D(og)oare

Odată ce zilele dogoritoare de iulie se duc, mi se petrece o schimbare brutală de stare. Nimic nu mai e cum a fost până ieri, se reia ciclul de recompunere a formelor și intereselor, lumea devine un loc aglomerat și ridicol de aere de importanță. Cei mai mulți oameni răsuflă ușurați, dar mie mi-e prea evidentă transformarea ca să mă bucur imediat de o respirație cu adevărat ușoară. Si totuși. Privilegiul de a simți intens în arșița verii este relativ limitat din cauze cât se poate de concret-geografice. Cumva asta stă să confirme că adevărul meu, ca mai toate adevărurile, nu poate fi universal. Până la urmă ăsta e un fapt îmbucurător.

Graba

Am intrat ieri într-un magazin cu uși mari de sticlă transparentă să-mi iau o cafea și am pășit cu exagerat de multă precauție, ușile păreau larg deschise, dar cumva nu mi-am crezut propriilor ochi, pentru că am preferat să mă bazez pe simțul material, concret, cinstit, tactul. Si, pentru că n-am pipăit niciun fel de substanță materială, deci concretă, nici cu piciorul, nici cu mâna, dar, mai ales, nici cu capul, am intrat în magazin nevătămată, așa cum aș fi vrut probabil (dacă m-aș fi gândit vreo clipă acum zece ani să vreau sau să nu vreau să intru într-un magazin mai întâi cu capul) să intru și în trecutul despre care am amintit în paranteză în acel magazin de pe o străduță elegantă din Udine. Fiindcă nu pot ști de ce acum, după atâția ani, mi-am amintit de teribila lovitură pe care mi-am administrat-o singură atunci (cred că s-a înțeles că am vrut să intru (în viteză) în acel magazin (în care n-am intrat de la prima încercare, în ciuda vitezei)), dar pentru că memoria ei vie mi-a dus mâna brusc mângâietor la frunte și mi-a adus un surâs surprins de vânzător, i-am povestit acestuia întâmplarea. Băiatul m-a compătimit și a mărturisit/inventat o întâmplare asemănătoare, apoi m-a acuzat cu fermitate de prea-grabă. Aici am vrut să ajung ca să mă dezvinovățesc.

Graba. Acea stare sau mai degrabă ne-stare energizantă și amăgitoare a omului chinuit de nerăbdare sau înșelat de propria-i importanță. Graba sau paradoxala piedică în a face lucruri este ca un metabolism accelerat patologic sau ca o îmbătrânire prematură, pe care nimeni nu o dorește. Graba este amăgitoare pentru că îți lasă impresia că îți dă timp să faci, să fii, dar de fapt ți-l ia și-l accelerează, amețindu-te. Timpul accelerat al omului grăbit este ca un pahar de apă carbogazoasă rece pe care o bei în timp ce alergi, după o scurtă senzație de liniștire a setei, se lasă cu o îngreunare și o sete și mai mare. Graba acționează ca un feedback pozitiv, cu cât te grăbești mai tare, cu atât vrei mai repede. Sau ca un drog.

Reveniri

Sunt singură acasă și plouă. Mi-am făcut pelerină dintr-o păturică de lână care a fost pătură odată, înainte să o spăl la mașină. Am scris cele două fraze de mai sus, apoi am aruncat păturica de pe mine ca să-mi fac o cafea. Sunt singură acasă, iar când ești singur, impresiile sunt mai ușor de perceput. Parfumul adorat al boabelor de cafea abia fărâmițate se insinuează impetuos în țesuturi, nimic nu va mai fi la fel, așa cum nici papirusul încă nescris al unui palimpsest nu va mai fi același niciodată. Stiu acum, când sunt singură acasă și îmi prepar o cafea. Și plouă. E foarte important că plouă. Când plouă, mai ales primăvara, și ai timp, ți se întâmplă și ție, ca florilor, să crești. Fiindcă nu prea creștem pe cer senin, deși soarele ajută. Atunci suntem cumva mai degrabă preocupați să ne stăpânim decât să ne lăsăm să creștem. Poate că este madlena marelui scriitor, dar chiar și așa, aburul absolut, exchizit (nu știu dacă există acest cuvânt, dar acum mi se pare mai puternic decât sinonimul său, desigur, dacă există și dacă ar avea un sinonim, intens, rog a mi se ierta excesul) care mă umple de bucurie simplă reface în mine căi bătute odată sau de mai multe ori, sunt singură acasă, dar cine ar nota așa ceva, cum am mai fost odată când niște emoții mi-au reamintit cine sunt. Solitudinea, ploaia, aroma m-au adus într-un punct în care aș avea toate premizele să mă cred într-o buclă generoasă a timpului, dar nu asta se întâmplă cu impresiile și mai ales cu noi, cum ziua cârtiței nu este de fapt o posibilitate de a exista. Zicea odată un profesor la cursul de anatomie că anatomia se învață de șaptesprezece ori și se uită de șaisprezece. Iată cum nevoia concretă, măsurabilă de a cunoaște îmi este metaforă dragă pentru nevoia absolută de a învăța să fim oameni întregi, simțitori.

Așteptare

Mereu îmi uimesc cunoștințele când află că pot ajunge la o întâlnire și cu mai mult de o oră mai devreme fără să sufăr pentru asta în vreun fel. Dimpotrivă, cum te poate supăra să ajungi adânc în pădure, singură, departe de lumea dezlănțuită (ca-n carte), adăpostită de stejari seculari și tei sacri, încântată de ciripituri încă văratice de păsări statornice și inspirând parfumul întremător de pământ reavăn, fertil? Ce așteptare poate fi mai dulce, mai ales când ai și o carte cu tine, carte din care abia aștepți să mai citești câteva pagini, dar ai paradoxal sentimentul că nu trebuie să te grăbești să o faci, să te mai țină o vreme, cum faci cu muzica pe care o iubești.

Să aștepți răbdător un timp este într-un anume fel un privilegiu, ca a fi destinatarul unui secret împărtășit. Doar timpul și cu tine, el nu te poate trăda, tu nu îl poți păcăli, o certitudine! Un fel de împăcare, împrietenire necesară pentru îmbucurarea viitoarelor așteptări. Când te împrietenești cu timpul, timpul te ține cu grație.

Din umbră

Copiii mici își acoperă fața cu mâinile și deodată se cred invizibili. Nouă ni se pare un comportament amuzant și atât de la înălțimea fizic(ii)ului nostru impresionant. Desigur că este mai mult decât atât, iar dacă acesta este un adevăr, atunci băieții din Mission impossible cu măștile lor perfecte sunt complet ridicoli. Măștile mele pandemice nu au neapărat calitatea de ridicol și cu toate astea îmi dau câteodată impresia de invizibil. Convenabil, aș zice cu încrederea introvertitului că invizibilul înseamnă liniște. Atunci ”bună ziua, doamna Mihaela!” poate fi la fel de surprinzător ca o comparație estetic desăvârșită. Ești descoperită și te uimește incompetența fizică a măștii tale. Impresia este batjocorită de concretul pământesc al lucrurilor și ființelor. Tinzi să nu te mai încrezi orbește în impresia ta, dar, din fericire, așa ceva nu se va întâmpla. Data viitoare să porți niște ochelari de soare fumurii, îți spui ca să te împaci cu impresia ta. Incerci o nouă senzație.

Amânare

Nu sunt gata pentru pornirea naturii. Mă mișc cu încetinitorul, ca pisica tacticoasă de pe gardul vecinilor. Sper nesăbuit că lentoarea mea ajută la amânare. Să amân startul lalelelor, veselia mierlelor dis de dimineață, dezghețarea iazului, descălțarea ghetelor, ascultarea acordului celui mai adorat, să amân exaltarea pe care fiecare primăvară mă face să o simt, fiindcă odată stârnită în prima celulă, se naște cu ea și disperarea că vine iarăși vremea când se va termina. Și totuși.

Simplu?

Mi-a spus odată din senin cineva că eu nu sunt o ființă mai bună decât este el, acel cineva, sugerând că aș putea socoti astfel oamenii, într-o ierarhie absurdă a bunătății, în vârful căreia m-aș afla eu; mi-am amintit despre asta acum, când alt om, dintr-un alt spațiu și timp, a ales, probabil tot ca urmare a unei logici asemănătoare celei de mai sus, să mi se adreseze, ignorând, poate neconștient, regulile simple ale bunei cuviințe. Nu-mi amintesc de când am început să fiu mai atentă la lumea din jur, dar mi-este destul de clar că liniaritatea, citită ca simplitate, așadar opusă complexității, este o aproximare cel mult didactică a realității obiective. Nu sunt dispusă să acord niciunei entități prezumția de simplitate, uneori în ciuda aparențelor, de unde improbabila mea tendință de subordonare a lor. Este cu totul adevărat că limpezimea în gândire ține covârșitor de putința de descompunere, deci simplificare a lucrurilor, din perspectiva asta mi se pare fascinantă percepția de simplu a unui fenomen de altfel foarte complicat (de exemplu rezolvarea unei probleme de algebră sau descifrarea unei partituri muzicale), iar acesta este în cele din urmă într-un fel paradoxal. Să fac ca lucrurile să-mi pară simple, prietenoase, fără a-mi compromite considerația pentru complexitatea cu care sunt dăruite este deviza și este și credința mea, iar pentru acest rezultat nu sunt decât indirect răspunzătoare, dar cu totul recunoscătoare. Da, sunt doar norocoasă, știu. Simplu?

PS Astăzi am servit la prânz trei feluri de mîncare, o supă roșie, niște paste verzi și un tort maro.

Niciun nod nu rămâne înnodat

Este fascinantă constanța cu care absolut fiecare inconstanță, instabilitate tinde să fie compensată, e adevărat, într-o mult prea variabilă bucată temporală, dar totuși, în mare și în mic. Gândul că o succesiune adesea aleatorie de fenomene și petreceri nu întotdeauna limpezi are o țintă clară, armonizarea, compensarea de care spun, este pentru omul chinuit de întrebări un gând liniștitor, acesta își poate din când în când odihni sau chiar ameți neliniștile, în definitiv este și el, la rândul său, una dintre entitățile generic schimbătoare, așadar nu are neapărat meritul sau responsabilitatea să fie în control desăvârșit. Mă duce gândul pe asemenea căi mai ales când îmi socotesc proximitatea cu, evident, relativ întâmplătoarea și incontrolabila mea parte optimistă, ca urmare a inflamării neavenite, compensatoare a părții mele pesimiste. Pace!

Nu neapărat în oglindă

14494717_10210715668477928_1888085337770377315_n

 

Mi se întâmplă deseori ca după ce cineva îmi spune că îi place un anumit text scris de mine să recitesc acel text, imaginându-mi că sunt acea persoană binevoitoare cu scriitura respectivă, să tresar la o anume idee sau înșiruire de cuvinte la care cred că cititorul care atunci devin eu s-ar fi putut emoționa, să îmi trimit mie însămi confirmarea și încrederea pe care o simt cumva în celălalt și în aprecierea sa. Nu este vanitate asta, întrucât vanitosului îi prisosește curajul și autosuficiența, iar eu sunt un om temător, ci dimpotrivă, aș zice că neîncredere. Dar îmi dă un oarecare confortabil sens al conviețuirii să îmi imaginez că pot să fiu celălalat pentru o clipă și că suntem mai degrabă neîntâmplător în contact pe lume.

Septembrie

M-am născut la început de septembrie, mă mint că m-am născut vara. Vara este ca o piesă muzicală lungă, atât de frumoasă încât nu crezi că se poate vreodată sfârși, până când. Dar eu mă mint și, încă dinainte să se termine, o dau înapoi, o reiau de la capăt, fiindcă nu apucă să ne dea ultimul acord și mi se face dor. Apoi vine toamna. Dar ca să vină ca lumea, trebuie să uiți de dor. Mi se face dor de mine cea cu un an mai tânără, mai puțin rumenită la trup și suflet, mai ușor de atins și totuși incredibil de puternică. Mi-e dor de naivitatea cu care îmi detestam vulnerabilitățile acum un an, iar pentru că doar mă mint că este încă vară, plâng puțin de dor. Știu că am fost frumoasă astă vară, fiindcă am dat vara înapoi și m-am revăzut în ea. Astăzi e septembrie și nemaifiind sigură de vară, nu mă uit în oglindă. Când am tras de dimineață draperiile dinspre răsărit, mi-a răsunat în urechi o muzicuță caldă, curgătoare și adâncă, ce m-a emoționat, iar mie nu îmi place sunetul muzicuței în vreun fel special. Nu caut semne în lucrurile care mi se întâmplă, fiindcă ceea ce se întâmplă oricum lasă semne. Incă nu s-a instalat, dar când o va face, eu voi fi uitat de dorul meu si voi fi din nou o puștoaică naivă, că ăsta e mersul.

 

WhatsApp Image 2020-09-10 at 17.39.28

Contradictoriu

papadia

 

Găsesc un timp să citesc. Împotriva rațiunii care socotește că într-un timp lung al izolării, deci practic al nemișcării, trebuie să încapă un număr neobișnuit de mare de pagini citite de carte se află constatarea seacă, contradictorie că nu prea citesc. Contradicția pare să fie esența reconciliatoare între rațiune și intuiție. De exemplu, acum, când fericit găsesc timp pentru citit, copilul cel mai mare mă întrerupe cu glas plângător, ”mamă”, sunt chemată în ajutor, fapt care nu-mi este străin, nici indiferent în ciuda obișnuinței mele de a-l percepe, nici măcar perturbator, fiindcă da, perturbă un echilibru mic. Nu mai citesc. Încep să socotesc. Douăzeci de ani (douăzeci de ani!, douăzeci de ani!) de ”mamă” de-un fel, încă treisprezece de alte tonuri de ”mamă”, apoi, chiar de nu sunt asemănătoare cu celelalte, alți optsprezece ani de chemări absolut insistente am în minte, nu neapărat deslușite, dar acolo, reverberând imperios înlăuntrul meu înțesat fără milă de receptori specifici de mamă. Si totuși eu, omul încă tânăr care mă aflu (deschid paranteza să mă dezvinovățesc, atâta vreme cât omul îngrijește copilul dependent oricât de mare ar fi el, acesta va beneficia sau va putea măcar spera la un soi de tinerețe eternă- închid paranteza nu înainte de a nota o altă contradicție), așadar eu mă aflu la o vârstă care, rațional calculând, nu se suprapune cu impresia pe care aglomerația de chemări cu care sunt blagoslovită mi-o face. Unde și în ce constă atunci toată această nepotrivire? Socotesc acum, când eu, omul concret, cu gândul încercând să înțeleagă niște abstracțiuni, că în absența contradicțiilor pe care raționamentul ni le înfățișează, nu am avea privilegiul să ne încăpem nouă înșine. Cu alte cuvinte, fără revelații contradictorii nu ar exista împăcare. Deocamdată mă las dominată de concret și aștept un alt timp prielnic, cât se poate de numărabil pentru citit.

clicclicclic

84418748_538224760376915_8168314978449752064_n

 

clic-clic-clic-clic… (niciodată, clic,    clic,    clic,    clic,….)

ca o inimă tahiritmică ca pulsația unui swing nebunesc ca REM din timpul somnului

până la clic-ul ce te scoate din minți

CLIC-ul

întunericluminăîntunericluminăîntunericluminăîntuneric

vertij

(dacă ar fi să fiu un comportament obsesiv aș fi unul mut, orb, anosmic, surd, sunt sigură că pot găsi unul)

(pe de altă parte, ce ar mai rămâne din mine să mă facă obsedant?)

cum, Doamne, să te împaci cu obsesia care nu ești tu și nici nu e a ta?

 

Nevoia de constanță sau nebunia care se cere pentru a trăi mai puțin nebunește: fiindcă am ajuns la subtilitatea de a o simți pe Kiti că va începe să apese întrerupătorul de lumină, sunt pregătită să-i rezist. Pe primul clic închid ochii, pe al doilea îi deschid, pe al treilea îi închid iară, pe al patrulea îi redeschid și așa. Nimic, nicio impresie nu se pierde, totul, zice că, se transformă (în ”tu ești normală la cap?”). Destul de, în definitiv sunt aproape singură cu mine în bucătărie.

Pe de altă parte, ninsoarea de azi-noapte îmi amintește de copilărie. Prima ninsoare a iernii sau cea mai aromată madlenă a bucuriei din copilărie. Pe de altă parte, adică despre clicul de mai sus. Te duci la culcare cu ochii deschiși, rămâne pe retină imaginea generică a lumii înconjurătoare, default-ul, câmp, drum, câine, mașină, floare, pom, închizi ochii; de undeva de foarte de sus cineva face clic, stinge lumina; apoi deschizi ochii, crezând sceptic numai în ceea ce ai văzut cu ochii tăi, dar dai de minunea albă; te bucuri în ciuda faptului că te orbește zăpada; nu te grăbești să aștepți următorul clic.

Suntem amintiri

Uneori amintirile sunt imagini, vorbe, atingeri sau mirosuri, alteori sunt sinestezii, le percepi apariția, dar nu le poți lega prea limpede de vreun simț anume și toate sunt fluide, ba volatile, fiindcă vin și pleacă sau pleacă și vin în ritm complex, amețitor, cel puțin te lasă conștient de emoția pe care posibil să o fi ignorat-o atunci, în plus te și emoționează, carevasăzică amintirile sunt un fel de marcă înregistrată a sufletului care se emoționează și care înțelege că o face, pentru că ăsta este un detaliu deloc neglijabil al omeniei cu care suntem binecuvântați. Dar prin extensia faptului că toate impresiile noastre nu fac decât să construiască ghidat noi și noi impresii, aș putea spune că amintirile sunt mult mai mult decât niște biete dovezi superflue ale trecerii prin timp sau trecerii timpului prin memorie, anume că sunt niște entități neașteptat de concrete, amintirile noastre suntem noi. Poate nu aș fi socotit astfel, dacă nu aș fi avut revelația că literatura și, de fapt, orice text scris pe care le citim au potențialul de a ne aduce aminte că suntem unde și ceea ce suntem. Nu mai spun cât de deplină mă recunosc pe mine însămi în textulețul ăsta de jurnal ce mi s-a ivit în fața ochilor: ”să închid radioul vrea să spună o poveste muzica nu-i taie inspirația dar îl încurcă iar inepțiile realizatorilor de programe îl enervează. O poveste cu Spotu din Oz combinație veselă de Vrăjitorul din Oz Tom și Jerry Spotu-dinozaur rege. Amănunte delicioase bani convertibili în diamante numiți pisicâini grădini zoologice fără pisici doar cu motănei vrăjitorii ca la carte evident din carte cartea de vrăjitorii a mamei lui Spotu negocierea prețului unei pisici la suma de trei pisicâini și altele. Veselie vorbărie pe alocuri ecolalie.”

 

69314657_10219896584835099_8014486494200725504_o

M-a trecut gândul că dacă râd din inimă, cum fericit mi se întâmplă, este imposibil ca timpul să poată fi socotit pierdut

Poate mi-a lipsit încrederea sau poate mi-a displăcut pur și simplu să-mi enunț principii ferme de viață, cred că intuitiv m-am temut de absolut și de toată perfecțiunea pe care absolutul o presupune. Admiram în secret pe câte vreo fată, căci ele mai ales, fetele, îmi păreau atât de împlinitor cunoscătoare ale sensurilor vieții, pentru câte o convingere fermă cu care se mândrea și care o transforma în sinea mea într-un model de moralitate și maturitate de care eu nu mă simțeam în stare, cel puțin pentru o vreme o admiram, ca mai apoi, în acord cu modestia principială care mă acorda cu mine însămi, să-mi refuz conștient admirația aceasta necondiționată, în definitiv, nu degeaba mă întrebam câteodată insistent, înnebunitor cine sunt eu să vreau să mă identific chiar și pe o bucățică minusculă cu perfecțiunea. Dar astea au făcut parte din tulburătoarea, dar silențioasa mea prefacere adolescentină. Nici astăzi nu funcționez după niște reguli infailibile, pentru că, simplu, așa ceva nu există, și totuși, pe măsură ce mă deștept, o deșteptare care nu este întru totul meritul meu, observ cum întâmplarea vieții mele și numai a mea îmi modelează surprinzător de categoric impresiile și baza intimă de judecată a lucrurilor. De-asta mă tot gândesc că timpul, așa inflexibil și categoric cum îl aflăm, are totuși grația să ne prefacă din sceptici în credincioși, ceea ce, o spune cineva obișnuit să întrebe până la epuizare, este un dar. La asta mă gândesc acum, că timpul de fapt nu se poate pierde.

 

67656840_10219737402095630_3555193680736288768_o

Intre margini

Adevărul este că iubesc să am spațiu, sunt o timidă care nu suferă de timiditatea ei. Spațiul care mă poate ține într-o relativă fericire este distanța propriu-zisă pe care prefer, când este posibil, să mi-o iau față de tine și tine sau timpul pe care-l întârzii intenționat ca să pot spune, face, simți sau liniștea pe care mi-o construiesc ca să-mi ascult neliniștile sau mișcarea adesea nearmonioasă pe care mi-o impune copila ca să fie fericită, un fel de dans sucit, in(de)finit pe care, recunosc, îl dansez destul de ușor, slavă Domnului. Despre dansul ăsta extatic sau mai bine razna vreau să scriu acum, dansat aseară la concertul unde am îndrăznit să ne iau împreună, sătulă de lăsat în urmă trupuri și suflete. Nu este neapărat o fericire să ai locuri sau rânduri libere la concerte, dar de data asta lucrul ăsta n-a contat cred dată fiind imensitatea sălii de spectacol, mai ales că doar cele mai îndepărtate locuri, rânduri, nu multe raportat la toate, au stat libere. Sau aproape libere, pentru că am luat-o pe Kiti și am urcat departe, doar noi două, să ne dansăm în voie la figurat, dar și la propriu dansul ăla poate mai greu de înțeles sau chiar disturbator pentru mulți, că e cu alternanțe amețitoare minor-major, contrapuncte, covrigi de buzău, lichide, infinituri, patos, contraste, dar și niște armonie mainstream, că fără ea te trezești hulit de cei aflați după marginea în care te-ai pus.

 

PS: mulțumiri și recunoștință organizatorilor concertului pentru delicatețe. ❤️

 

 

72B18638-18CD-4D84-B11B-54EFD54F14F2

Noiembrie

F83958FB-C716-4461-B683-3118369166BA

Este o tristețe sănătoasă în frunzișul palid, umed așternut pe pământ, în bălțile tulburi, neregulate pe care le ocolim grijulii, în picăturile reci, pătrunzătoare de ploaie, în transparența pădurii iarna, în gerul aseptic, dureros, în ceața lăptoasă a dimineților. Imi face bine să mi-o las să mă inunde fără reținere, dacă detoxifierea organismului fizic este o metodă pseudoștiințifică, tristețea prefacerii naturii trăită cu resemnare este fără îndoială o detoxifiere a sufletului.

Noiembrie este singurul timp al anului în care mă îndur să tai trandafirii din grădină. Ăsta nu este un gest egoist, ci dimpotrivă unul salvator. Sau unul care îmi dă iluzia unei salvări, ceea ce mă face iarăși să mă îndoiesc de mine însămi. Trandafirii în toiul vieții lor, mușcați de gerul necruțător ajung să se trezească în căldura casei ca dintr-o comă doar ca să își înțeleagă și să-și ducă sfârșitul. Și totuși ăsta este firescul.

Luna noiembrie se trăiește sănătos cu o resemnare blândă, este un fel de adagio al simfoniei naturii.

 

 

Timid

 

Cred că timiditatea nu este neapărat lipsa încrederii în sine, nici vreo frică sau rușine învățate, ci este mai degrabă o predispoziție temperamentală, un dat pur și simplu. Timiditatea. Delicatețea sufletească înnăscută sau sentimentul chinuitor de inadecvare la impetuozitatea vieții. Din perspectiva asta, timiditatea este incurabilă. Pe de altă parte, ajung un mic cutremur sufletesc, o înjurătură și-o oglindă ca să-ți corectezi puțin înscrisul.

44528264_10217455782856575_154375697442275328_o

Rezerve

Mi se pare că suntem prea disprețuitori față de rezerve. Este oarecum înjositoare starea de rezervă, pentru că nimeni nu-i acordă acesteia decât circumstanțial rolul principal, iar rolul principal este adesea supraapreciat în dauna rolurilor secundare. Să ții o rezervă de timp, de spațiu, de material, de disponibilitate, de apă, de credință, de cuvinte sau de răbdare înseamnă să renunți la un dram de spontaneitate, de confort, de libertate. Dar rezervele, așa rezervate și discrete cum le găsim când dăm ochii de ele, au calitatea de a readuce echilibrul într-un sistem dezechilibrat, sunt un fel de îmblânzitoare de stare. Desigur, am rezerve serioase în legătură cu excesul de rezerve, ceea ce constituie în sine un paradox. Dar nu despre exces îmi fac griji, ci despre deficitul de încredere în rezerve. Deunăzi am cunoscut o doamnă “de rezervă”, cum singură s-a caracterizat în activitatea pentru care se afla înlocuitoare și am simpatizat-o instantaneu pentru grația și modestia cu care a înlocuit ce a avut de înlocuit.

44786375_558474397906544_3562595666028920832_n

Liniște

E liniște neobișnuită în dormitor e neobișnuită această lipsă de obișnuință a liniștii din dormitor dar dormitorul se prezintă doar întâmplător ca dormitor ar putea fi la fel de bine o magazie de emoții sau o baie de senzații carevasăzică este liniște nicio stridență nu apare pe niciunde chiar și dezordinea este atât de calmă și caldă ca un trup de copil trezit din somn ador când se face acalmie apoi mă ia frica poate visez poate mi-am pierdut mințile în esență e liniște în camera care nu ține neapărat să se reprezinte prin funcție că de-aia e neobișnuit să fie subit atâta liniște într-atât de scurtă clipa.
40330444_10216992934285650_705640294686654464_o

O încurcătură

Am doi cireși și nu știu cum să fac cu ei. Mi-am montat scara în “A” lipită de trunchiul celui mai mare, este bine proptită în pământ. De doi-trei ani, de când am început să-i cred pe cireșe că sunt cireși, este prima oară când nu știu cum să fac cu ei, dar am pus scara. Cineva ar putea deduce că cei doi cireși cireșesc întâia oară în veselie. Nu doar cineva, ci și altcineva. Intâia oară este o expresie exagerată, la fel cum este și incertitudinea mea, adică exagerată (ceea ce, bineînțeles, poate fi doar părerea unui al treilea altcineva). Adevărul meu este cât se poate de neclar: cum să fac cu ei? Mă aflu des în încurcături, desigur, exagerate, de exemplu acum: dacă folosesc scara (în “A”, ca să nu cad) și culeg cireșele, le mănânc, asta este o certitudine, nu este nicio exagerare, ceea ce mă face o mamă rea (lacomă nu mă poate face, pentru că sunt deja), iar dacă nu folosesc scara (de data asta nu mai contează ce formă are aceasta, întrucât NU o folosesc, deci nu pot cădea), nu culeg cireșele, care au toate șansele să înceteze brutal din cireșit din cauza păsărilor, iar acest fapt nu este deloc o exagerare, fiindcă rareori vedem ființele să continue să ființeze sau obiectele să obiecteze când sunt mușcate în carne vie. Fără îndoială, mai există variante de trai alături de doi sau chiar mai mulți cireși, dar nu mă interesează acum. Din fericire, nici propria-mi dilemă nu-mi mai stârnește subit vreo emoție, întrucât trebuie să plec de acasă. Asta nu mă face vreo persoană inconsecventă sau? Ce exagerare!
33110021_10216215463009354_3289369564852256768_n

Ereditar

28870304_10215624541396683_7719923197360996352_o

 

Mi-e frică de îmbrățișări ca de căderile în gol, ironic însă cu asta mă ocup, produc îmbrățișări cu respirația tăiată de frică, nu cred că vreau să știu de unde-mi vine teama, poate că nici nu vine de undeva, (de ce s-o fi făcând atâta vâlvă cu psihanaliza asta?), de fapt chiar cred că unele frici ne sunt întipărite de la început, fricile si amprentele digitale, altfel de ce s-ar rupe copila noastră atât de prematur din îmbrățișare de parcă ar arde-o sau ar bate-o vântul dacă nu ar face-o?

Perechi

Acum, că aud că vine iarna și pe la noi, caut să împerechez mănușile din casă; nu găsesc, dar asta nu mă surprinde cum nu te poate surprinde succesiunea zilelor. Nu am structură de pețitoare, nu pot ține fibră străină lipită de altă fibră străină, militez pentru neatârnare. Mâinile ne îngheață în cunoștință de cauză sau nu ne îngheață deloc, cu fiecare mână pe cont propriu, fericire să fie, căci încălzire globală avem. Nu pot să-mi țin mănușile împerecheate de parcă de le-aș ține, s-ar risipi în van resursă universală de alăturare, am apucături animistice. Si totuși acum, că aud că vine iarna pe la noi, deși aș fi surprinsă să dau de perechi-perechi, eu caut la nesfârșit să unesc fibrele între ele, prostește, fiindcă am și o vagă înclinație romantică.

26678523_10215106109036198_6165025126822583723_o

Fără

Se întâmplă desigur să-ți mai scadă entuziasmul, să te găsești deodată sec ca un măr uitat cu lunile în frigider și să nu vrei pe moment nimic, uneori asta-mi face mie bine, să îmi lipsească patima cu care supun, să fiu un zero negativ carevasăzică, un gol nemulțumit, dar totuși gol, un deșert pietros bătut de vânt sau un nonsens, fiindcă abia atunci înțeleg cât de zgomotoasă și nesimțitoare mi-e înverșunarea, câtă trecere și apetit devastator stârnește ea. Se întâmplă desigur să-ți mai scadă entuziasmul, când nu vrei pe moment nimic, dar ce crezi că te lasă cineva neentuziasmat mai mult de-o clipă?
24831199_10214806889475896_20418151901936334_o

Ești mai frumoasă decât crezi

Când mi-ai spus că sunt frumoasă m-am întristat și mi-am plâns puțin tristețea dorindu-mi să-mi vezi și urâțenia de care sunt în stare, fiindcă să fiu urâtă este meritul meu întreg pe când frumusețea (dacă ar fi să fie) este un fenomen stocastic, incontrolabil ca forma norilor, apoi (din nou întâmplător) mi-ai dat să citesc undeva că frumusețea pe care o vezi la mine este declarația ta de prețuire, de iubire pentru mine și mi-a plăcut atât de mult fiindcă am înțeles de ce văd eu însămi atâta frumusețe în jur.

19400293_10213307999444582_3596884733925971932_o