Un metru şi cincizeci de centimetri este înălţimea unui preadolescent, adică 10-11-12 ani. Unei mame de înălţime medie, băiatul de un metru cincizeci îi ajunge cam până la umăr. O mamă de un metru cincizeci este o mamă mică de statură, mai des bunicile mamelor de înălţime medie au o înălţime puţin mai mare decât un metru cincizeci. Aşa, ca să vă faceţi o idee.

Într-un fel, este obişnuit să nedreptăţim înălţimea preadolescentină a copiilor noştri. Suntem mult mai interesaţi, inechitabil, dar viaţa are această caracteristică, de, iniţial, lungimea bebeluşilor noştri, apoi de înălţimea lor, iar etichetele majorităţii hainelor cumpărate ne împrospătează periodic informaţia cu pricina. Apoi, peste ani, când copiii devin adulţi tineri şi se opresc din creşterea în sus, ajungem să cunoaştem iarăși măsura lor pe verticală. Dar unde, prin ce colţuri nevăzute se pierd înălţimile degrabă schimbătoare ale copiilor noştri, ajunşi deodată într-o etapă când nici sută la sută copii nu mai sunt, nici adolescenţi nu pot fi încă numiţi?

Slăbuţ, cu tenul deschis, aproape transparent, o aproape transparenţă care trădează un înveliş cu o compoziţie sănătoasă, un ţesut tânăr, bine hidratat al feţei, cu un năsuc, permiteţi-mi, vă rog, acest diminutiv, pe care se sprijină în orice moment de trezie o pereche de ochelari ce corectează o vedere mioapă şi care lasă să se întrevadă uşor deformaţi de lentile doi ochi alungiţi şi căprui, cu un păr de lungime medie şi culoare şaten-deschis, mai mereu ciufulit, şi o gură care iese în evidenţă mai ales prin dinţii laţi şi neregulat aranjaţi, apoi gingiile înalte care îi îmbracă, acesta, aţi ghicit, este Horica al nostru, nici copilul, nici adolescentul nostru de un metru şi cincizeci de centimetri. El a rămas ultimul dintre copii în maşină, urmează să coboare aproape de şcoală, la două străduţe şi jumătate distanţă, acolo unde am loc să parchez, mai corect să staţionez pentru câteva momente, atâtea doar cât să îl claxonez pentru a-i cerși un zâmbet şi gestul pe care mereu mi-l face cu mâna, uşor iritat de obiceiul meu de a claxona, după traversarea primei şi jumătate din străzile de trecut, apoi cât să îi urmăresc şi ultima traversare înainte de a-l şti ajuns cu bine pe trotuarul cu şcoala. Opresc maşina, cum am spus, şi îi urez o zi frumoasă înainte să închidă uşa în urma lui. Îi urmăresc cu duioşie mersul, apăsat nici prea-prea, nici foarte-foarte, și mişcarea ritmică a proeminenţelor umerilor firavi şi totuşi în curs de lărgire, umeri de care atârnă geanta plină de cărţi şi caiete, cu pantofii prea mari pentru corpul subţire de un metru cincizeci şi îmi ţâşnesc lacrimi de atâta drag pentru copilul în transformare, în general, şi pentru Horica, în special. Îl sun pe tatăl lui și plângem de drag împreună, apoi plec mai departe. Realizez că un metru şi cincizeci de centimetri este o înălţime de trecere şi sunt gata să îi dau toată atenţia, preţuirea şi recunostinta mea pentru emoţia pozitivă pe care mi-o dă. Este o trecere fulgerătoare şi vreau să mă bucur de ea, de metrul şi cincizeciul meu de centimetri pe care îl iubesc, așa ușor caraghios cum mi se arată el astăzi, mulțumesc!