Oglinda

Ne-a trimis Cătă un scurt video făcut cu AI cu Kiti care ne vorbește zâmbitoare. E șocant. Nebunie curată. Nu spui că nu e ea. Nu e nici unul dintre visele recurente cu Kiti vorbind. In vis nu îi văd liniile fine care îi formează expresia feței sau nu mi le amintesc. Cuvântul rostit este prin el însuși atât de prețios încât nimic nu mai contează pe lângă el. Si totuși. Tânjim sau atât de intens am tânjit la vorbele ei încât aș fi putut crede că sunt de ajuns pentru fericire. Nu. Nu. Am revăzut filmulețul și apoi l-am revăzut iar, seamănă atât de mult cu Kiti că anulează complet impresia că vocea nu e a ei. O văd și o recunosc, nu complet, dar o recunosc. Poate că Kiti nu are glas pentru vorbit, dar are glasul ei, are identitatea ei care, sigur, ar fi mai complexă cu vorbe, are expresiile ei care, sigur, ar rotunji-o mai neted.

Atunci, de ce șocant, înnebunitor?

Poate, cum crede Cătă, ăsta să fie viitorul pentru cei ca Kiti? Deviceuri care ne dau voce, ne dau cuvinte, ne fac mai puțin inadecvați?

Imi vine o idee. Ii pun filmulețul lui Kiti să văd dacă are vreo reacție. Normal, prima reacție atunci când te vezi este de ușoară stinghereală, te recunoști, dar parcă nu ești tu, dar știi că ești. Surpriză! Kiti e atentă, zâmbește ușor (o raritate), ba ar vrea să îi spună ceva fetei din video. Semn bun. Nu știu pentru ce, dar e bun. Când nu știi de ce, măcar caută să te simți bine.

Simt așa că, paradoxal, lipsa anumitor abilități, de altfel esențiale pentru a trăi decent, pe care Kiti ne-o demonstrează ne face mai adaptabili la acceptarea și înțelegerea nebuniei pe care ne-o pune AI în față. Da, mă emoționează, mă șochează, dar îmi dă o mică speranță. Poate, cine știe?

Dragă Felix

Scriu această scrisoare cu trei zile înainte de ziua ta. Sunt extrem de obosită astăzi, aproape la fel de obosită ca în ziua în care te-ai născut tu. E seară și m-ai chemat să vedem împreună încă un episod din seria polițistă italiană pe care ți-am propus-o ca să-ți fie de folos foarte, foarte curând, desigur, mult prea curând. Tu va trebui să fii fluent în limba asta, iar eu nu am  decât trebuința să-ți țin ritmul, ca un percuționist, astfel încât să-ți fie ușor să începi s-o cânți și singur. Un fel de învățare prin simpatie. Imi place ideea asta, învățare prin simpatie. Eu nu sunt profesoara cu care v-ați obișnuit aici în casă, pentru că de la un profesor înveți direct, el livrează o informație, iar tu o încorporezi. Nu, când înveți prin simpatie, suntem amândoi elevii și amândoi profesorii. De fapt, când ai împlinit deja 18 ani, mama n-ar trebui să mai fie de ceva vreme predominant profesorul copilului.

Astăzi m-ai îmbrățișat mai mult decât de obicei. Dacă scriam această scrisoare acum vreo 10 ani, aș fi notat, astăzi m-ai îmbrățișat mult, ca de obicei. Iată cum o tradiție își poate schimba esențial cursul fără însă să piardă din intensitate. Mereu, și mă gândesc la timpul copilăriei tale mici și medii (apropo, îți mulțumesc pentru această licență poetică, atribuirea perioadelor de devenire a omului însușirea de mijlociu), așadar mereu am simțit că-ți fac o mare nedreptate când nu rezistam îmbrățișărilor tale decât o scurtă vreme, dar, iartă-mă, te rog, nu o făceam din răutate, ci dintr-o teamă prostească de prea-fericire. Poate că inconștient îmi pregăteam atunci când te rupeam precoce din îmbrățișare terenul pentru când m-aș fi petrecut din mama copilului în mama adolescentului ce vei fi devenit, un teren al împăcării. Să știu că pe bună dreptate mi-e mai rară îmbrățișarea ta, măcar o vreme.

Scriu scrisoarea asta în word și văd că am pus deja peste trei sute de cuvinte, dar am senzația că nu am scris mai nimic. Dar poate că astea sunt cele mai sincere scrisori, cele în care nu spui mai nimic în sute de cuvinte, așa mă consolez acum. Si, în definitiv, dacă voiam să-ți scriu ceva concret, să-ți dau o informație sau o indicație, să-ți organizez ceva și să-ți cer să vii cu un input sau așa, ți-aș fi trimis o telegramă.

Acum simt să închei misiva mea, cumva pare că am dorit să-ți împărtășesc faptul mai cert chiar decât acela că mi chiamo Mihaela, no Michele, că acum, când chiar ai crescut mare, atât de mare încât vei pleca în mai puțin de două luni de acasă, trebuie să știi că dacă ceva va fi mereu sigur în viața ta, acel ceva este acasa ta.

La mulți ani cu multe îmbrățișări neîntrerupte, amore mio!

Aducere aminte

Unii vrem când suntem mici să creștem mai repede, ne ademenește ca o fată morgană imaginea noastră din viitorul adult, potent, infailibil, de unde am putea ști? Din fericire, ne întâmplăm uneori punctual în acea imagine. Uite-mă pe mine, de exemplu, ce satisfacție simt să-mi cumpăr când vreau, câte vreau și să le mai și țin în loc ferit de jind, că așa sunt ascunzișurile, toate aceste pixuri și creioane pe care le scriu abundent, la fel de rare și râvnite atunci precum ninsorile astăzi. Da, cumva absurdă și întristătoare trebuie să fie o asemenea fericire de om mare, dar n-a demonstrat nimeni până acum că nu-s la fel de jalnice de fapt toate fericirile omului mare.

Când scrii prea (sau poate nu prea, ci doar) mult, uiți temporar de vreme. Parcă se afla o zi cu arșiță când îmi amintesc să mă fi apucat de scris și totul părea neschimbat, dar, mai ales, fără sfărșit atunci, dar până și cel mai înfocat fan se mai plictisește de idolul său, așa și eu, am luat o pauză de la scris. Am ieșit pe terasă (sunt om mare și întind niște rufe spălate) unde, în afară de tufele splendide de dalii și purple aster, nimic nu mai era la fel de prietenos ca în acea zi caldă cu soare. Brrr, am zis și m-am îmbrățișat mai strâns ca nimeni altul, apoi Felix mi-a răspuns că el știa de dinainte aerul ăsta rece de azi. Sincer, m-am minunat, cum așa, citește vremea cu încăpățânarea unui bătrân la vârsta lui? De obicei, când te minunezi de ceva și apoi înțelegi motivul, îți trece minunarea. Ei bine, mie mi-a rămas, ba s-a mărit puțin, fiindcă Felix mi-a spus că de pe la sfârșit de octombrie citește zilnic aplicația de vreme, așteptând cu ardoare ninsoarea. M-a înduioșat desigur explicația lui, a copilului crescut și el mare, m-a înduioșat ezitarea lui, generică de altfel, de a mai sta o clipă înainte de a pleca mai departe.

Mai târziu au mai fost două ocazii mici în care să plâng puțin, pentru care am fost recunoscătoare.

18

Mereu m-au (semi)tachinat spunând „mama ne recomandă filme plictisitoare”, cel mai recent film pe care l-am văzut împreună a fost acum patru veri, Parasite, cu care nu doar Bong Joon-ho a avut succes, ci și eu, ha. Așa că am continuat să le recomand filme plictisitoare, iar copiii mei să nu le urmărească sau, mai bine, să și le urmărească pe ale lor, de altfel nu toate din așa-zisa categorie de ne-„plictisitoare”, cum se face de fapt întotdeauna când construiești ceva, să zicem, o pasiune. Dar nu despre filme m-am adunat să scriu.

Mie îmi plac verile caniculare, și în afară de mașină și vreo juma de oră noaptea, nu stau în aer condiționat. Până de curând am fost convinsă că pot funcționa foarte bine fără să beau apă, poate convingerea asta s-a consolidat în timp ca urmare a evidenței, nu beam apă, poate că paradigma adaptării la mediu era prea puternică. Mă rog, nu am ajuns la măiestria de viețuire a gazelei dorcas în deșert, m-am apucat să beau apă.

Duminică, Felix a avut de jucat un meci de tenis. Plouase cu bulbuci și fulgere peste noapte, pe sub perdea a părut un concert din anii ’90 (nu știu de ce-am zis asta). Dimineața strălucea de transparență. Când nu îi mai pălea din strălucire din cauza câtorva nori. De-asta am avut motiv să-l încurajez pe Felix, spunându-i că meciul său se va juca pe o vreme perfectă. Dar el a protestat, vehement și inflexibil în ce privește preferințele sale, eu iubesc vara caniculară, mi-a spus din nou. Da, știu, și chiar nu pot să aduc argumente credibile care să-ți păcălească simțurile. Nu eu.

Pentru că atunci când nu mai e fierbinte, când nu te mai topești, mi se petrece înăuntru o întristare apăsătoare, ca o trezire bruscă în miezul unui vis frumos, pe care o port ascunsă cu mine toată ziua, de mă face din când în când să mă întreb de ce mă simt așa?

Mi-am pus un film. First cow. Prima vacă. Felix, ai mai văzut vreodată un film cu un titlu atât de incitant? El a căutat imediat pe telefon, nu există niciun film The last cow. Da, da, așa e, The last Jedi, The last emperor, The last samurai. Dar eu am zis FIRST Cow. Aha. Si l-am văzut împreună. După ceva vreme, iar meritul nu este deloc al meu, ci al vacii. Ha. Categoric nu al meu, poate doar conex cu mine sau cu materia din care sunt făcută și pe care, fără nici un merit, dar cu mult drag, am replicat-o în trei zări.

Oooo, ce mângâiere delicată pentru tristețea noastră generică acest film!

Acum două săptămâni. Final de antrenament de tenis. O mică discuție mai apăsată între copii și instructor. Doi mai mari versus unul mai mic. Unul dintre cei mari, cel mai înfipt, se plânge, „nu e posibil așa ceva, un pici de 12 ani să fie nerespectuos cu mine și cu ăsta, de 18 ani!” Haha, mă amuz în sinea mea, niciunul nu are de fapt încă 18.

Dar, deși băiatul mai îndrăzneț mai are de așteptat vreo lună, Felix face mâine dimineață 18.

Cred că vârsta asta este mai grea pentru părinte decât pentru copil. Iar când și cel mai mic dintre copii face 18, hmmm.

Felix a pierdut meciul. Felix a pierdut fericit meciul. Poți pierde fericit un meci? Poate că în general nu. Dar pentru unii, fericirea nu e starea aia supralicitată și intangibilă, ferice (sâc) de cei care o pot simți în contexte general acceptate ca nefericite. Poate că asta e superputerea lui? Chiar nu știu, dar ar fi ceva!

Mai vorbim.

Bogăție

De foarte puțină vreme fac cozonaci, din pandemie, de când am stat mai mult acasă și am gătit mult celor trei, deseori patru copii, și ei (prea) mult în casă. Nu e acțiunea concretă de a pune ingrediente laolaltă, apoi-mâncarea pe masă cea care dă bucuria, entuziasmul, pe care nu le pot nega, ci cumva impresia de bogăție, reconfirmată de fiecare dată când creezi ceva. Desigur, e simplu să negi echivalența presupusă, gătesc sau compun cu creez, dar nu sunt interesată în a nega negația. Cred că bogăția omului în sensul putinței de a crea este cu adevărat o speranță cinstită la starea provizorie de fericire, de care el este atras. Cu cât creația „afectează” mai mulți oameni, cu atât îmbogățirea este mai concretă, iar impresia mai ascuțită. Nici în a-mi face retrospective sau rezoluții la trecerea către anul nou nu sunt interesată, ceea ce este doar o opțiune care ține, desigur, în cazul meu, de dominația prezentului asupra a ceea ce sunt eu. In paranteză spun, chiar astăzi, pe când vorbeam cu copiii despre continua prefacere la care suntem supuși, mai exact despre cum progresăm în muzică, pasiune comună, ziceam că îmi recunosc fără îndoială și cu responsabilitate cele mai multe stângăcii pe care le-am manifestat și etalat în trecut și, evident, încă le fac și le manifest, dar că nu îmi este rușine cu ele, așa cum nu îți este sau n-ar trebui să-ți fie cu ceea ce faci de drag și dor și care nu lovește niciun alt om de aproape sau de mai departe de tine. Cu toate astea, în ciuda și în acordul oricărui argument de orice fel, acum, cu doar căteva ore înainte de Noul An, vă doresc mulți ani de creativitate înainte, că ei vor veni cu restul trebuințelor de bine, La Mulți Ani!