noastre suntem noi. Poate nu aș fi socotit astfel, dacă nu aș fi avut revelația că literatura și, de fapt, orice text scris pe care le citim au potențialul de a ne aduce aminte că suntem unde și ceea ce suntem. Nu mai spun cât de deplină mă recunosc pe mine însămi în textulețul ăsta de jurnal ce mi s-a ivit în fața ochilor: ”să închid radioul vrea să spună o poveste muzica nu-i taie inspirația dar îl încurcă iar inepțiile realizatorilor de programe îl enervează. O poveste cu Spotu din Oz combinație veselă de Vrăjitorul din Oz Tom și Jerry Spotu-dinozaur rege. Amănunte delicioase bani convertibili în diamante numiți pisicâini grădini zoologice fără pisici doar cu motănei vrăjitorii ca la carte evident din carte cartea de vrăjitorii a mamei lui Spotu negocierea prețului unei pisici la suma de trei pisicâini și altele. Veselie vorbărie pe alocuri ecolalie.”
Era seară târziu când am ajuns să urcăm dealul pe care ne stă casa, dealul pe care eu, una, nu pot să-l urc cu bicicleta și dealul pe care Xoco, împreună cu partenerul ei, Negruțu, îl urcă și-l coboară de aproape fiecare dată când venim și plecăm de-acasă, în întâmpinare, o întâmpinare ca o răsplată, deși iubirea nu trebuie răsplătită sau poate că trebuie totuși, dar suntem prea stângaci ca s-o facem cum se cuvine noi, oamenii, nu ei, câinii. Dar în acea seara târzie Xoco n-a coborât dealul, ca apoi să-l urce la loc cu noi, cum face ea, și nici Negruțu n-a făcut-o. Totuși, când ne-am apropiat de casă, am zărit-o din mașină, s-a ridicat din culcușul din grădinița mea luxuriantă, culcuș pe care doar iarna i-l îngădui, și a pornit-o pe alee oarecum împleticindu-se. Am parcat mașina și am scos copiii, cam un minut ne-a luat, apoi, ocolind mașina am dat cu ochii de Xoco, trântită brusc la pământ, și un sentiment înspăimântător ne-a cuprins instantaneu. Felix a început să plângă, iar eu am început să plâng. Xoco, Xoco, am strigat-o amândoi, iar biata cățelușă ne-a privit cu ochii ei calzi cum e bucuria, ridicându-și capul perfect de pe pământ. Poate că se va face bine, l-am mângâiat pe Felix și m-am mângâiat cu niște speranță, doar trecuseră doar doisprezece ore de când medicul veterinar îi pornise tratamentul medicamentos. Să ne bucurăm că analizele de sânge au infirmat diagnosticul de “viermi la inimă”, cum s-a exprimat doctorul, un diagnostic crunt după cum ne-a explicat veterinarul. Teribilă plasticitatea acestei expresii, “viermi la inimă”, viermi la inimă, viermi și inimă, de când am auzit-o nu-mi pot potoli groaza de a-mi imagina acele ființe dezgustătoare mâncând dintr-o inimă palpitând genetic, dar și învățat, de fapt mai mult mă chinuie gândul unei maladii cronice, ireversibile ce devastează atât de crud o inimă care iubește, o inimă de câine. Dar Xocoatl nu are viermi la inimă, în plus, nu cred că se va lăsa doborâtă de boală această cățelușă perfectă, cum spune Felix despre ea, cu nume de băutură din cacao și vanilie și alte mirodenii exotice făcută de azteci tocmai împotriva epuizării, nu-i așa, Felix?
Kiti vorbește românește, zice Felix, fiindcă Kiti îi cere răspicat, apă. Kiti nu doar că vorbește, ci o face în limba maternă (deși nu-mi pot opri impulsul de a contrazice puțin explicația cunoscută a expresiei limbă maternă, pentru că, iat-o pe fata noastră, carne din carnea mamei sale, care, în ciuda a ceea ce spune Felix mai sus, dovedește fără echivoc că limba ei maternă are vag de-a face cu vorbirea propriu-zisă sau cu lexicul limbii, aceasta îi este mai degrabă o colecție misterioasă de înțelesuri inefabile, un glosar nescris și unic de noime și tâlcuri, închid…), așadar graiul fetei negrăit se face difuz auzit (ea articulează stângaci cu multă strădanie banalul “apă”), iar Felix îndeasă cu generozitate într-un singur cuvânt de pe lume întregul vocabular al limbii noastre. “Kiti vorbește românește”, spune Felix și atât cât de mare este nepotrivirea dintre obiectivul și subiectivul copilului care observă este și dragul pe care calitatea de matern ce mă compune mă umple subit.
“Manifestările artistice, fie strălucite sau dimpotrivă, îți umplu sufletul de bucurie, pentru Dumnezeu! Cântă la duș, dansează pe muzica de la radio, spune povești. Compune-i o poezie unui prieten, chiar dacă este o poezie modestă, dar fă-o cât de bine poți. Vei fi imens răsplătit, pentru că vei fi creat ceva.” (Kurt Vonnegut)
Nu știu câtă ironie conține acest îndemn (mă aștept să conțină ceva), dar atât timp cât sunt conștientă și mă privesc cu autoironie (pe cuvânt că o fac), cred că am destule motive să ies din baie și să cânt. Am ieșit de curând din baie. De fapt, din bucătărie, așa cum o fată/femeie responsabilă o face în ajun de An Nou. Nu sunt o gospodină în adevăratul sens al gospodinei autentice, dar sunt autentică. Și magnifică sau legendară, mi-o repetă de câte ori prinde mingea la fileu Felix. Adevărul că splendoarea în care mă vede copilul are o oarecare corespondență și în alți ochi obiectivi, de exemplu ai mei. Da, obiectivi, eu sunt cel mai înfocat critic al meu, de aceea afirm fără subtilitate că tot ceea ce eu am creat astăzi în bucătăria unde copiii m-au încuiat la cerere am creat în cel mai eficient mod posibil, cu cele mai puține daune colaterale, așadar magnific. Aș deschide o paranteză în care aș pune o atenționare. Deschid și pun: fetele/femeile responsabile care gătesc în ajun de an nou NU sunt singurele ființe responsabile. Inchid paranteza și ajung unde am vrut să ajung. La partea cu legendară. Glumesc. Asta îmi amintește de perseverența cu care idolul meu, Roger Federer, îi numește pe foștii jucători de tenis legende. Sunt nespus de fericit să mă revăd cu legenda x, am deosebita plăcere să regăsesc în public pe legenda y, legendelor, sunteți nemaipomenite, și așa mai departe. Desigur, Roger însuși va deveni cât de curând o legendă, ceea ce poate explica oarecum blocajul său pe acest atribut cu calitate de infinită prețuire. Legendar Roger, fără îndoială. Așadar legendară mi se mai spune printre foarte apropiați, ceea ce la început mi-a dat un oarecare fior de neliniște, adică cum, m-am întrebat, apoi, judecând după ridurile firești ale patruzecilor plus, am priceput că nu e motiv de tulburare. Rămăsesem la am ieșit din bucătărie (și bine am făcut, fiindcă nu aș fi vrut să ies din sfera magnificului) și m-am dus să cânt, cu îndemnul marelui scriitor în minte. Am cântat până mi-a fugit vocea pe sub pian și până Kiti și-a urlat linia melodică ce o caracterizează. Am ieșit fericiți cu toții din camera de muzică, cu sufletele mai mari, de-a dreptul magnifice, mai ales că Felix a reușit pentru prima oară să cânte întreaga piesă fără partitură, așa precum ne-a atenționat Horică să o facă până revine el acasă de la petrecere, fiindcă altfel nu cântă cu noi, amatorilor! La anu’ și la mulți ani!
PS: Un pic de veselie peste tristețea dispariției prietenului (o spun cu multă umilință) Amos Oz este ușor mângâietoare.
Mă înduioșează mirarea copilului, oare mai există pe Pământ măcar un singur om care să asculte în clipa asta ce ascultăm noi acum? El este îndreptățit să-și pună întrebarea, pentru că ascultăm un album nu foarte cunoscut de jazz din 1961. Nu doar raționalitate dovedește, ci Felix este tulburat sufletește și îl înțeleg destul de bine. Omul fizic nu mai există, dar spiritul său nu poate și nu trebuie să fie uitat. “Oare mai există cineva pe lume” nu cere din partea copilului un răspuns negativ, ci dimpotrivă. Începe o piesă lungă, așa cum îmi place mie, să pot să mă las copleșită de ea fără teama că se va termina, să pot să-mi iau timp să înțeleg câte ceva din ea, să pot să fiu fericită. Pe Felix îl sperie doar puțin primele acorduri, dar îi promit că îi va da o stare bună teama după ce se va săvârși și mă țin de cuvânt, deși n-am pentru asta niciun merit. Este multă complexitate în muzica asta, nu știu de ce îmi amintește de un curs-sperietoare de ecuații diferențiale din facultate. Iar gândul ăsta ne salvează subit sufletele amândurora, lui Felix și mie. Imi duc gândul cursului de matematici superioare mai departe și știu imediat că această muzică este, trebuie să fie un curs, ea însăși, la o facultate pe Pământ, un curs complicat, atrăgător totodată, un curs care este predat exact în această clipă unor oameni pasionați, cum suntem pe cale să devenim și noi. Înțelegi, Felix, că nu suntem singurii? Mulțumesc!
Nu pot ști cine sau ce-mi dictează să-mi simt sufletul plin de melancolie sau gol de ea acum, când opresc mașina-n drum să-mi plâng ușor tristețea afară, un dor violent se materializează într-un hohot și-un gând să mă-ntorc la școală, mă frământă subit cuvintele copilului care-mi spune uneori că-mi iubește îmbrățișările, mi le spune când îl desprind prea curând din ele, dar nu-mi lipsește nici mie preadragul, numai că îmi prisosesc temerile de tot felul, sunt plămădită din temeri, în genere să nu amețesc de dor, gânduri, viteză, ortostatism, frumusețe, durere, nedreptate și lumină, nu mă întorc la școală, simt că trebuie să mă doară tot dorul și tristețea despre al căror generator nu știu nimic.
Un prieten de-al Catincăi i-a sugerat lui Felix să continue “In zbor barba nu crește”, carțulia lui Horică despre a fi fratele unui copil cu autism, iar Felix a primit sugestia foarte entuziasmat. Nu știu dacă o va scrie, dar dacă o va face, sunt sigură că va fi o poveste suprarealistă cu buni și răi, cu oameni și câini, cu lunatici și pământeni și poate chiar cu ceva puști Kalashnikov. Eu, una, aștept să se mobilizeze, mai ales că fața lui perfect netedă nu promite încă răsărirea nciunui firicel timid de barbă.
Prietenii mei se miră când află că Felix stă cu mine vineri seara să lucrăm exerciții de olimpiadă la matematică. Eu nu mă mir, îmi folosesc rațional autoritatea și extrem de emoțional pasiunea pentru acest hulit obiect de studiu. Totuși, am o mică mirare, să-l văd atât de rezistent la treabă, în ciuda comportamentului său poznaș știut. Nu cunosc să existe un timp mai minunat în prefacerea omului decât acela al minții ne-prejudecate a copilului care găsește soluții la problemele abstracte ale matematicii. Sunt nespus de recunoascătoare pentru norocul cu care simt că am fost lăsată.
Ajungem devreme la Operă, asta sunt eu, dacă nu întârzii (și nu întârzii), atunci ajung cu destul de mult timp înainte. Am înainte o mulțime de locuri de parcare, parcul din fața Operei este pustiu și trist (doar este ziua ultimului drum al regelui Mihai I). Este zi de doliu național, dar îmi amintesc că am căutat acum câteva zile pe site-ul operei informații despre anularea spectacolelor și nu am găsit nimic. Mă gândesc că probabil am luat-o înaintea informației pe care o căutam și încerc iarăși. Intr-adevăr. Felix mă întreabă ce facem, îi spun că mai stăm câteva minute pe loc, să ne gândim. Incă nu vreau să descopăr cum ne vom schimba planul serii, fiindcă am nevoie de un mic răgaz să o privesc cu ochii minții pe Kiti. Este îmbrăcată de plecare, îl urmează pe tatăl ei îndeaproape, este difuză în mișcări, amețitoare sau sufocantă, este coada pe care nucleul luminos al cometei o lasă să se desprindă din el însuși, prin holul, baia și bucătăria casei, trei încăperi în care Kiti pare că datorează universului ritualuri tainice. Urmează să plece la centrul ei de toate zilele ultimilor ani, deși este șase seara, pentru prima ei petrecere în pijama. Prima ei petrecere în pijama. N-am nicio îndoială că fetele vor reuși să o ademenească să se bucure măcar puțin, să-i mai smulgă din sobrietatea cu care ne prea tratează în ultima vreme. N-am grijă inutilă, de ce-aș avea, doar pentru că este noapte? Acasă va fi straniu să trecem pragurile camerelor fără șnurul de chei din buzunare care să descuie ușile, va fi prea puțină dinamică înainte de adormire, va fi o seară nebună, dacă bune ne par serile noastre obișnuite și neastâmpărate și am fi nerecunoscători să le credem altfel. Nu-mi fac griji. Totuși mă trece fugar gândul că Kiti ar putea înțelege că plecarea asta neobișnuită la centru înseamnă o tristă și crudă renunțare, îmi imaginez că tace ostentativ sub un chip ce pare neimpresionabil ca să-și mascheze durerea sau că tace resemnată. Mereu mă chinui cu imagini dramatice de felul ăsteia, fata privește împietrită niciunde, fiindcă dacă nu este acasă este nicăieri, iar dacă nu poate simți, este pentru că nu ne mai poate simți. Apoi mi se iscă un gând liniștitor, dar Kiti nu înțelege prea bine ce se petrece, așadar nu poate înțelege greșit. Revine puțină voioșie când Felix propune să mergem să luăm brad. Lăsăm parcul operei în tristețea în care l-am găsit, iar aceasta mă molipsește. Dar dacă Kiti înțelege greșit?
Se întâmplă desigur să-ți mai scadă entuziasmul, să te găsești deodată sec ca un măr uitat cu lunile în frigider și să nu vrei pe moment nimic, uneori asta-mi face mie bine, să îmi lipsească patima cu care supun, să fiu un zero negativ carevasăzică, un gol nemulțumit, dar totuși gol, un deșert pietros bătut de vânt sau un nonsens, fiindcă abia atunci înțeleg cât de zgomotoasă și nesimțitoare mi-e înverșunarea, câtă trecere și apetit devastator stârnește ea. Se întâmplă desigur să-ți mai scadă entuziasmul, când nu vrei pe moment nimic, dar ce crezi că te lasă cineva neentuziasmat mai mult de-o clipă?
Copiii mei sunt buni ca pâinea de casă. Oricât de mult sau puțin mă (îi) frământ să crească mari, ei tot buni rămân. Ca pâinea caldă. Singurul ingredient cu care înadins vreau să influențez împrejurarea miraculoasă în care fericit mă aflu este (nu, n-ați ghicit, nu este iubirea) naturalețea, această sare în bucate a strădaniei de a face bine. Astăzi coc pâine în casă fără preambul. Simplu, sub imboldul dat de dor. Dor bun, ca anticiparea gustului minunat, necomplicat al pâinii calde, ca zbaterea nerăbdătoare a inimii.
Moș Crăciun există, iar noi nu mai suntem cei mai tineri dintre părinții lumii. Posibil să-și fi pierdut barba și chiar din păr, ceea ce este paradoxal, să recunoaștem, fiindcă cert pare mai tânăr, dar el încă există și activează potrivit cu misiunea binecunoscută. Să fie sănătos! Pe de altă parte, nu doar că nu neg existența bătrânului, ba încerc un sentiment neobișnuit de renaștere a sa, acum, când noi, părinții, ne așteptăm copilul acasă. Să îmbătrânești așteptându-l astfel pe moș Crăciun, iată o altă binecuvântare a vieții, mulțumesc! Intre timp, să fim totuși optimiști, la mulți ani, România!
Dacă anul trecut Felix mi-a apărut atent și visător la școală, în clasa a cincea Felix pare că și-a închis fericit pe undeva mai profund melancolia. Este curios cum anticiparea dorului te poate atinge mai adânc decât dorul însuși. Cum amintirea unei dureri te doare. Din perspectiva asta, timpul este nespus de grațios, îți dă măcar o șansă să nu îți plângi de milă, șansa prezentului.
Aș nota că sunt fericită că Felix îmi păstrează mereu un scaun liber lângă el (vino, mami, aici, aici), dar prefer să spun că bucuria de a mă afla dorită în proximitatea lui fizică este cu atât mai îndreptățită cu cât, în timp ce copilul tot crește, mă voi găsi pe negândite păcălită de tristețea de a fi firesc respinsă. Păcălită, iată un adevăr de neignorat.
Dar nu dezamăgirea. Aflarea ei nu-mi dă sentimente bune. Nu este drept ca copilul să creadă că a dezamăgit, iar toată vina este a mea. Dintre toate materiile, chiar matematica, de acum destul de a lui, cum și a mea, să îl descopere neîmpăcat. Sau poate tocmai pentru că o simte a lui, cum o simt și eu a mea, să-l facă să suspine, așa încât să fim amândoi nevoiți să ne retragem scurt din oră. Orice, dar nu dezamăgirea! Iubirea părintească nu-i o amăgire, așadar nici dezamăgire nu poate exista. Când totuși există, ceva nesiguranță umblă deghizată în iubire.
Ți-am spus că îți culeg niște exerciții de matematică pentru pregătirea testului de azi, iar tu nu ai sărit în sus de bucurie, n-ai făcut-o niciodată încă, dar nici nu te-ai bosumflat, ceea ce pentru mine a fost un bun semn de luat în seamă. Tu știi deja desigur cum îmi plac mie raritățile, cum aleg să culeg frumuseți ascunse sub aparența banalului, pentru că mi-ai dedicat mai de mult o poveste despre o trupă de flori speciale care mi-au bătut la ușă (o mai știi?), apoi m-ai întrebat hâtru de unde am făcut rost de capul ăsta al meu drăguț, și de aceea abia ai așteptat să. Le-ai primit cu un licăr surprinzător în ochi și le-ai cercetat fugar pe toate din cap până-n picioare, ca un medic experimentat în clipa imediat anterioară anamnezei propriu-zise, apoi te-ai așezat confortabil în fotoliul nostru de rege cu pixul împrumutat de la mine și caietul în care amândoi am scris. Nu m-a uimit tonul tău pe jumătate plângăcios atunci când ai crezut că n-o să le dai problemelor de capăt, fiindcă încă nu ești gata să anticipezi o stare bună a sufletului născută dintr-una împovărătoare. Ești copil. Stii că te-am încurajat să le privești ca pe extratereștrii pe care îi tot aștepți, curios, prietenos, fără prejudecată, deschis, jucăuș, atent și empatic, să le arăți că vrei de mult să îi cunoști, iar tu chiar asta ai început să faci când cu sfiiciune le-ai deschis ușite văzute și nevăzute, lăsând liberă mintea să creeze nebunii și ipoteze, fantezii și adevăruri, ba ai zâmbit mulțumit când te-am asigurat că orice năstrușnicie ți-ar veni trebuie păstrată măcar o vreme în minte, cât să te dumirească. Apoi le-ai dat celor mai multe de capăt, iar pe restul ni le-am împrietenit împreună, în afară de una. Problema. Problema ta este mereu problema mea, dar problema mea nu trebuie să fie a ta, așa că ți-am propus să o lăsăm pe mai târziu, pe când se va fi săturat și Kiti de atenția noastră pe care o tot cerea, dar tu, iubitor cum te știm, ai insistat să o rezolvi. Te-ai așezat în locul meu la birou și ai înșirat cifre nesfârșite pe foaie, iar când te-am privit sumar din îmbrățișarea compensatorie cerută de Kiti, nu te-am recunoscut, crescuseși deodată mare, pentru prima oară ai fost pregătit să anticipezi într-un haos o dispoziție sufletească bună. Atunci m-am smuls din îmbrățișarea inocenței, ca să cinstesc cu altă îmbrățișare startul celeilalte vârste și tu te-ai emoționat, mi-ai spus că-mi semeni. Abia după câteva minute după ce v-am sărutat de noapte bună, la nord, la est, la vest, cum facem, te-am chemat să îți arăt soluția la problemă, iar tu te-ai entuziasmat, “incredibil, ce frumos!’.
Copilul n-a crescut mare când l-ai văzut deodată mai înalt, l-ai îmbrățișat cu mai mult efort sau ți-a mărturisit că-i place de cineva, ci atunci când, continuându-și povestea pe care o tot spune de când a început să vorbească, afli pentru prima oară că nicio minune nu se va putea întâmpla cu fetița cu autism din poveste, despre care credeai până ieri că se va trezi odată vorbitoare din somn. Abia acum încep să cred că îmbătrânim.
Azi am auzit la radio un cântec în care o voce repeta la refren niște cuvinte de dragoste poate, nu am fost prea atentă, dar care se legau mereu de un fel de laitmotiv, ceva apropiat de “tic cu tac se duce” sau așa, vorbe care m-au perplexat, oare ce vrea să zică autorul, ce au bombonelele tic-tac de-a face cu poezia sau pe ce teritoriu lingvistic aparte mă aflu, de nu înțeleg ce rivalitate de neîmpăcat semnifică această anulare letală a lui tic de către tac. Mă rog, nu mi-am bătut prea tare capul, deși nu am fost, ca de multe ori, presată de timp, o, timpule ce treci și numeri anii tacticos, dar neobosit, tic-tac, tic-tac, tic-tac, pentru fiecare în parte, timpi puși și suprapuși. Acum pentru Kiti dulce Kiti a sunat al șaisprezecelea gong, gong, gong…, desigur cu ecou, această nălucire de discontinuitate a timpului, pe care bucuros au peste-pus și alții timpii lor scumpi, mulțumesc, ca aripile unei moriști asimetrice de vânt, dar ce frumoasă și plină în diversitatea și bogăția ei! Mai puțină melancolie socotesc astăzi față de alți timpi aniversari, (deși am zărit într-o fotografie o lacrimă cu ADN împărtășit cu sărbătorita), și n-am de gând să mă întreb de ce, când știu că se va tot reface ea repetat, ca un tic absurd al sufletului. Uite-o cum vine deodată când Felix dorește să știe cum m-a anunțat Kiti că vrea să iasă din burtică azi șaisprezece ani în urmă!
Felix iubește mirosul de limonadă cu ghimbir al cărților noi, el lasă deoparte romanul Agathei Christie recomandat de Horia, care și-a pierdut de mult mireasma tropicală, pentru o poveste științifico-fantastică mai veche, dar proaspăt stoarsă. Eu îi iubesc expresia stilistică concretă, intens senzorială a impresiei pe care o are, mă umplu de ea ca de parfumul unei flori din grădină. Kiti pare enervată. Mereu pare enervată când urcă în mașină. Ea nu vrea să iubească nicio entitate palpabilă, cum este un parfum în nări, sau metafizică, fiindcă trebuie să pară enervată, iar când se întâmplă asta, nu poți să iubești. Bine, într-un fel o pot înțelege, ne găsim în universul olfactiv haotic și vâscos al mașinii mele. Unii cred că doar mașinii mele îi este proprie o atare lume neorganizată, distopică de mirosuri, dar încep să cred tot mai tare că abia când începem să adăugăm substanță vie lumile de senzații se organizează. Știu că părerile se vor schimba peste timp, de aceea nu mă miră nimic. Horia, îl întreb pe unul dintre confidenții mei, se poate mai mult decât atât?, iar el mă asigură, nu, apoi se asigură, nu cred. Kiti confirmă multe ipoteze, coboară senină din mașină, în timp ce Felix își găsește una dintre iubiri. Cumpăr cărți mai ușor decât găsesc timp să le citesc, cam tot la fel precum se petrec iubirile, dar nu oricare. Felix le tot miroase, pe când Kiti le atinge cu vârfurile degetelor. Eu rămân cu ochii-n patru.
