Unui om cum sunt eu nu îi trebuie vacanțe pentru a se rupe de viața lui monotonă, aglomerată, nesănătoasă, detestabilă timp de două săptămâni pe an, pentru că, mi-este limpede ca apa unui lac de munte, dacă omul este timpul său pe lumea asta, atunci el este mai degrabă acela din restul de cincizeci de săptămâni, decât celălalt. Nu mă interesează să îmi descriu și să-mi evaluez acum monotonia, aglomerările vieții și nici în ce fel acestea pot părea nesănătoase sau chiar detestabile unei priviri întâmplătoare din exterior sau mie însămi (cel puțin pe alocuri), dar mă gândesc la timpul vacanței nu ca la un timp al deconectării, ci, dimpotrivă, al conectării. Prin natura a ceea ce sunt și a spațiului pe care îl pot influența și chiar îl influențez am bucuria de a mă putea socoti într-o binecuvântată cvasiconstanță emoțională, iar asta nu înseamnă o neutră și în cele din urmă epuizantă plictiseală, ci o împăcare cu excesele și lipsurile neapărate ale vieții. Din perspectiva asta, omului norocos îi este mai lesne înțelepțirea decât celui nenorocit. Ziceam despre timpul conectării și mă gândeam la vacanța în care ai privilegiul să simți mai de îndeaproape impresia Pământului asupra ta, mai concret la absolut miraculosul, esențialul și de neuitat miros sărat, inepuizabil, vital al mării.

PS Margareta sălbatică din fotografie se găsește din abundență pe câmpul pe care suntem așezați în partea asta de lume, iar mică și nemeritat invizibilă cum (nu) apare înaintea privirilor noastre ea are o atingere paleativă pentru dorul de mare ce se va adânci în anul pandemiei de impresii.