Am timp să cred. In treacăt fie spus, timpul pentru a fantaza nu apare dintr-un surplus de timp (cum s-ar putea așa ceva?), ci dintr-o minus de conectare la concret. Uneori e frustrantă această irecuzabilă punctualitate a timpului, dar alteori e reconfortantă. Normal, că doar nu dă nimic cu rest pe lume.
De aceea cred
că fiecare are dreptul să-și închipuie o țintă către care să, bineînțeles, țintească. Curajosul.
că fiecare are dreptul să nu-și definească nicicum ținta, dar să meargă totuși fără oprire cât poate. Resemnatul.
că fiecare are dreptul să se îndoiască de autenticitatea propriului său scop și să-l schimbe sau să-l lase neschimbat. Scepticul.
că fiecare are dreptul să fie.
Cumva, în ciuda declarațiilor mele războinice punctuale către Kiti, cred că întreaga ei zbatere, și îi spun așa pentru că ea ni se arată adeseori prea frământată, este cât se poate de legitimă, iar impresia grea de împotrivire cu care ne încarcă este doar stângăcia noastră în a o înțelege. Și, pentru că nimic nu dă cu rest în natură, ea are darul de a nu ne lăsa inimile să pustiască amarnic. Poate, doar poate că și ăsta, așa șerpuit cum se face, trebuie că este un drum drept.
Inchiriaseră de curând printr-o agenție imobiliară o casă pe pământ în sudul orașului, casa avea și o curte mică, cochetă, cu gazon ca-n filmele americane, încadrat de tufe înalte, voluminoase de rododendroni. Cartierul de case, construit geometric, în ton, respira printr-o rețea intens oxigenată de alei pavate, de pe marginea cărora, în drumul zilnic dinspre și către casă, culegeau bucuroși câte-o zmeură, o agrișă sau chiar câte o frunzuliță de mentă creață. De aproape două luni locuiau în casa doamnei Elsa și încă nu se săturaseră să își socotească norocul de a fi ajuns să trăiască în acel loc de vis.
-Ce s-a întâmplat, ajung în cincisprezece minute? a reacționat precipitată doamna Elsa, apoi o pufnitură înfundată a răsunat în receptor.
-Vine, i-a transmis tânărul soției sale, haide, că rezolvăm.
Incă de la prima întâlnire cu proprietara casei, tânăra chiriașă se lăsase intimidată de aceasta și pretențiile ei absurde, adevărul este că doamnei Elsa nu îi surâsese să-și lase casa îngrijită și dichisită celor doi tineri, știți domnule Bojan, contraargumenta ea în fața tinerilor agentului imobiliar, cum sunt tinerii în ziua de astăzi, neglijenți, petrecăreți, egoiști, iresponsabili. Dar doamnă… In fine, în cele din urmă Bojan a fost mai persuasiv.
…
-Bună ziua, doamnă Elsa, mulțumim că ați venit atât de repede.
-Bună ziua, ce s-a întâmplat cu casa mea, ce ați făcut?
Tânărul a poftit-o politicos pe doamna Elsa în camera de zi, iar soția s-a oferit să facă o cafea.
-Nu, mulțumesc, unde este problema?
-Păi, la bucătărie.
-Să mergem!
Doamna Elsa, o femeie cam la 60 de ani, exagerat de înaltă și slabă, cu trăsături aspre, oarecum înfricoșătoare, a luat-o decisă către bucătărie, bodogănind ceva în barba ascuțită. Cei doi soți, ca doi copii vinovați de cine știe ce năzbâtie, au urmat-o.
…
-Va trebui să plătiți reparația, spărtura din perete nu era trecută în contract!
-Dar doamnă Elsa, cum să fi făcut noi gaura aceea sub chiuvetă? Cine să fi controlat așa ceva la închiriere?
-Nu este problema mea, acestea sunt condițiile mele.
-Foarte bine, s-a revoltat atunci tânărul, aprobat tacit de soția sa, vom plăti reparația, dar să știți că luna aceasta vom plăti o chirie mai mică, fiindcă ați omis intenționat să ne atenționați de prezența în casă a celui de-al treilea chiriaș, acest nevinovat șoricel.
„Suntem chinuiți nu doar de durere, ci și de ideea de durere”, spune filozoful roman Seneca acum peste 2000 de ani într-unul dintre dialogurile sale memorabile.
Nu-i ușor să ajungi într-atât de înțelepțit încât în fața unei suferințe, nedreptăți sau cine mai știe a cărei entități nemulțumitoare să nu-ți lași mintea dominată de durerea sufletului, să ajungă acolo pe nesimțite, ca ecoul nevăzut al unei unde reflectate, și să se împrăștie dominator și ineluctabil în toate zările știute, dar și în cele nebănuite, căci în spațiul imens al sufletului ne aflăm doar. Nu-i ușor, dar, tot de la marele filozof știu, din fericire, omul are cumva parte de norocul ăsta pe lume, și anume să aibă măcar posibilitatea să ajungă acolo. Asta nu e o scuză pentru slăbiciunea mea și a ta și a lui, dar nu e nici prilej de înfumurare, iată-mă că încerc! Ci este puțin și nemărginit totodată, este dureros, dar și îmbucurător și, cel mai fericit, este intrebare și răspuns, pentru că dacă nu toate acestea laolaltă înseamnă speranța, atunci ce mai căutăm pe lume? Pace!
Foto: pițigoi albastru fotografiat de Horia Rizea, într-un parc natural din sudul UK.
Echilibrul sau fericirea. Echilibrarea sau îmbucurarea. Dezechilibrarea sau decompensarea. Dacă starea de fericire este doar o iluzie, doar o tendință sau o limită intangibilă, la fel de concretă precum o aură migrenoasă, atunci are cumva sens să o privesc reducționist, ca pe rezultanta unor vectori egali, de sensuri opuse. Dar iarăși, egalul este o aproximare adesea grosolană a unor subiective asemănări, nu mai spun de cât de apăsat și de curioși ajungem să ne creionăm. Ajung aici după ce mă minunez (deschid paranteza să subliniez din nou o diferență, cea dintre minunare-acțiune probabilă- și minune sau fenomenul pe cât de râvnit pe atât de improbabil), așadar după ce mă minunez în fața incongruențelor și a asimetriilor fizice și psihice de prefacere a omului, astăzi- a copilului în adolescent și mai departe. Nu vreau să nedreptățesc pe nimeni în socotelile mele ridicole, așa că am grijă să pun diferențele care mi se arată involuntar în modul, în definitiv am câteodată curiozitatea să mă uit și în oglindă.
În mașină. Dă muzica mai încet! Eu o dau mai tare și îl întreb, e suficient? Râde la mine înduioșător de înțelegător și-mi răspunde, tu și optimismul tău!
Mă uitam la fotografia de mai sus cu admirație, îmi plăcea pur și simplu, natură moartă îi zice, poate abstract sau, banal, tort. Apoi m-am întors la expresia natură moartă și m-am corectat în gând, moartă, da, dar totuși încă cu viață pâlpâind în ea, în verdele concentrat de sevă al frunzelor, în roșul cărnos, plin al fructelor care numai lipsite de viață nu sunt atâta vreme cât au suficientă putere să deranjeze un sistem digestiv sănătos dacă ar încerca să o facă, în pulberea de cacao de la care mă aștept în orice clipă pe care o răsuflu să danseze în ritm cu fluxul însuflețit care ne îndreaptă mersul, apoi în imperfecțiunile naturale ale formelor reprezentate cărora, ironic, le cinstim și le datorăm recunoașterea perfecțiunii și nu mai zic de tot acel cadru profund organic de galben. Și atunci mi-am pus firesc întrebarea, ce și cât este viabil și vital în existențele noastre care, trebuie recunoscut, au din nefericire adesea aer stătut, șters, neexpresiv, chiar dacă omul inspiră și expiră, iubește și suferă, înțelege și își pierde răbdarea. Intr-adevăr, cât încă există metabolism bazal, există viață, numai că, atunci când sănătatea omului nu-l împiedică pe acesta să raționeze și să simtă, esențial să pară viu nu este activitatea celulară prezentă, ci putința de a-și duce estetic zilele. A-ți duce estetic zilele sau a explora și a extinde constant marginile omeniei cu care sunt binecuvântat. La mulți ani estetici!
