Nu neapărat în oglindă

14494717_10210715668477928_1888085337770377315_n

 

Mi se întâmplă deseori ca după ce cineva îmi spune că îi place un anumit text scris de mine să recitesc acel text, imaginându-mi că sunt acea persoană binevoitoare cu scriitura respectivă, să tresar la o anume idee sau înșiruire de cuvinte la care cred că cititorul care atunci devin eu s-ar fi putut emoționa, să îmi trimit mie însămi confirmarea și încrederea pe care o simt cumva în celălalt și în aprecierea sa. Nu este vanitate asta, întrucât vanitosului îi prisosește curajul și autosuficiența, iar eu sunt un om temător, ci dimpotrivă, aș zice că neîncredere. Dar îmi dă un oarecare confortabil sens al conviețuirii să îmi imaginez că pot să fiu celălalat pentru o clipă și că suntem mai degrabă neîntâmplător în contact pe lume.

Cuvânt

 

rasarit

 

Prin ce mecanism obscur impresia unui cuvânt rostit într-o conversație se desprinde iar și iar din universul de impulsuri cu care creierul ne este impresionat fără oprire? Cum se întâmplă lucrătura asta neuronală incomprehensibilă prin care umbra codificată a unei vorbe rămâne să își emită ecoul vreme îndelungată? Este comun să auzi, de exemplu, un cuvânt care îți atrage atenția, poate muzicalitatea lui, poate dimpotrivă, poate emoția pe care o leagă el sau chiar reprezentarea sa fizică, iar acest cuvânt să îți atragă spontan atenția către el însuși sau către reflecția lui în emoție, gând sau realitate palpabilă o vreme mai scurtă sau mai lungă. Mă gândesc la toată această măiastră îndrumare intrinsecă a minții noastre cu anxietatea neapărată a timidului aflat înaintea unei mulțimi, dar totodată cu liniștitoare speranță. Nimic pe lume nu pare mai imposibil decât cuvântul pentru Kiti și nu ignor mai nimic când afirm asta, nici emoția, nici performanța probabilă a trupului, nici înțelegerea, nici curiozitatea. Să ai puterea înnăscută să strângi și să iubești cuvinte este pe cât de obișnuit omului, pe atât de extraordinar prin prisma mașinăriei care generic funcționează cumva.

Nu mi-au plăcut niciodată mușcatele. Poate parfumul lor greoi, ca al unei pivnițe umede, impregnate cu microorganisme ancestrale, poate asocierea lor cu otrava pe care o conțin, poate numele de victime perpetue, nu știu. Până la urmă sunt doar niște biete și totuși inofensive flori. Dar nu pot să nu le observ pe la ferestre, terase, în ciuda faptului că nu sunt suficient de generoasă pentru a le aprecia frumusețea care le fac flori.

Septembrie

M-am născut la început de septembrie, mă mint că m-am născut vara. Vara este ca o piesă muzicală lungă, atât de frumoasă încât nu crezi că se poate vreodată sfârși, până când. Dar eu mă mint și, încă dinainte să se termine, o dau înapoi, o reiau de la capăt, fiindcă nu apucă să ne dea ultimul acord și mi se face dor. Apoi vine toamna. Dar ca să vină ca lumea, trebuie să uiți de dor. Mi se face dor de mine cea cu un an mai tânără, mai puțin rumenită la trup și suflet, mai ușor de atins și totuși incredibil de puternică. Mi-e dor de naivitatea cu care îmi detestam vulnerabilitățile acum un an, iar pentru că doar mă mint că este încă vară, plâng puțin de dor. Știu că am fost frumoasă astă vară, fiindcă am dat vara înapoi și m-am revăzut în ea. Astăzi e septembrie și nemaifiind sigură de vară, nu mă uit în oglindă. Când am tras de dimineață draperiile dinspre răsărit, mi-a răsunat în urechi o muzicuță caldă, curgătoare și adâncă, ce m-a emoționat, iar mie nu îmi place sunetul muzicuței în vreun fel special. Nu caut semne în lucrurile care mi se întâmplă, fiindcă ceea ce se întâmplă oricum lasă semne. Incă nu s-a instalat, dar când o va face, eu voi fi uitat de dorul meu si voi fi din nou o puștoaică naivă, că ăsta e mersul.

 

WhatsApp Image 2020-09-10 at 17.39.28

Am ademenit-o cu un pumn de nisip ca să intre în mare, ea a intrat, dar n-a apucat să se emoționeze, căci nisipul s-a pierdut printre degete în mare

De multe ori îmi trece prin minte gândul că totul este prestabilit pe lume, dar nu este nicidecum un gând mistic, metafizic sau, Doamne, ferește!, conspiraționist. Prestabilit, adică dat, pentru că ce este a fost dat, adică independent esențial de voința noastră sau chiar de efortul nostru, judecat sau, mai bine, prejudecat fără milă ca privilegiu sau defavoare. Desigur că rațiunea cu care suntem fericit înzestrați ne poate evidenția datul în sensul pe care îl dorim sau nu evidențiat, dar nu despre silința pe care o arătăm este gândul meu. Ci despre faptul ireconciliabil că judecata omenească duce paradoxal și decisiv la nașterea prejudecății care tinde să-și suprime născătoarea. Prejudecata este fundamental o nedreptate pe care nu o poți uita niciodată. Este o crimă înfăptuită cu zâmbetul pe buze. Ceea ce mă face brusc optimistă: iată cum evaluez nocivitatea presupusă a prejudecății în dependență directă de emoția iscată. Iată-mă socotind rațional emoția ca relevantă și revelatoare a unei stări de fapt. De aceea mă tot vede lumea când și când strigând, ”hai să ne emoționăm!”

 

WhatsApp Image 2020-08-01 at 16.42.51

 

Nu suntem ce părem a fi

Cei mai răsfățați dintre oameni au pretenția că experimentează aproape tot ce se poate experimenta pe lume, dar, deși neprevăzutul apare negreșit într-un experiment care aduce cunoaștere, ieșirea din zona de confort este foarte bine aproximată și adaptată la posibilități. Cu alte cuvinte experiența omului modern și emancipat este extrem de limitată. Ne găsim deodată singuri și nespus de dependenți pe lume și ne ia în brațele ei disperarea. Pe asta nu am apucat s-o calculăm, în ciuda faptului că puteam s-o facem. Ne organizăm decent viețile chiar și așa. Suntem niște eroi contrafăcuți. Invingători prin neprezentare. Nu prea ai cum să fii altfel în zona noastră de lume. Doar dacă

 

Pericle

 

Contradictoriu

papadia

 

Găsesc un timp să citesc. Împotriva rațiunii care socotește că într-un timp lung al izolării, deci practic al nemișcării, trebuie să încapă un număr neobișnuit de mare de pagini citite de carte se află constatarea seacă, contradictorie că nu prea citesc. Contradicția pare să fie esența reconciliatoare între rațiune și intuiție. De exemplu, acum, când fericit găsesc timp pentru citit, copilul cel mai mare mă întrerupe cu glas plângător, ”mamă”, sunt chemată în ajutor, fapt care nu-mi este străin, nici indiferent în ciuda obișnuinței mele de a-l percepe, nici măcar perturbator, fiindcă da, perturbă un echilibru mic. Nu mai citesc. Încep să socotesc. Douăzeci de ani (douăzeci de ani!, douăzeci de ani!) de ”mamă” de-un fel, încă treisprezece de alte tonuri de ”mamă”, apoi, chiar de nu sunt asemănătoare cu celelalte, alți optsprezece ani de chemări absolut insistente am în minte, nu neapărat deslușite, dar acolo, reverberând imperios înlăuntrul meu înțesat fără milă de receptori specifici de mamă. Si totuși eu, omul încă tânăr care mă aflu (deschid paranteza să mă dezvinovățesc, atâta vreme cât omul îngrijește copilul dependent oricât de mare ar fi el, acesta va beneficia sau va putea măcar spera la un soi de tinerețe eternă- închid paranteza nu înainte de a nota o altă contradicție), așadar eu mă aflu la o vârstă care, rațional calculând, nu se suprapune cu impresia pe care aglomerația de chemări cu care sunt blagoslovită mi-o face. Unde și în ce constă atunci toată această nepotrivire? Socotesc acum, când eu, omul concret, cu gândul încercând să înțeleagă niște abstracțiuni, că în absența contradicțiilor pe care raționamentul ni le înfățișează, nu am avea privilegiul să ne încăpem nouă înșine. Cu alte cuvinte, fără revelații contradictorii nu ar exista împăcare. Deocamdată mă las dominată de concret și aștept un alt timp prielnic, cât se poate de numărabil pentru citit.

”Arde în mine și mă frige-căci cel ce arde sunt eu!-o nevoie irezistibilă de frumos și perfecțiune.”*

Mă gândesc la tot ce se schimbă împrejur și înăuntru, mă invit să găsesc în schimbarea care mă mută din loc în loc, uneori cu o repeziciune care mă amețește la propriu, deși ea nu ține nicidecum de vreo dinamică concretă, și care mă poate rătăci momentan, să găsesc niște frumusețe. Mă gândesc la perfecțiune ca la o entitate estetică imuabilă, o operă de artă de exemplu, dar în același timp cred că perfecțiunii nu poate să-i fie proprie starea de permanență sau constanță, din prea evidentul motiv al multitudinii de schimbări care mă modelează emoțional. Eu nu sunt astăzi cea de ieri, în ciuda faptului că mă percep ca fiind inventată esențial din aceleași anumite componente care sunt într-adevăr schița mea, ci sunt tot ce am trăit până ieri amestecat cu ce mă schimbă astăzi. Cred cu mintea că schimbarea trebuie întâmpinată mai mult decât cu fricile mele înnăscute sau cele dobândite. Mă străduiesc să o cred și cu inima.

 

90094699_10221825731422558_8663152213754904576_n

 

*Ivo Andric

clicclicclic

84418748_538224760376915_8168314978449752064_n

 

clic-clic-clic-clic… (niciodată, clic,    clic,    clic,    clic,….)

ca o inimă tahiritmică ca pulsația unui swing nebunesc ca REM din timpul somnului

până la clic-ul ce te scoate din minți

CLIC-ul

întunericluminăîntunericluminăîntunericluminăîntuneric

vertij

(dacă ar fi să fiu un comportament obsesiv aș fi unul mut, orb, anosmic, surd, sunt sigură că pot găsi unul)

(pe de altă parte, ce ar mai rămâne din mine să mă facă obsedant?)

cum, Doamne, să te împaci cu obsesia care nu ești tu și nici nu e a ta?

 

Nevoia de constanță sau nebunia care se cere pentru a trăi mai puțin nebunește: fiindcă am ajuns la subtilitatea de a o simți pe Kiti că va începe să apese întrerupătorul de lumină, sunt pregătită să-i rezist. Pe primul clic închid ochii, pe al doilea îi deschid, pe al treilea îi închid iară, pe al patrulea îi redeschid și așa. Nimic, nicio impresie nu se pierde, totul, zice că, se transformă (în ”tu ești normală la cap?”). Destul de, în definitiv sunt aproape singură cu mine în bucătărie.

Pe de altă parte, ninsoarea de azi-noapte îmi amintește de copilărie. Prima ninsoare a iernii sau cea mai aromată madlenă a bucuriei din copilărie. Pe de altă parte, adică despre clicul de mai sus. Te duci la culcare cu ochii deschiși, rămâne pe retină imaginea generică a lumii înconjurătoare, default-ul, câmp, drum, câine, mașină, floare, pom, închizi ochii; de undeva de foarte de sus cineva face clic, stinge lumina; apoi deschizi ochii, crezând sceptic numai în ceea ce ai văzut cu ochii tăi, dar dai de minunea albă; te bucuri în ciuda faptului că te orbește zăpada; nu te grăbești să aștepți următorul clic.

1+1=1

17FEC2E0-4EAA-47B2-94A6-98F3D7AA4FA9

 

Mi se pare fascinantă expresia profund organică a emoției. Nu mă miră neapărat fiziopatologia acestei “sănătoase” unități, cât mă emoționează în sine această reverberație trupească a sufletului, precum mă emoționează o operă de artă, nu atât prin complexitatea tehnică de apariție, ci prin atingerea divină asupra mea. Patima îngrijorării mele de mamă materializată într-un stomac arzător, iată cum, ironic, teoretic impalpabilul se cere atins (chiar cu toată palma) de către preponderent raționalistul ce sunt.

Incă o notă. Legat sau nu de impresionabilul meu stomac (aș zice că fără legătură), deși n-am trăit prea des, conștient, misterioasa comunicare telepatică, m-am surprins zilele trecute limitându-mi inexplicabil (mereu este nevoie de explicații) pornirile pofticioase dinspre frigider, cu un pregnant și înduioșător sentiment de suprapunere peste așteptata durere probabil resimțită de Kiti după intervenția dentară suferită. A-mi refuza covrigii de Buzău, această băbească și cât se poate de neaoșă alinare digestivă, deasemenea această cât se poate de nesofisticată plăcere culinară vinovată nu este, vezi bine, lucru puțin. Nu mai spun și de abilitatea mea superexersată de a-mi potoli poftele gustative ascunsă de nasurile sensibile ale copiilor mei spioni. Spun totuși cât de recunoscătoare mă simt, mulțumesc!

Esențial melodia

Cuvintele sunt la fel de abstracte precum este, să zicem, o impresie. Inșiruirea aceea mai mult sau mai puțin muzicală de litere să ajungă să compună un înțeles, iată un motiv valid de fascinație. Era o glumă, când eram mică, cu Bulă care învățase din tabla înmulțirii doar melodia, glumă despre care gândesc acum că ne aducea eventual zâmbete doar pentru că o judecam superficial. Doar melodia, dar, aș completa, esențial melodia. Mă uit la biata Kiti cu câtă indiferență pare că se petrece pe lângă cuvintele cu care o înconjurăm, nu doar indiferență, ci aproape talent, fiindcă se ferește grațios de ele, și nu-mi pot explica de ce nu se poată lăsa încântată de ele. Unde se ridică zidul? Inaintea înlănțuirii aparent de neînțeles a literelor, în fața totului pe care-l formează sau a sensului pe care fericit cei mai mulți oameni îl știu fără a face nici cel mai mic efort? Se pune un zid zgomotos de sunete în loc de cântul familiar cu care ne-am născut? Sau i se face o prăpastie între energia unui singur cuvânt și cea a cuvântului care-i urmează natural, aproape chimic? Cum se face că nouă, celorlalți, nu ni se perpelesc neuronii (sau măcar nu ne doare perpelirea lor) pentru a vorbi sau scrie sau lega cuvinte nesfârșite, abstracte între ele, iar lor, oamenilor ca Kiti, le lipsește acest dar înnăscut. Iată de ce spun și subliniez, esențial melodia. Uneori melodia este frumoasă ca un concert de Mozart și atunci chiar nu mai contează cât de abstracte sunt cuvintele care se cântă, ajungi să o știi și să o iubești (cum adoram eu numele Genevieve, la un moment dat); dar alteori melodia vorbelor curgătoare ni se cântă dizarmonic, agasant, dureros și nu doar că nu o reținem, ci refuzăm să o înțelegem sau chiar să o ascultăm. Acesta fiind înțelesul înșiruirii mele de cuvinte, nu pot decât să mă conformez propriei mele interpretări a melodiei și să las muzica să cânte până la încântare.

 

80772247_10221073388694460_5756179805062037504_o

Ariespiisiti

Primum non nocere ni s-a spus la cursul de bioetică și mie mi-a sunat foarte pregnant în creier atenționarea pe care o exprimă expresia asta. Autoritatea implicită a meseriei de medic este de bun augur, dar poate deveni o capcană ce-ți maschează frustrările, neputințele, limitările, epuizările.

In primul rând nu face rău ar putea să fie un îndemn explicit și în cursul de etică al viitorului profesor, pedagog, cât despre cei ce devin părinți Dumnezeu cu mila. In urma unor gânduri despre copii, părinți, relații, temperamente, am avut această revelație: ”primum non nocere” nu este decât punerea permanentă la îndoială a autorității mele profesionale și parentale, dobândită mai mult sau mai puțin aleator, este esența legăturilor sănătoase, a încrederii dintre noi și totodată esența curiozității către cunoaștere, deci premisa desăvârșirii spre care am putea tinde.

 

73417754_10220824943403483_4582742392733433856_o

Fotograf din suflet

Când mi-a spus Laura că eu fac mai multe meserii, nu ca tot omul, una sau două, și mi le-a enumerat, a omis-o pe aceea de fotograf. De fapt, să le zic îndeletniciri. Așadar mă îndeletnicesc uneori cu fotografia și trebuie să declar că dacă ar putea observa cineva vreo urmă de frumusețe în instantaneele mele, meritul este esențial al modelului și al modelelor mele. Catinca este nespus de creativă în construcțiile corporale, dar și sufletești prin care se reprezintă, posturile ei adesea profund estetice par a căpăta simbolic valori absolute, perfecte. Am mai spus că îmi place să-mi imaginez că toată această aplecare către exprimarea fermă, abstractă are de-a face cu propria mea fascinație și aplecare spre matematică, într-un fel moștenirea mea genetică. Si cum spuneam, cochetând eu cu arta fotografică, dar mai ales observându-mi cu multă dragoste modelul, am regăsit în câteva dintre lucrările mele aura iubirii cu care l-am fotografiat, ceea ce este fără îndoială un semn fericit. Am primit în plus și alte semne fericite de la oameni, astfel că iată-mi două fotografii pe care le iubesc expuse în cadrul Arts & Disability, evenimentul organizației Supereroi printre noi, la sediul British Council București.

Mă voi cita pe mine însămi de pe descrierile celor două fotografii:

Mâinile. Expresiile mâinilor sunt oglinzi cinstite ale trăirilor noastre, de unde le vine și frumusețea aceea plină, elocventă. Mâinile moi, subțiri și delicate ale fetei au căpătat un soi de înțelepciune vie. Iși spun povestea singure, nu uită nimic, totul este scris în liniile și adânciturile lor fine. Expresia lor, de-o dureroasă sinceritate, pare uneori un strigăt de îndurare, o rugăciune de pace interioară, un scâncet resemnat de tumult necontrolat. Aici se sprijină de ele, reperul ei de pace.

 

Detașare. Insensibilă la îndemnurile de a ni se alătura, copila pare dăruită cu o forță neobișnuită: atenția extremă către propria intimitate. Niciun dram de energie nu se risipește în van, iar cea mai mică clintire pare un act ușuratic. N-aș putea bănui ce formă îmbracă această concentrare în conștiința ei și n-am sănătoasa îndrăzneală să sper c-aș putea afla vreodată, însă am totuși încredere că toată această stăruitoare și excepțională orientare a atenției îi dă confort și un crâmpei de fericire.

 

79708331_10220817386974577_2687601520916037632_n

O poe-ZI-e

Se petrece o tăcere nespus de poetică la marginea bucătăriei, tace Kiti din toți porii și toată suflarea, lipită de ușa de sticlă.

De ziua națională mi se întâmplă să nu ies din pijama, să nu ies din casă, în general să nu ies din rutina obișnuită. Cum mi se întâmplă la fel și într-altă seamă importantă de zile ale anului, pot spune că ador să-mi petrec zilele ca pe niște sărbători. Ah, am uitat că am copt biscuiți în formă de steluțe și brăduți, totuși nu cred că pot fi acuzată de festivism.

Cu toate că cei mai mulți dintre noi nu ne manifestăm artistic în sens propriu, se află printre noi oameni a căror privire le dezvăluie potențialul acesta de exprimare și nu doar privirea. O recunosc și îmi amintește de bunicul meu imaginea marelui muzician pe care-l ascultăm la tv la miezul zilei. Nu vorbesc despre înțelepciunea practică a vieții, ci despre înțelepciunea de emoționare la care nu se ajunge cu una, cu două.

Numărăm cam zece ore de matematică în două zile, le numără mai mult Felix, la început cu uimire, apoi cu ceva mândrie și cu intenție de recompensare. Imi dau cuvântul că nimeni n-a fost vătămat în procesul respectiv, ba dimpotrivă zic, se poate să se fi produs ceva transformări protectoare pe termen mediu și lung cu cei în cauză.

Din cauză Catincăi însă, lucrurile nu stau chiar atât de simplu precum ar putea părea. Totuși astăzi are înclinația de a tăcea poetic, cum am spus, de aceea ne vine ușor să nu ne complicăm.

78877599_10220806379659401_395507299017293824_o

 

 

Statornic

Imi dă un sentiment bun să mă regăsesc în anumite timpuri la fel de îngrijorată, cu aceeași bucurie sau chiar cu gânduri asemănătoare precum m-am descoperit în trecut, în dimineața asta de noiembrie, deși caldă încă, dar umedă și încordată pe deasupra am trăit deodată impulsul de a-mi salva trandafirii înfloriți într-al nu știu câtelea val, fac o paranteză să spun că dacă mă tulbură feluritele forme de valuri, aș putea să mă las liniștită în voia valurilor de frumusețe, revin, abia după ce gândul spontan mă trece îmi reamintesc efectul conexiunii neuronale repetate și repetate în acord intrinsec cu a fi parte din natură, paradoxal simt că improvizez, căci despre spontaneitate vorbesc, pe aceleași partituri știute care mi se interpretează pe fundal, paradoxal pentru că sunt spontană, dar constantă, statornicia asta este cea mai puternică statornicie de care rar mă sinchisesc, de aceea tind să spun cu lejeritate adesea, de parcă aș fi un hipster, ah, ce nestatornică mă găsesc pe lume!

 

75543534_10220653027945704_1837500898876588032_n

Verde patinat

Am văzut atât de mulți bicicliști pe străzi încât pentru o clipă am visat că s-a dat timpul înapoi în Ljubljana tinereții noastre absolute. Astăzi ne trăim una dintre tinerețile relative care, fiind relative, sunt atemporale.

Doar în tricouri și pantaloni scurți, m-a trecut gândul că dacă ne trebuie o oră specială de vară/iarnă, ca o compensație pentru firescul la care nu ne putem lesne adapta, ce s-ar întâmpla dacă am da septembrie înapoi și l-am retrăi cu încă acea rămășiță de indiferență dulce față de transformare pe care calitatea de tânăr și solar ne-o dă. Să nu intrăm cu una, cu două în jocul capricios al sufletului, să-l amăgim cu un surplus de uitare și niște impresii spectaculoase de azur, să-l lăsăm chiar și mai mult în urma trupului, această entitate dureros de fidelă timpului celui curgător. Dar dacă toată rezistența asta sufletească superficială ar trebui deodată ruptă, să nu cumva să ne depășească cu totul tristețea, vai!

 

69246211_10220580635615941_3774446903589076992_o

Ecoul discret al îmbrățișării prime

Imbrățișarea primordială a vieții, despre care am scris aici, această nespus de emoționantă descoperire medicală, este dintr-o perspectivă romantică întâia exteriorizare sufletească a ființei ce se va face tocmai din acest motiv. Să știm de noi până-n adâncul cel mai accesibil al trupului cu care ne căznim cere revenirea la simplitatea percepută a începutului, cu iubire față de complexitatea adesea prea încâlcită în care ne găsim; cere să ne amintim. Poate că lui Kiti îi sunt prea ușor alterabile amintirile sau poate ele sunt chiar imposibile, dar ce mângâietor este să-mi imaginez că are totuși cale mai nesemnificativ mijlocită către întâia amintire, această primă vibrație necesară. Să-și știe singură mângâiere, apoi să-i vină doar bine din afară, iată cum îmi caut la rândul meu ecou în întâia îmbrățișare concretă a vieții.

 

74379936_10220408426230814_713896338521063424_n

Bun, bună, bune, buni

O revelație: ne naștem întâmplător, creștem și ne prefacem în viețile cu care ne-am trezit că trebuie să facem ceva, facem o seamă neînsemnată sau mai însemnată de lucruri pe această lume, de cele mai multe ori după niște canoane destul de aleatorii din perspectiva faptului că nu le înțelegem de la început, devenim sau ne străduim să devenim nu e prea clar ce, apoi punem noima vieții și a întregii noastre deveniri sub semnul întrebării. Sau nu. Mă gândesc la renunțările mele și aș putea să o fac cu disperare. Sau la limitările mele care nu sunt neapărat rezultatul nepăsării sau al lenei. Apoi mi se oprește gândul la toată suferința pe care o întâlnesc mai mult decât aș face-o în alte împrejurări și la fiecare chip care mi-a împărtășit-o chiar fără să o știe. Apoi am impresia că știu de ce trăim pe lume. Bunătatea! Pentru a fi buni unii cu alții, de-asta suntem pe lume!

70993306_10220074028631083_805288994857287680_o

Rochia

69640101_2373817142873848_4864136795857616896_o 69341176_2370738639848365_5123453778590171136_o

 

A fost odată ca niciodată.

Nu sunt superstițioasă, nici măcar impulsivă nu cred că sunt, deși în clipa în care am văzut-o, am știut că îmi va deveni cumva foarte apropiată foarte curând.

Îmi vine caraghios în minte caracterizarea personajului, lecția repetată conștiincios de Horică la vremea ei, atunci spunea ceva despre caracterizare directă și indirectă, și nu pot să-mi rețin tentația de a mă întreba, oare cine îmi binecuvântează mie direcția încât mă lasă, direct sau mai indirect, să cred că îi pot surprinde uneori fetiței noastre lumina? De data asta, indirect.

Totul a început cu o carte-bijuterie sau mai bine cu ”cartea-sipet sau cartea de lux. Stiți cumva ce înseamnă o carte de lux? Nu o carte care costă mult, ci o carte care prinde lumină (lux în latină). Căci într-adevăr, cartea aceasta prinde lumină-lumina unui rai prea-aproape nouă, pe care ne prefacem zilnic că nu-l vedem. Raiul minții celor cu gândurile urcate sus, rămase uitate pe poliță la Dumnezeu. Un rai rar”. Am citat din prefața cărții ”Vezi și tu ce văd eu?”, scrisă, dar mai ales desenată de Roxana Ene în colaborare cu copiii implicați în proiectele ROXY & KIDS ART. In cartea editurii Frontiera, Roxana ne-a mărturisit grafic ceea ce a înțeles din confesiunile copiilor cu gânduri și trăiri tainice cărora le-a stat discret în preajmă și pe care i-a ascultat.

De multe ori în basme eroul-prinț se luptă cu forțele răului pentru a-și dovedi curajul și pentru a-și cuceri prințesa. Dar în povestea mea prințesa sunt eu, iar eu nu trebuie să fiu cucerită de rochia căreia i s-a imprimat atingerea pensulelor mânuite de copila noastră și traduse de Roxana, ci eu TREBUIE să fiu locuită, măcar câteva clipe, atât cât ține o poveste, ca aceasta.

Suntem în toiul pregătirilor pentru nuntă. Imbrac liniștită rochia-bijuterie, rochia vorbitoare, rochia cu inimă de parcă m-aș înfășura în joacă într-un șal de mătase. In spatele ușii dormitorului unde mă îmbrac, cei doi băieți mici chiar se joacă zgomotos, vorbele și râsetele lor sunt date de la sine, nu există să nu le înțelegi. Catinca se află în altă parte a casei și totuși e cu mine, aici, mă ține delicat, dar ferm, cum știe atât de bine, în îmbrățișare. ”This is my confession./ My heart is now at peace.”, scria Roxana Ene lângă pictura Catincăi reprodusă în carte, și nu sunt sigură că atunci știa cât de mult tânjește Kiti după inimi, felurite inimi. Despre mine, ce să mai spun? Sunt deja binecuvântată cu multe inimi și tot lacomă mă știu. Dar nu în clipa asta! Nu, acum sunt plină, completă, iscusită, fără cusur.

Plecăm spre nunta despre care nu mai sunt sigură a cui este, fiindcă, știți, a fost odată ca niciodată.

 

Suntem amintiri

Uneori amintirile sunt imagini, vorbe, atingeri sau mirosuri, alteori sunt sinestezii, le percepi apariția, dar nu le poți lega prea limpede de vreun simț anume și toate sunt fluide, ba volatile, fiindcă vin și pleacă sau pleacă și vin în ritm complex, amețitor, cel puțin te lasă conștient de emoția pe care posibil să o fi ignorat-o atunci, în plus te și emoționează, carevasăzică amintirile sunt un fel de marcă înregistrată a sufletului care se emoționează și care înțelege că o face, pentru că ăsta este un detaliu deloc neglijabil al omeniei cu care suntem binecuvântați. Dar prin extensia faptului că toate impresiile noastre nu fac decât să construiască ghidat noi și noi impresii, aș putea spune că amintirile sunt mult mai mult decât niște biete dovezi superflue ale trecerii prin timp sau trecerii timpului prin memorie, anume că sunt niște entități neașteptat de concrete, amintirile noastre suntem noi. Poate nu aș fi socotit astfel, dacă nu aș fi avut revelația că literatura și, de fapt, orice text scris pe care le citim au potențialul de a ne aduce aminte că suntem unde și ceea ce suntem. Nu mai spun cât de deplină mă recunosc pe mine însămi în textulețul ăsta de jurnal ce mi s-a ivit în fața ochilor: ”să închid radioul vrea să spună o poveste muzica nu-i taie inspirația dar îl încurcă iar inepțiile realizatorilor de programe îl enervează. O poveste cu Spotu din Oz combinație veselă de Vrăjitorul din Oz Tom și Jerry Spotu-dinozaur rege. Amănunte delicioase bani convertibili în diamante numiți pisicâini grădini zoologice fără pisici doar cu motănei vrăjitorii ca la carte evident din carte cartea de vrăjitorii a mamei lui Spotu negocierea prețului unei pisici la suma de trei pisicâini și altele. Veselie vorbărie pe alocuri ecolalie.”

 

69314657_10219896584835099_8014486494200725504_o

M-a trecut gândul că dacă râd din inimă, cum fericit mi se întâmplă, este imposibil ca timpul să poată fi socotit pierdut

Poate mi-a lipsit încrederea sau poate mi-a displăcut pur și simplu să-mi enunț principii ferme de viață, cred că intuitiv m-am temut de absolut și de toată perfecțiunea pe care absolutul o presupune. Admiram în secret pe câte vreo fată, căci ele mai ales, fetele, îmi păreau atât de împlinitor cunoscătoare ale sensurilor vieții, pentru câte o convingere fermă cu care se mândrea și care o transforma în sinea mea într-un model de moralitate și maturitate de care eu nu mă simțeam în stare, cel puțin pentru o vreme o admiram, ca mai apoi, în acord cu modestia principială care mă acorda cu mine însămi, să-mi refuz conștient admirația aceasta necondiționată, în definitiv, nu degeaba mă întrebam câteodată insistent, înnebunitor cine sunt eu să vreau să mă identific chiar și pe o bucățică minusculă cu perfecțiunea. Dar astea au făcut parte din tulburătoarea, dar silențioasa mea prefacere adolescentină. Nici astăzi nu funcționez după niște reguli infailibile, pentru că, simplu, așa ceva nu există, și totuși, pe măsură ce mă deștept, o deșteptare care nu este întru totul meritul meu, observ cum întâmplarea vieții mele și numai a mea îmi modelează surprinzător de categoric impresiile și baza intimă de judecată a lucrurilor. De-asta mă tot gândesc că timpul, așa inflexibil și categoric cum îl aflăm, are totuși grația să ne prefacă din sceptici în credincioși, ceea ce, o spune cineva obișnuit să întrebe până la epuizare, este un dar. La asta mă gândesc acum, că timpul de fapt nu se poate pierde.

 

67656840_10219737402095630_3555193680736288768_o

Natural, cum se vede de aici

-Vino cu mine!

-Nu vreau!

-Haide, uite, ne ținem de mâini.

-Nu, nu!

Copila spune nu, dar se ridică de pe nisipul îmbucurător cu o ușoară ezitare, parcă nu ar veni. Dar vine și vine cu călcătură nervoasă, aproape nărăvașă. Mi se face milă, nu-mi place. Nu știu dacă îi fac vreun bine semnificativ, așa încât să-i merite nervozitatea. De fapt știu, nu merită. Și totuși merg înainte. Mergem, Kiti nu suportă să dea înapoi imediat ce a început ceva. Surprinzător, își trage mâna din mâna mea, ar dori să renunțe. O apuc ferm de braț, fata cedează. Nu îi este pe plac nici lentoarea pasului, astfel că nici oceanul nu ne-ar sta în cale odată ce am porni cu treabă înspre el. Acum e doar o mare calmă, curată și caldă înainte, așadar ne vedem de excursia pe care i-am propus-o în urmă cu căteva secunde. Nu plânge, calcă apa fără oprire, dar protestează vehement, cu elocvență emoționantă. Ajungem. De multe ori m-am întrebat cum se face că știe când ajungem undeva, chiar în locurile noi. Odată ajunse, nervozitatea dispare, musculatura se relaxează, o binecuvântată stare de acalmie o potolește. Suntem destul de departe de mal și fata se lasă să cadă în genunchi. N-o las să se scurgă de tot, îi ofer brațele ca pe un fotoliu pe care se așază de parcă și-ar împlini o datorie ritualică. O împlinesc și eu pe-a mea, aceea de a o bucura cu câteva clipe ireale de plutire. Ireale de plutire. Plutire, ireale.

-Ieșim?

-Da!

Ne întoarcem acasă. Mergem deasemenea înainte, și tot cu călcătura apăsată. Nu este nici rău, nici bine, nici urât, nici frumos, nici nervos, nici moale. Nu protestează nimeni.

 

 

 

 

67325427_10219668960224626_7801336583084310528_n

De undeva de pe aici, de-aproape

In poveștile lor, Felix și Bicu spun despre natura extraterestră a Catincăi și despre cea a bunicului, dar acolo ei se găsesc în poveste, iar poveștile, se știe, sunt de multe ori inventate. Catinca însă este cât se poate de reală, o poate mărturisi o seamă de oameni în fața căreia se nimerește să fie de dimineață și până-n noapte (zilele astea), ceea ce în sine este un lucru ieșit din comun. Si totuși. Nu pot să nu mă gândesc, de exemplu, dacă bucuria ce i se arată pe față are corespondent în realitatea așacumovedemnoi. Sau amărăciunea subită cu care îți dă în moalele capului câteodată din ce spațiu obiectiv ar putea veni? De fapt, “în nemernicia mea”, îmi caut de multe ori confortul în logica simplă a legăturilor cauză-efect, dar iată că, obiectiv privind realitatea (sâc), rațiunea nu-mi este de niciun ajutor, ba dimpotrivă, ajunge să mă sâcâie precum gândul obsesiv, să mă epuizeze ca maratonul pe alergător. Și atunci reușesc cumva să-mi imaginez scăparea, la fel cum atâția eroi de basm izbândesc în viețile lor fantastice. Imi este de mare ajutor soarele strălucitor al dimineții tinere, din pricina căruia mijesc discret ochii, ajută și spațiul ancestral, de-a dreptul legendar din vremurile Eladei care stârnește imaginația să pot să-i atribui nimfei noastre versatilitatea de a se întâmpla atât în realitatea noastră îngustă, cât și, să zicem, într-un basm, pentru că fata aceasta nu are nicio celulă extraterestră la fel cum nici imaginația nesfârșită nu este de altundeva, așadar este întreagă de aici, că și gândul e al nostru.

 

 

67442712_2128203830623900_8122298896408903680_n

Observație

Kiti are optsprezece ani și un preaplin deznădăjduit de energie. Inițial am vrut să spun în loc de energie, întrebări, un preaplin de întrebări, dar ăsta, preaplinul de întrebări, chiar dacă are ca efect direct energizarea, duce totuși către rezolvări mici de situații și clarificări. Pe când așa… N-am îndoială că mare parte din energia omului este menită gândului și transpunerii de care suntem capabili și de care depindem dintr-o stare într-alta, dintr-un timp într-altul prin imaginație și cu ajutorul memoriei. Nu scriu astăzi pentru a deplânge posibila poticnire într-un haos imposibil a gândurilor Catincăi, fiindcă, deși este posibilă, n-am niciun indiciu de probabil sau improbabil ale unei atari dezordini. Din fericire.

Și totuși. Deși frații ei o tachinează duios pentru vârsta pe care abia a împlinit-o și, chipurile, n-o demonstrează, eu pot să-i întrevăd cumva pe sub disperarea cu care ajunge prea des să ne umple și pe noi, răsturnând nefiresc echilibrul pe care ai putea să îl aștepți, și anume o singură disperare trebuie să fie cel mult egală cu patru sau mai multe împăciuiri, deci pot să întrevăd în dinamica epuizantă a trupului ei, fără urmă de misticism, un ghidaj subtil al gândului gândit rațional după standarde știute și simple, atât de simple cât să fie confortabile și, deci acceptabile pentru majoritate, către ale cărei apropiere și aprobare tindem măcar pe alocuri.

Uneori avem atâta inteligență emoțională câtă ne trebuie ca să observăm.

 

62583750_10219308907343529_1251912864327794688_o

 

 

O viață încovrigată

3E2BD5A6-0C1D-4A59-ADBE-CF5225DB4EAD

Cred că Kiti a noastră nu este într-atât de grăsuță pe cât tânjește să comunice cu noi sau, altfel spus, nu suntem suficient de generoși cu atenția față de ea încât să nu ne mai ceară cvasipermanent biscuiți sau covrigi. Da, am ceva tristețe să descopăr în compromisul ce ne dă energie să mergem mai departe mai degrabă disponibilitate materială decât sufletească. Pe de altă parte, am totuși mulțumirea că nicicalulnicimăgarul-părinte care sunt o ține totuși în mare parte fericit de sănătoasă.