Am timp să cred. In treacăt fie spus, timpul pentru a fantaza nu apare dintr-un surplus de timp (cum s-ar putea așa ceva?), ci dintr-o minus de conectare la concret. Uneori e frustrantă această irecuzabilă punctualitate a timpului, dar alteori e reconfortantă. Normal, că doar nu dă nimic cu rest pe lume.
De aceea cred
că fiecare are dreptul să-și închipuie o țintă către care să, bineînțeles, țintească. Curajosul.
că fiecare are dreptul să nu-și definească nicicum ținta, dar să meargă totuși fără oprire cât poate. Resemnatul.
că fiecare are dreptul să se îndoiască de autenticitatea propriului său scop și să-l schimbe sau să-l lase neschimbat. Scepticul.
că fiecare are dreptul să fie.
Cumva, în ciuda declarațiilor mele războinice punctuale către Kiti, cred că întreaga ei zbatere, și îi spun așa pentru că ea ni se arată adeseori prea frământată, este cât se poate de legitimă, iar impresia grea de împotrivire cu care ne încarcă este doar stângăcia noastră în a o înțelege. Și, pentru că nimic nu dă cu rest în natură, ea are darul de a nu ne lăsa inimile să pustiască amarnic. Poate, doar poate că și ăsta, așa șerpuit cum se face, trebuie că este un drum drept.
Inchiriaseră de curând printr-o agenție imobiliară o casă pe pământ în sudul orașului, casa avea și o curte mică, cochetă, cu gazon ca-n filmele americane, încadrat de tufe înalte, voluminoase de rododendroni. Cartierul de case, construit geometric, în ton, respira printr-o rețea intens oxigenată de alei pavate, de pe marginea cărora, în drumul zilnic dinspre și către casă, culegeau bucuroși câte-o zmeură, o agrișă sau chiar câte o frunzuliță de mentă creață. De aproape două luni locuiau în casa doamnei Elsa și încă nu se săturaseră să își socotească norocul de a fi ajuns să trăiască în acel loc de vis.
-Ce s-a întâmplat, ajung în cincisprezece minute? a reacționat precipitată doamna Elsa, apoi o pufnitură înfundată a răsunat în receptor.
-Vine, i-a transmis tânărul soției sale, haide, că rezolvăm.
Incă de la prima întâlnire cu proprietara casei, tânăra chiriașă se lăsase intimidată de aceasta și pretențiile ei absurde, adevărul este că doamnei Elsa nu îi surâsese să-și lase casa îngrijită și dichisită celor doi tineri, știți domnule Bojan, contraargumenta ea în fața tinerilor agentului imobiliar, cum sunt tinerii în ziua de astăzi, neglijenți, petrecăreți, egoiști, iresponsabili. Dar doamnă… In fine, în cele din urmă Bojan a fost mai persuasiv.
…
-Bună ziua, doamnă Elsa, mulțumim că ați venit atât de repede.
-Bună ziua, ce s-a întâmplat cu casa mea, ce ați făcut?
Tânărul a poftit-o politicos pe doamna Elsa în camera de zi, iar soția s-a oferit să facă o cafea.
-Nu, mulțumesc, unde este problema?
-Păi, la bucătărie.
-Să mergem!
Doamna Elsa, o femeie cam la 60 de ani, exagerat de înaltă și slabă, cu trăsături aspre, oarecum înfricoșătoare, a luat-o decisă către bucătărie, bodogănind ceva în barba ascuțită. Cei doi soți, ca doi copii vinovați de cine știe ce năzbâtie, au urmat-o.
…
-Va trebui să plătiți reparația, spărtura din perete nu era trecută în contract!
-Dar doamnă Elsa, cum să fi făcut noi gaura aceea sub chiuvetă? Cine să fi controlat așa ceva la închiriere?
-Nu este problema mea, acestea sunt condițiile mele.
-Foarte bine, s-a revoltat atunci tânărul, aprobat tacit de soția sa, vom plăti reparația, dar să știți că luna aceasta vom plăti o chirie mai mică, fiindcă ați omis intenționat să ne atenționați de prezența în casă a celui de-al treilea chiriaș, acest nevinovat șoricel.
„Suntem chinuiți nu doar de durere, ci și de ideea de durere”, spune filozoful roman Seneca acum peste 2000 de ani într-unul dintre dialogurile sale memorabile.
Nu-i ușor să ajungi într-atât de înțelepțit încât în fața unei suferințe, nedreptăți sau cine mai știe a cărei entități nemulțumitoare să nu-ți lași mintea dominată de durerea sufletului, să ajungă acolo pe nesimțite, ca ecoul nevăzut al unei unde reflectate, și să se împrăștie dominator și ineluctabil în toate zările știute, dar și în cele nebănuite, căci în spațiul imens al sufletului ne aflăm doar. Nu-i ușor, dar, tot de la marele filozof știu, din fericire, omul are cumva parte de norocul ăsta pe lume, și anume să aibă măcar posibilitatea să ajungă acolo. Asta nu e o scuză pentru slăbiciunea mea și a ta și a lui, dar nu e nici prilej de înfumurare, iată-mă că încerc! Ci este puțin și nemărginit totodată, este dureros, dar și îmbucurător și, cel mai fericit, este intrebare și răspuns, pentru că dacă nu toate acestea laolaltă înseamnă speranța, atunci ce mai căutăm pe lume? Pace!
Foto: pițigoi albastru fotografiat de Horia Rizea, într-un parc natural din sudul UK.
Echilibrul sau fericirea. Echilibrarea sau îmbucurarea. Dezechilibrarea sau decompensarea. Dacă starea de fericire este doar o iluzie, doar o tendință sau o limită intangibilă, la fel de concretă precum o aură migrenoasă, atunci are cumva sens să o privesc reducționist, ca pe rezultanta unor vectori egali, de sensuri opuse. Dar iarăși, egalul este o aproximare adesea grosolană a unor subiective asemănări, nu mai spun de cât de apăsat și de curioși ajungem să ne creionăm. Ajung aici după ce mă minunez (deschid paranteza să subliniez din nou o diferență, cea dintre minunare-acțiune probabilă- și minune sau fenomenul pe cât de râvnit pe atât de improbabil), așadar după ce mă minunez în fața incongruențelor și a asimetriilor fizice și psihice de prefacere a omului, astăzi- a copilului în adolescent și mai departe. Nu vreau să nedreptățesc pe nimeni în socotelile mele ridicole, așa că am grijă să pun diferențele care mi se arată involuntar în modul, în definitiv am câteodată curiozitatea să mă uit și în oglindă.
În mașină. Dă muzica mai încet! Eu o dau mai tare și îl întreb, e suficient? Râde la mine înduioșător de înțelegător și-mi răspunde, tu și optimismul tău!
Mă uitam la fotografia de mai sus cu admirație, îmi plăcea pur și simplu, natură moartă îi zice, poate abstract sau, banal, tort. Apoi m-am întors la expresia natură moartă și m-am corectat în gând, moartă, da, dar totuși încă cu viață pâlpâind în ea, în verdele concentrat de sevă al frunzelor, în roșul cărnos, plin al fructelor care numai lipsite de viață nu sunt atâta vreme cât au suficientă putere să deranjeze un sistem digestiv sănătos dacă ar încerca să o facă, în pulberea de cacao de la care mă aștept în orice clipă pe care o răsuflu să danseze în ritm cu fluxul însuflețit care ne îndreaptă mersul, apoi în imperfecțiunile naturale ale formelor reprezentate cărora, ironic, le cinstim și le datorăm recunoașterea perfecțiunii și nu mai zic de tot acel cadru profund organic de galben. Și atunci mi-am pus firesc întrebarea, ce și cât este viabil și vital în existențele noastre care, trebuie recunoscut, au din nefericire adesea aer stătut, șters, neexpresiv, chiar dacă omul inspiră și expiră, iubește și suferă, înțelege și își pierde răbdarea. Intr-adevăr, cât încă există metabolism bazal, există viață, numai că, atunci când sănătatea omului nu-l împiedică pe acesta să raționeze și să simtă, esențial să pară viu nu este activitatea celulară prezentă, ci putința de a-și duce estetic zilele. A-ți duce estetic zilele sau a explora și a extinde constant marginile omeniei cu care sunt binecuvântat. La mulți ani estetici!
Când eram mici și categoric mai aerodina-mici, bunicul ne provoca să ne scriem scrisori, deși ne vedeam săptămânal și locuiam în orașe foarte apropiate unul de celălalt, o apropiere cumva generică, nefizică, mai aproape nu se putea, iar abia peste distanța asta începea lumea largă. Am scris o vreme și asta ne-a creat amintiri încărcate de emoții: de la mândria din cumpărarea hârtiei, plicului și timbrului, la grija alegerii cuvintelor și a formei lor stilistice, apoi la neliniștea de a trece pe partea potrivită a plicului expeditorul, dar mai ales destinatarul — fiindcă mi s-a întâmplat o dată să mi se întoarcă după câteva zile scrisoarea — și neapărat la iminența sosirii răspunsului bunicului și la încântarea de a-i citi vorbele îngrijite, a-i admira scrisul caligrafic și a ne amuza neîndoios de glumele sale adorate și tânjite precum tânjită este pentru un șir convergent limita sa, ha, ha. Mi-am amintit cu duioșie de stângăciile noastre copilărești, insistența de a crea epitete pe bandă rulantă, această cea mai accesibilă și abuzată figură de stil din primele mele încercări de scriere literară. Credeam absurd c-aș fi poet/ de aș găsi alt epitet, era mottoul meu. Literară, neliterară, cert este că în acei ani, pe lângă încercarea de a imprima textului scris un fond artistic satisfăcător pretențiilor de cititor pasionat ale bunicului, îmi era destul de complicat să îi dau scrierii o formă estetică. Scriam urât, indescifrabil ca o hieroglifă. Apoi nu am mai scris, poate că responsabilitățile școlare, poate că vizitele dese, poate timpul care te preface nu neapărat într-un adolescent lipsit de iubire, dar cu siguranță într-unul copleșit de gânduri, emoții, îndrăgostiri, dezamăgiri, deveniri și tristeți, nu am mai scris și cu siguranță ruperea scris-nescris a îmbrăcat cumva în discreție sufletul meu. Ce să spun, măcar știu sigur că a scăzut dramatic procentul de epitete naive ale lumii în vremea respectivă, însă nu aș băga mâna-n foc că ăsta nu cumva constituie un fapt întristător.
Dacă îngâmfarea îi dă omului alură stridentă, iar modestia îi estompează însușirile, ar rămâne varianta sinelui echilibrat. Echilibrat, adică fără impunerea celorlalți, precum o face îngâmfatul, de taxe pe dispreț și aroganță care nu le aparțin și, totodată fără lipsirea oamenilor cu care se întâlnește modestul de expresiile sale profunde, intime. Din această perspectivă frumusețea este tot ceea ce reprezintă echilibru, armonie. Nu înseamnă, desigur, că în fața frumuseții nu ni se întâmplă ruperi dureroase.
Pentru cei mai conformiști dintre oameni lucrurile sunt limpezi, unu plus unu fac doi, totul trebuie să se potrivească la linie cu ceea ce au aflat ei în timp, regulile după care se trăiește, judecă, iubește sunt infailibile și date universal. În lumea lor toți seamănă între ei sau tind să o facă, de aceea orice diferență devine extrem de dureroasă. Cel perceput ca disonant trebuie conformat cum se cuvine, altminteri este pedepsit. Din nefericire, odată cu relevarea trăsăturii care-l deosebește de grup începe o devastatoare și întristătoare risipă de forță vitală din toate direcțiile. Se petrec învinovățiri și dezvinovățiri care nu se pot risipi unele pe altele întrucât unele sunt întotdeauna mai multe și mai intense decât celelalte, se caută soluții de supunere sub măști blânde ce mimează prost înțelepciunea sau directe, sincere, ca un fel de ispășire de păcate care nu sunt păcate. Efortul este mai presus de putința omului de a-l îndura, din fericire mai degrabă nu se moare decât se moare dintr-un atare proces. Si totuși, nu așa ar trebui să arate fericirea omului.
Aproape nimeni nu este pe de-a-ntregul conformist, precum arareori se atinge perfecțiunea. Aproape toți suntem pe alocuri conformiști, precum cu toții tragem strigătul vieții mai devreme sau mai târziu după ce ne naștem.
Iată-ne pe noi, binecuvântați cu cantitatea necesară și suficientă de iubire și compasiune pentru celălalt, feriți generic, mulțumesc, de hidoșenia urii, cum câteodată îi cerem orbește fetei să-și plătească extravaganțele de care nu este responsabilă cu supunere și umilință, să-și răscumpere ”abaterile” prin comportament bun și conform, să-și suprime dacă se poate voința obscură, atât de obositor și de imprecis de înțeles. Iată-ne! Conformi și neconformi, epuizați și revigorați, acuzatori și acuzați, prejudecați și raționali, chinuiți și veseli… Dar iubitori în fond și neapărat împreună.
M-a trezit tusea otrăvitoare a copilei, am deschis ochii buimacă de somn, am priceput imediat nepotrivirea dintre impresie și concret, s-a dat ora înapoi. Taci, am mai strigat o dată cu voce joasă și ton poruncitor, iar ea a tăcut. Cum se poate, m-am întrebat iarăși, dar n-am poposit nicio clipă să îmi răspund, știu ce știu sau ce cred că știu, uneori mai nimic. Am ridicat telefonul de pe marginea patului și o secundă mi-a fost ciudă pe toată rânduiala globală pe care internetul o stabilește, mut ora sau s-a mutat singură? Am tras draperiile, perdeaua, am deschis larg fereastra. Negruțu, cu ținută imperială, domnea peste drumul neasfaltat și liziera câmpiei. Aramis, cățelușa cea mai tânără, țopăia din dreapta în stânga în jurul maestrului care o ignora impasibil. Atunci imaginea generică a copilului jucăuș și a adultului placid m-a înduioșat. Pe unde își pierde adultul dorința de a se juca? Câte griji și îngrijorări sunt suficiente pentru a dezlocui înclinația naturală și sănătoasă spre simplitate, ușurătate în a trăi? Care este punctul critic de rătăcire, limita peste care odată trecut devii atât de serios și plin de importanță încât nu mai vezi, auzi bucuria unui copil, cum nu vede, aude un miez de nucă lumina. Ha, ha, m-am gândit la miezul de nucă neîntâmplător. Poate părea stupid sau poate fi o presimțire, dar când mi-am pregătit ieri castronul cu nucile culese acum câteva săptămâni, tocătorul, ciocanul am avut o ușoară strângere de inimă, dar am ignorat-o cu seriozitate și am pornit hotărâtă să sparg nucă după nucă. Desigur că am mai și mâncat, dar s-a întâmplat ca una dintre nuci să mă otrăvească, stârnindu-mi subit o furtună pe interior. Cumva comparația mea spontană m-a întristat mai mult decât aș fi putut intui. Prea-seriozitatea lumii adulte nu poate fi făcută să dispară brutal, cum spargi o nucă pentru a-i savura miezul, mai mult, dacă totuși se întâmplă minunea și dispare brusc, rămășițele spiritului excesiv de autocentrat pot fi fatal otrăvitoare. Dar asta este doar o comparație destul de năucitoare, poate chiar cam neserioasă, să fim serioși.
Nu cred că ai cum să scapi de tulburătorul gând, care este temeiul ființării (eu, una, după cum se vede, n-am scăpat), cu atât mai mult cu cât vrând-nevrând te întrebi ce va fi cu copilul tău dizabilitat neuropsihic într-un viitor oarecare. Oricâte socoteli aș face ca să-mi dau un răspuns (în paranteză spun că a întreba și a nu primi răspuns, fie el și parțial sau eronat, este ca o îngustare pulmonară obstructivă acută, așadar pe măsură ce se strâng nonrăspunsurile, se limitează și abilitatea înnăscută de a respira liber) mereu și mereu mi se conturează aceeași idee (n-am îndoială că sunt cumva scurtcircuitată în judecată de ceva biasuri proprii, dar asta nu mă împiedică să scot ideea la iveală) și anume că, oameni fiind, ne naștem pentru a ne trăi deplin umanitatea cu care suntem înzestrați. Aici am vrut să ajung. La aparentul truism că oamenii sunt înzestrați cu umanitate. Desigur că oamenii ca specie se găsesc abia în leagănul devenirii lor din perspectiva descifrării minții care ne face specie inteligentă. Ceea ce este un paradox neliniștitor. Să fii atât de inteligent încât să faci posibilă devenirea la care asistăm și ajutăm, dar să nu înțelegi cum se întâmplă asta. Să intuiești un posibil răspuns, să (pre)simți o cale de urmat. Dar cum ajungi acolo? Imi displac teoriile ce proclamă generic inegalitatea biologică și intelectuală dintre oameni, pentru că orice inegalitate se supune unei ierarhizări dăunătoare. In ciuda complexității de necontestat a facerii omului, ne naștem simpli și singuri. Alăturările cu alți oameni ne complică și ne sprijină. Ei bine, în acest punct văd eu schimbarea tonului vieții noastre. In alăturare, sprijin și încredere. Din acestea ni se compune protointeligența, prin rostogolirea prin lumea cu iubire preferabil, dar și cu neiubire ajungem să căpătăm abilitatea de a intui răspunsuri. Când ajungi la măiestria de a cunoaște (chiar limitat, în definitiv obiectul cunoașterii pare să fie infinit) ar cam fi de dorit să devii recunoscător, nicicum arogant. Asta se întâmplă numai condiționat de îmbrățișarea conștientă a umanității tale. Cumva la asta mă refer când spun că umanitatea omului poate să aibă calitatea de aparent.
Am plâns în mine când omul care-și construiește casă jos în vale a tăiat fără milă mărul acela generos cu mere cu dulceață ancestrală. M-a durut, fiindcă mi-a amintit de obrajii albi și moi brăzdați de zgârieturile nesăbuite pe care și le făcea singură când era mică. Am urât atunci și acum prefacerile brutale și nepotolite care ne sunt sortite, pentru că ne dezorientează. Dez-orientează. Da, eu cred că ne naștem bine orientați. Inteligenți. Nu mă gândesc la înțelesul clasic al inteligenței, ci la inteligența de ființare care nu ține neapărat de cunoștințele formale însușite. Orientați bine. Indreptați cu inteligență vie, dinamică către răsăriturile noastre. Mereu ne uimește, iar afirmația asta trebuie să fie o aroganță cu care păcătuiesc și păcătuiesc, ne uimește cu simțul spațiului. Vorbesc despre Kiti. Ca o rândunică ce revine după un timp solid și dintr-un spațiu măsurabil cu precizie de netăgăduit în același locșor, ca mânată de simțuri extraordinare sau ghidată de firimiturile de pâine din Hansel și Gretel, ca un supererou din filme Kiti recunoaște locul în care a călcat vreodată. Kiti se orientează către esența vieții ei, către baza trupului și sufletului ei misterios, iar asta este o certitudine binefăcătoare. Si pentru că am pomenit de poveste, în dupăamiaza asta, după ce am împrospătat trandafirii din vază, timp în care am împrăștiat în urma mea petale colorate de trandafiri epuizați, Kiti a venit de la școală și mi-a probat teoria orientării generice, savurând cu naturalețe și orânduială petală cu petală așternute pe parchet.
Intinderea de necuprins a câmpiei mă face melancolică. Mă plimb cu copiii mei și, astăzi, doar cu un câine. Nemărginirea îmi dă o senzație amețitoare care nu vine din monotonie, monofonie, monofobie sau alte mono-entități, fiindcă acestea sunt doar aparente, relative. Ca de obicei, îmi caut sprijin vizual în siluetele îndepărtate ale munților, dar limpezimea cerului nu este suficientă. De fapt, rareori se văd munții. Kiti este mai gălăgioasă decât orice pasăre, insectă, mic mamifer ale câmpiei. Ii cunosc în detaliu fiecare inflexiune, concavitate, prăpastie, contrapunct vocal și totuși datorită aglomerației sonore mi se întâmplă să mă întreb, e Kiti sau vreun fazan ascuns în ierburile crescute abundent de la atâta ploaie. Felix mă lămurește, e un fazan, cine îl vede primul câștigă. Nu interesează pe nimeni ce anume câștigă, e doar de dragul jocului. Horică poartă mereu binoclul la gât în plimbările noastre. Iși notează în carnețelul confecționat în dar de prietena lui ce specii de păsări a văzut astăzi. Sunt zeci și zeci, îmi spune, nu sunt doar 4-5, pe care le știe toată lumea. Ne oprim, pentru că dintr-un mic zăvoi ni se cântă dulce, curat, vesel. Inregistrezi? Taci Kiti și ascultă, învață și niște triluri mai dulci decât lătrăturile tale inedite. Ce pasăre o fi? Am făcut sute de pași, iar casa se vede încă în depărtare. Mereu există o linie dreaptă între două puncte și de cele mai multe ori linia dreaptă respectivă nu e de niciun folos imediat. Asta îmi e motiv de întristare ușoară. Nu este prima oară când îmi vine să tai drept câmpul cu piciorul până acasă. Nu mă grăbesc deloc, sunt cu cine am mai drag pe lume, nu am nimic de făcut, atunci? Este planul drept, imens dinainte care mă derutează, atît de aproape, dar totuși departe. Cred că oamenii de câmpie învață instinctiv să devină răbdători după ce eșuează alergând epuizant după vreo fată Morgană. Aramis, cățelușa, acționează absolut concret, țâșnește în stufărișul malului lacului, îi rămâne doar codița afară. O urmărim, ceafa i se încovoaie, părul i se zburlește, urechile capătă brusc fermitate, pieptul se ridică. Cu tot corpul ei mititel încordat înclinat în jos aproape la verticală cercetează gata de atac vreo broască sau vreun șoarece. E amuzantă, o îmbinare adorabilă de instincte și învățături, atât de natural jucăușă și atașantă! Ne întoarcem, desigur, tot pe calea mai ocolită pe care am venit. Să nu uiți să notezi apariția primului stârc de noapte de anul ăsta, îi zice ca un bun discipol Felix lui Horică. Nu uită, clar, și nu își reține nici efuziunea pentru fratele lui mai mic, ce mult îmi place că ai crescut și tu! Da, a crescut și el, de la toamnă e licean. Timpul și impresionarea, iată două absoluturi pe care nu poți decât să le accepți.
Există atât de multe bogății neexplorate în afara noastră, dar mai ales în noi! E drept însă că trebuie să atingi un anume grad de înțelepțire ca să poți să le descoperi și să te bucuri de ele. Se petrece la tot pasul enorm de multă acțiune aparent disonantă cu mediul, dar și cu sine, însă eu cred că o percepem stridentă, nelalocul ei mai ales pentru că nu suntem suficient de înțelepți pentru a observa cum și cât de amplu se leagă de cea de lângă ea. Cât de semnificativă este armonizarea asta ascunsă dintre fenomene, simțiri, idei, întâmplări și cât de discret ne determină pe noi, ființe, plante, celule, gânduri, este poate întrebarea căreia îi căutăm neobosit răspunsul.
Am văzut aseară un scurt interviu cu Andre Agassi în care povestea că odată cu Boris Becker, jocul masculin de tenis a cunoscut subit un nivel extraordinar al serviciului de tenis. AA povestea că era pur și simplu copleșit de acest serviciu neomenesc de puternic pe care îl desfășura BB până când. Până când, cu o intuiție miraculoasă, AA a observat o legătură stranie între plassamentul mingii la serviciu și mimica lui BB chiar înainte de serviciu, observație care i-a dat lui AA deodată cheia pentru a para și contracara nemaivăzutul serviciu al lui BB.
Toate aceste neclare, dar totuși autentice legături sunt tot atâtea împrejurări de reflecție și optimism până la urmă. Ne trebuie însă răbdare, fiindcă procesul cere timp, și credință.
Vorbeam cu sora mea despre cuvinte, desigur, folosind cuvinte. De fapt, în ultimul an, mai mult decât obișnuit, cuvintele au ținut loc de mimică, gestică, îmbrățișare, căldură. Fără cuvinte este infinit mai inconfortabil, nu mai spun de tristețe. Dar măcar avem cuvintele și dacă totul pe lume pare că prin abuz se micșorează, se autolimitează sau se distruge, odată ce legăm cuvânt de cuvânt și iar de cuvânt înțelesurile și rezultantele devin tot mai impresionante. Sau au măcar șansa asta. Pornesc în acțiunea asta atât de banală, dar totodată atât de curajoasă de a înlănțui cuvinte oarecum fără un scop pragmatic, concret, deși, dacă stau să mă gândesc mai bine, însăși ideea că cuvintele au darul de a te duce în locuri necunoscute mă mână acum în a le emite și alătura. Cu alte cuvinte, cuvintele sunt instrumentele cele mai la îndemână ale creativității. Si totuși, de ce sunt oamenii în general așa de puțin creativi, dacă au, cum spuneam, armele în buzunar? Poate pentru că n-au nici cea mai vagă idee că dețin așa ceva. Si, cum mă așteptam de altfel, cuvintele mele m-au dus într-un loc oarecare ce are poate doar tangențial legătură cu necunoscutul în care aș putea să ajung. Pe de altă parte, în ciuda faptului că tangențial înseamnă doar un punct și numai unul, (aici aș dori să condamn nesatisfăcătorul și arogantul adverb ”doar”), acel punct de tangență sau, mai bine, PUNCTUL, este minimul și maximul pentru orice relație sănătoasă. Cu alte, desigur, cuvinte, PUNCTUL reprezintă pentru tot ceea ce se conectează pe lume ce este pragul excitabilității neuronale din legea biologică ”totul sau nimic”. Hmmm, iată-mă unde mi-s! Sunt tot eu, cea care leagă cuvinte zorită de copilul căruia i-am promis că-i împrumut laptopul pentru ora de pian, zorită așadar să tastez cuvinte mereu cu grija de a le da cumva un sens, dar tot la fel de conștientă și în cele din urmă mulțumită că propozițiile mele nu se remarcă, nu azi, printr-un sens coerent și arogant, cum, cu părere de rău o spun, o fac sensurile întotdeauna. Zic ”cu părere de rău”, dar mă alint, pentru că (țin să punctez acum că evit de cele mai multe ori să folosesc cuvântul ”deoarece” pentru ciudatul motiv că rimează cu ”șoarece”, iar mie îmi este frică de șoareci), (deschid o nouă paranteză ca să vă spun că mi s-a făcut nespus în cuvinte de milă de cuvântul ”deoarece”, fiindcă simt că îl nedreptățesc, de aceea promit să-l folosesc chiar acum), așadar scriu despre părerea mea de rău că ar fi o alintare, deoarece (uf!) eu, una, nu cred în regrete. Ce vrea să spună autorul, ar putea întreba unii. El ar părea să spună că atâta vreme cât întoarcerea în timp pentru a schimba ceva rămâne doar în imaginație, regretul pentru ceva ce nu a fost, dar ar fi putut să fie nu este decât o biată aroganță neconștientizată a celui ce regretă. Concluzie imediată: nu găsesc niciun motiv bun să îmi pară rău că sensurile sunt înfumurate. Concluzie târzie: nu îmi pare rău. Doamne, ce grozăvie de treabă este înșiruirea de cuvinte! In clipa asta mă simt ca un explorator de, hmmm, desigur că nu știu de ce din vreme ce am pornit de bună voie în necunoscut. Important e că mă simt ca un. Si mai important este că mă simt ca. Si de-a dreptul nemaiauzit (că doar vorbim despre cuvinte) de important că mă simt. Si ca să închei cumva poetic (că dacă nu ea, atunci cine) (cine ea? poezia): cel mai important sau esențial este că simt. Am pus punct, simt nevoia să o spun, pentru că sau deoarece (wow!) sunt complet nemulțumită de simbolul insignifiant care i s-a dat punctului. Adică PUNCTULUI. (PUNCT)
PS: nu vă sfătuiesc să căutați o explicație pentru colajul fotografic de mai sus sau vă sfătuiesc să găsiți una, eu, una, o am pe-a mea.
Mi-a spus odată din senin cineva că eu nu sunt o ființă mai bună decât este el, acel cineva, sugerând că aș putea socoti astfel oamenii, într-o ierarhie absurdă a bunătății, în vârful căreia m-aș afla eu; mi-am amintit despre asta acum, când alt om, dintr-un alt spațiu și timp, a ales, probabil tot ca urmare a unei logici asemănătoare celei de mai sus, să mi se adreseze, ignorând, poate neconștient, regulile simple ale bunei cuviințe. Nu-mi amintesc de când am început să fiu mai atentă la lumea din jur, dar mi-este destul de clar că liniaritatea, citită ca simplitate, așadar opusă complexității, este o aproximare cel mult didactică a realității obiective. Nu sunt dispusă să acord niciunei entități prezumția de simplitate, uneori în ciuda aparențelor, de unde improbabila mea tendință de subordonare a lor. Este cu totul adevărat că limpezimea în gândire ține covârșitor de putința de descompunere, deci simplificare a lucrurilor, din perspectiva asta mi se pare fascinantă percepția de simplu a unui fenomen de altfel foarte complicat (de exemplu rezolvarea unei probleme de algebră sau descifrarea unei partituri muzicale), iar acesta este în cele din urmă într-un fel paradoxal. Să fac ca lucrurile să-mi pară simple, prietenoase, fără a-mi compromite considerația pentru complexitatea cu care sunt dăruite este deviza și este și credința mea, iar pentru acest rezultat nu sunt decât indirect răspunzătoare, dar cu totul recunoscătoare. Da, sunt doar norocoasă, știu. Simplu?
PS Astăzi am servit la prânz trei feluri de mîncare, o supă roșie, niște paste verzi și un tort maro.
Este fascinantă constanța cu care absolut fiecare inconstanță, instabilitate tinde să fie compensată, e adevărat, într-o mult prea variabilă bucată temporală, dar totuși, în mare și în mic. Gândul că o succesiune adesea aleatorie de fenomene și petreceri nu întotdeauna limpezi are o țintă clară, armonizarea, compensarea de care spun, este pentru omul chinuit de întrebări un gând liniștitor, acesta își poate din când în când odihni sau chiar ameți neliniștile, în definitiv este și el, la rândul său, una dintre entitățile generic schimbătoare, așadar nu are neapărat meritul sau responsabilitatea să fie în control desăvârșit. Mă duce gândul pe asemenea căi mai ales când îmi socotesc proximitatea cu, evident, relativ întâmplătoarea și incontrolabila mea parte optimistă, ca urmare a inflamării neavenite, compensatoare a părții mele pesimiste. Pace!
Mi se întâmplă deseori ca după ce cineva îmi spune că îi place un anumit text scris de mine să recitesc acel text, imaginându-mi că sunt acea persoană binevoitoare cu scriitura respectivă, să tresar la o anume idee sau înșiruire de cuvinte la care cred că cititorul care atunci devin eu s-ar fi putut emoționa, să îmi trimit mie însămi confirmarea și încrederea pe care o simt cumva în celălalt și în aprecierea sa. Nu este vanitate asta, întrucât vanitosului îi prisosește curajul și autosuficiența, iar eu sunt un om temător, ci dimpotrivă, aș zice că neîncredere. Dar îmi dă un oarecare confortabil sens al conviețuirii să îmi imaginez că pot să fiu celălalat pentru o clipă și că suntem mai degrabă neîntâmplător în contact pe lume.
Prin ce mecanism obscur impresia unui cuvânt rostit într-o conversație se desprinde iar și iar din universul de impulsuri cu care creierul ne este impresionat fără oprire? Cum se întâmplă lucrătura asta neuronală incomprehensibilă prin care umbra codificată a unei vorbe rămâne să își emită ecoul vreme îndelungată? Este comun să auzi, de exemplu, un cuvânt care îți atrage atenția, poate muzicalitatea lui, poate dimpotrivă, poate emoția pe care o leagă el sau chiar reprezentarea sa fizică, iar acest cuvânt să îți atragă spontan atenția către el însuși sau către reflecția lui în emoție, gând sau realitate palpabilă o vreme mai scurtă sau mai lungă. Mă gândesc la toată această măiastră îndrumare intrinsecă a minții noastre cu anxietatea neapărată a timidului aflat înaintea unei mulțimi, dar totodată cu liniștitoare speranță. Nimic pe lume nu pare mai imposibil decât cuvântul pentru Kiti și nu ignor mai nimic când afirm asta, nici emoția, nici performanța probabilă a trupului, nici înțelegerea, nici curiozitatea. Să ai puterea înnăscută să strângi și să iubești cuvinte este pe cât de obișnuit omului, pe atât de extraordinar prin prisma mașinăriei care generic funcționează cumva.
Nu mi-au plăcut niciodată mușcatele. Poate parfumul lor greoi, ca al unei pivnițe umede, impregnate cu microorganisme ancestrale, poate asocierea lor cu otrava pe care o conțin, poate numele de victime perpetue, nu știu. Până la urmă sunt doar niște biete și totuși inofensive flori. Dar nu pot să nu le observ pe la ferestre, terase, în ciuda faptului că nu sunt suficient de generoasă pentru a le aprecia frumusețea care le fac flori.
M-am născut la început de septembrie, mă mint că m-am născut vara. Vara este ca o piesă muzicală lungă, atât de frumoasă încât nu crezi că se poate vreodată sfârși, până când. Dar eu mă mint și, încă dinainte să se termine, o dau înapoi, o reiau de la capăt, fiindcă nu apucă să ne dea ultimul acord și mi se face dor. Apoi vine toamna. Dar ca să vină ca lumea, trebuie să uiți de dor. Mi se face dor de mine cea cu un an mai tânără, mai puțin rumenită la trup și suflet, mai ușor de atins și totuși incredibil de puternică. Mi-e dor de naivitatea cu care îmi detestam vulnerabilitățile acum un an, iar pentru că doar mă mint că este încă vară, plâng puțin de dor. Știu că am fost frumoasă astă vară, fiindcă am dat vara înapoi și m-am revăzut în ea. Astăzi e septembrie și nemaifiind sigură de vară, nu mă uit în oglindă. Când am tras de dimineață draperiile dinspre răsărit, mi-a răsunat în urechi o muzicuță caldă, curgătoare și adâncă, ce m-a emoționat, iar mie nu îmi place sunetul muzicuței în vreun fel special. Nu caut semne în lucrurile care mi se întâmplă, fiindcă ceea ce se întâmplă oricum lasă semne. Incă nu s-a instalat, dar când o va face, eu voi fi uitat de dorul meu si voi fi din nou o puștoaică naivă, că ăsta e mersul.
Găsesc un timp să citesc. Împotriva rațiunii care socotește că într-un timp lung al izolării, deci practic al nemișcării, trebuie să încapă un număr neobișnuit de mare de pagini citite de carte se află constatarea seacă, contradictorie că nu prea citesc. Contradicția pare să fie esența reconciliatoare între rațiune și intuiție. De exemplu, acum, când fericit găsesc timp pentru citit, copilul cel mai mare mă întrerupe cu glas plângător, ”mamă”, sunt chemată în ajutor, fapt care nu-mi este străin, nici indiferent în ciuda obișnuinței mele de a-l percepe, nici măcar perturbator, fiindcă da, perturbă un echilibru mic. Nu mai citesc. Încep să socotesc. Douăzeci de ani (douăzeci de ani!, douăzeci de ani!) de ”mamă” de-un fel, încă treisprezece de alte tonuri de ”mamă”, apoi, chiar de nu sunt asemănătoare cu celelalte, alți optsprezece ani de chemări absolut insistente am în minte, nu neapărat deslușite, dar acolo, reverberând imperios înlăuntrul meu înțesat fără milă de receptori specifici de mamă. Si totuși eu, omul încă tânăr care mă aflu (deschid paranteza să mă dezvinovățesc, atâta vreme cât omul îngrijește copilul dependent oricât de mare ar fi el, acesta va beneficia sau va putea măcar spera la un soi de tinerețe eternă- închid paranteza nu înainte de a nota o altă contradicție), așadar eu mă aflu la o vârstă care, rațional calculând, nu se suprapune cu impresia pe care aglomerația de chemări cu care sunt blagoslovită mi-o face. Unde și în ce constă atunci toată această nepotrivire? Socotesc acum, când eu, omul concret, cu gândul încercând să înțeleagă niște abstracțiuni, că în absența contradicțiilor pe care raționamentul ni le înfățișează, nu am avea privilegiul să ne încăpem nouă înșine. Cu alte cuvinte, fără revelații contradictorii nu ar exista împăcare. Deocamdată mă las dominată de concret și aștept un alt timp prielnic, cât se poate de numărabil pentru citit.
Am avut nevoie să crească trei copii mari ca să țin odată minte când se pun cizmele pentru Moș Nicolae, ca să nu mai pățim ca-n alți ani, să ajungă copilul la școală și să nu poată spune ce i-a adus moșul, pentru că nu i-a adus. Nu aș zice că am probleme de învățare, nici că nu-s fără. Probleme. M-am gândit astăzi că dacă bucuria copiilor la darurile moșului scade pe măsură ce copiii cresc, iată că anul ăsta sper să o descopăr pe Kiti interesată de darul ei. Nu mă refer la nelipsiții biscuiți care o animă cvasi-permanent, ci la balsamul de buze pe care-l va găsi în cizme. N-a funcționat stimularea entuziasmului ani de-a rândul cu jucării, cărți, haine, cred că ar putea începe să meargă cu rujuri, pixuri, ojă, parfum. Vedem.
Spunea o prietenă pe facebook despre copii că parcă nu se mai lasă impresionați de ceea ce se află în jur, de frumusețile naturii și da, parcă așa înregistrez și eu. Desigur, sunt motive complexe pentru care se întâmplă asta, dar din fericire există încă în acești copii ai începutului de mileniu resurse pentru emoționare și, mai ales, surse adevărate de emoționare. Iată, de exemplu, prima ninsoare a noii ierni. Încă n-am cunoscut copil căruia să nu i se încălzească sufletul de la entuziasmul cu care primește prima ninsoare. Bineînțeles că prima ninsoare este una dintre frumusețile lumii care nu trebuie căutată, fiindcă îți cade în cap și totuși. De dimineață câmpul era înmărmurit în gheață translucidă, de poveste. Am oprit mașina și am coborât să ne frecăm ochii de uimirea cu care am primit darul iernii. Felix a exclamat că adoră iarna și mi-a povestit despre bulgărul pe care l-a construit în ziua primei ninsori. Recunosc că eu nu mi-am amintit că a nins preț de minim un bulgăre anul ăsta. Dar eu nu mai sunt copil.
Primum non nocere ni s-a spus la cursul de bioetică și mie mi-a sunat foarte pregnant în creier atenționarea pe care o exprimă expresia asta. Autoritatea implicită a meseriei de medic este de bun augur, dar poate deveni o capcană ce-ți maschează frustrările, neputințele, limitările, epuizările.
In primul rând nu face rău ar putea să fie un îndemn explicit și în cursul de etică al viitorului profesor, pedagog, cât despre cei ce devin părinți Dumnezeu cu mila. In urma unor gânduri despre copii, părinți, relații, temperamente, am avut această revelație: ”primum non nocere” nu este decât punerea permanentă la îndoială a autorității mele profesionale și parentale, dobândită mai mult sau mai puțin aleator, este esența legăturilor sănătoase, a încrederii dintre noi și totodată esența curiozității către cunoaștere, deci premisa desăvârșirii spre care am putea tinde.
Când mi-a spus Laura că eu fac mai multe meserii, nu ca tot omul, una sau două, și mi le-a enumerat, a omis-o pe aceea de fotograf. De fapt, să le zic îndeletniciri. Așadar mă îndeletnicesc uneori cu fotografia și trebuie să declar că dacă ar putea observa cineva vreo urmă de frumusețe în instantaneele mele, meritul este esențial al modelului și al modelelor mele. Catinca este nespus de creativă în construcțiile corporale, dar și sufletești prin care se reprezintă, posturile ei adesea profund estetice par a căpăta simbolic valori absolute, perfecte. Am mai spus că îmi place să-mi imaginez că toată această aplecare către exprimarea fermă, abstractă are de-a face cu propria mea fascinație și aplecare spre matematică, într-un fel moștenirea mea genetică. Si cum spuneam, cochetând eu cu arta fotografică, dar mai ales observându-mi cu multă dragoste modelul, am regăsit în câteva dintre lucrările mele aura iubirii cu care l-am fotografiat, ceea ce este fără îndoială un semn fericit. Am primit în plus și alte semne fericite de la oameni, astfel că iată-mi două fotografii pe care le iubesc expuse în cadrul Arts & Disability, evenimentul organizației Supereroi printre noi, la sediul British Council București.
Mă voi cita pe mine însămi de pe descrierile celor două fotografii:
Mâinile. Expresiile mâinilor sunt oglinzi cinstite ale trăirilor noastre, de unde le vine și frumusețea aceea plină, elocventă. Mâinile moi, subțiri și delicate ale fetei au căpătat un soi de înțelepciune vie. Iși spun povestea singure, nu uită nimic, totul este scris în liniile și adânciturile lor fine. Expresia lor, de-o dureroasă sinceritate, pare uneori un strigăt de îndurare, o rugăciune de pace interioară, un scâncet resemnat de tumult necontrolat. Aici se sprijină de ele, reperul ei de pace.
Detașare. Insensibilă la îndemnurile de a ni se alătura, copila pare dăruită cu o forță neobișnuită: atenția extremă către propria intimitate. Niciun dram de energie nu se risipește în van, iar cea mai mică clintire pare un act ușuratic. N-aș putea bănui ce formă îmbracă această concentrare în conștiința ei și n-am sănătoasa îndrăzneală să sper c-aș putea afla vreodată, însă am totuși încredere că toată această stăruitoare și excepțională orientare a atenției îi dă confort și un crâmpei de fericire.
Trup vital rezumat în pas milităresc, nervos, accentuat de mâini aspru-mișcătoare, încruntare dușmănoasă, misiuni absurde, nesupunere, revoluție și trădare, cu toate astea te împresoară. Te simți ofensat, nedreptățit, o victimă. Reacționezi. Ripostează cu un icnet ce se vrea amenințător și-și continuă misiunea ce te supără. Ii vezi trupul alert cum se depărtează din spate: suplu, rotunjimi delicate, cap conturat perfect, degete atât de subțiri de par friabile, nimic care te-ar putea speria, să fim serioși. O privești și îți pare zumzetul unui roi de albine. Atunci ți se pornește o emoție caldă din adâncuri ce trece pas cu pas prin tot corpul și începi să vezi o cu totul altă imagine în fața ochilor. Dacă emoționarea subită înseamnă labilitate psihică, o simt ca pe o binecuvântare.
