Cuvinte și sensuri (oarecum giratorii)

Vorbeam cu sora mea despre cuvinte, desigur, folosind cuvinte. De fapt, în ultimul an, mai mult decât obișnuit, cuvintele au ținut loc de mimică, gestică, îmbrățișare, căldură. Fără cuvinte este infinit mai inconfortabil, nu mai spun de tristețe. Dar măcar avem cuvintele și dacă totul pe lume pare că prin abuz se micșorează, se autolimitează sau se distruge, odată ce legăm cuvânt de cuvânt și iar de cuvânt înțelesurile și rezultantele devin tot mai impresionante. Sau au măcar șansa asta. Pornesc în acțiunea asta atât de banală, dar totodată atât de curajoasă de a înlănțui cuvinte oarecum fără un scop pragmatic, concret, deși, dacă stau să mă gândesc mai bine, însăși ideea că cuvintele au darul de a te duce în locuri necunoscute mă mână acum în a le emite și alătura. Cu alte cuvinte, cuvintele sunt instrumentele cele mai la îndemână ale creativității. Si totuși, de ce sunt oamenii în general așa de puțin creativi, dacă au, cum spuneam, armele în buzunar? Poate pentru că n-au nici cea mai vagă idee că dețin așa ceva. Si, cum mă așteptam de altfel, cuvintele mele m-au dus într-un loc oarecare ce are poate doar tangențial legătură cu necunoscutul în care aș putea să ajung. Pe de altă parte, în ciuda faptului că tangențial înseamnă doar un punct și numai unul, (aici aș dori să condamn nesatisfăcătorul și arogantul adverb ”doar”), acel punct de tangență sau, mai bine, PUNCTUL, este minimul și maximul pentru orice relație sănătoasă. Cu alte, desigur, cuvinte, PUNCTUL reprezintă pentru tot ceea ce se conectează pe lume ce este pragul excitabilității neuronale din legea biologică ”totul sau nimic”. Hmmm, iată-mă unde mi-s! Sunt tot eu, cea care leagă cuvinte zorită de copilul căruia i-am promis că-i împrumut laptopul pentru ora de pian, zorită așadar să tastez cuvinte mereu cu grija de a le da cumva un sens, dar tot la fel de conștientă și în cele din urmă mulțumită că propozițiile mele nu se remarcă, nu azi, printr-un sens coerent și arogant, cum, cu părere de rău o spun, o fac sensurile întotdeauna. Zic ”cu părere de rău”, dar mă alint, pentru că (țin să punctez acum că evit de cele mai multe ori să folosesc cuvântul ”deoarece” pentru ciudatul motiv că rimează cu ”șoarece”, iar mie îmi este frică de șoareci), (deschid o nouă paranteză ca să vă spun că mi s-a făcut nespus în cuvinte de milă de cuvântul ”deoarece”, fiindcă simt că îl nedreptățesc, de aceea promit să-l folosesc chiar acum), așadar scriu despre părerea mea de rău că ar fi o alintare, deoarece (uf!) eu, una, nu cred în regrete. Ce vrea să spună autorul, ar putea întreba unii. El ar părea să spună că atâta vreme cât întoarcerea în timp pentru a schimba ceva rămâne doar în imaginație, regretul pentru ceva ce nu a fost, dar ar fi putut să fie nu este decât o biată aroganță neconștientizată a celui ce regretă. Concluzie imediată: nu găsesc niciun motiv bun să îmi pară rău că sensurile sunt înfumurate. Concluzie târzie: nu îmi pare rău. Doamne, ce grozăvie de treabă este înșiruirea de cuvinte! In clipa asta mă simt ca un explorator de, hmmm, desigur că nu știu de ce din vreme ce am pornit de bună voie în necunoscut. Important e că mă simt ca un. Si mai important este că mă simt ca. Si de-a dreptul nemaiauzit (că doar vorbim despre cuvinte) de important că mă simt. Si ca să închei cumva poetic (că dacă nu ea, atunci cine) (cine ea? poezia): cel mai important sau esențial este că simt. Am pus punct, simt nevoia să o spun, pentru că sau deoarece (wow!) sunt complet nemulțumită de simbolul insignifiant care i s-a dat punctului. Adică PUNCTULUI. (PUNCT)

PS: nu vă sfătuiesc să căutați o explicație pentru colajul fotografic de mai sus sau vă sfătuiesc să găsiți una, eu, una, o am pe-a mea.

Amânare

Nu sunt gata pentru pornirea naturii. Mă mișc cu încetinitorul, ca pisica tacticoasă de pe gardul vecinilor. Sper nesăbuit că lentoarea mea ajută la amânare. Să amân startul lalelelor, veselia mierlelor dis de dimineață, dezghețarea iazului, descălțarea ghetelor, ascultarea acordului celui mai adorat, să amân exaltarea pe care fiecare primăvară mă face să o simt, fiindcă odată stârnită în prima celulă, se naște cu ea și disperarea că vine iarăși vremea când se va termina. Și totuși.

Zero-zero, time!

Ziceam în dreptul acestei poze pe facebook că Kiti apără bradul de ea însăși și, chiar dacă o face în joacă și cu zâmbetul pe buze, până la urmă exact asta face, apără bradul de ea însăși (Kiti fiind pisicuța atrasă iremediabil de pomul împodobit), întrucât stă cu spatele la el, iar intențiile ei sunt orientate către noi. Este complicat să te socotești cumva detașat de tine, adică să descoperi și să antrenezi abilitatea de a te apăra de tine însuți. A-ți întoarce spatele, așa cum face Kiti față (mă rog, spate, hihihi) de ținta către care are intenții distructive, nu înseamnă nici negare, nici indiferență, ci un fel de retragere strategică pentru reculegere. Bătrânul și hulitul an a fost predominant un an în care s-a respirat greu. Jur că simt și milă alături de nemulțumirile trecătoare (ooo, ce fericire că au fost doar nemulțumiri trecătoare) pentru acest an care putea să fie foarte bine altul, nu? Si totuși, dacă privesc anul meu 2020 ca pe bradul de Crăciun asaltat periodic de către Kiti, iar pe mine ca pe Kiti, poate că îmi este de folos să îi întorc spatele tactic și să privesc încrezătoare în zarea fără margini, dar numai atunci când nu uit de ce o fac, anume ca să-l apăr. Eu sunt și bradul de anul ăsta, sunt și bradul de anul trecut, sunt toate coniferele care m-au impregnat cu rășina lor vreodată. Bătrânul și hulitul an a fost predominant un an în care am respirat greu. Dar am și râs în hohote, am plâns de frumusețe, am pansat răni, am îmbrățișat oameni și animale, iar toate astea le-am alternat sau suprapus peste anxietatea inspirației insuficiente. Știu că multora le este mângâietoare renunțarea simbolică la anul care trece și dacă cineva înțelege impactul resetării la zero pentru speranță și încredere, atunci aceea sunt eu, pentru că iubesc jocul de tenis, totodată deși mă joc trăind, eu, una, nu îmi trăiesc viața ca pe un joc, la care pot să renunț oricînd, doar e un joc, nu? Ironic sau doar întâmplător, dar nespus de frumos, acum, în timp ce scriu în jurnal, se derulează în playlistul meu variante diverse ale standardului de jazz Perdido, hahaha. Zero-zero, time!

Magii de sezon

Mă gândesc că facebookul, cu arhivele sale din care ne servește zi de zi câte o porție mai dulce sau amară de amintire, ne obișnuiește, probabil involuntar, cu ideea de îmbătrânire. Cu cât înclinația de a ne dezvălui amintiri se intensifică, cu atât devenim mai…înțelepți. Pe de altă parte, toată această aducere aminte ce stă sub titlul ademenitor memories are mai degrabă decât meritul fiziologic, scopul trivial utilitar. Dar nu ăsta mă determină să mă gândesc acum la amintiri. Este marea sărbătoare creștină pentru care fericit suntem împreună zilele astea, iar dispoziția melancolică pentru rememorare este, cred, un fel de sentiment intrinsec al Crăciunului, sentiment din care se nasc toate emoțiile, să le zic, mai concrete, mai direct și mai evident legate de petrecerea timpului familial și familiar al zilelor. Amintirile, aceste construcții prețioase ale minții, construcții solide sau mai șubrede pe schelete de trup și întâmplare, estetizate, dar mai ales concretizate prin parfumul trăirii autentice a sufletului. Cumva, într-un fel destul de halucinant și greoi, toată modernitatea pe care o înfruntăm revoltați sau resemnați sau neutri, da, în ultimul an cu predilecție pe facebook, ne duce rotund pe unde trebuie să ne ducă. Vreau să spun că în ciuda greutăților pe care astăzi toată omenirea le înfruntă ne aflăm încă pe o potecă sigură de petrecere, pentru că fiecare pas și fiecare strigăt pe care le emitem au șansa să se facă amintire, iar ăsta este cu siguranță un mare dar și o minunată promisiune a bucuriei.

Simplu?

Mi-a spus odată din senin cineva că eu nu sunt o ființă mai bună decât este el, acel cineva, sugerând că aș putea socoti astfel oamenii, într-o ierarhie absurdă a bunătății, în vârful căreia m-aș afla eu; mi-am amintit despre asta acum, când alt om, dintr-un alt spațiu și timp, a ales, probabil tot ca urmare a unei logici asemănătoare celei de mai sus, să mi se adreseze, ignorând, poate neconștient, regulile simple ale bunei cuviințe. Nu-mi amintesc de când am început să fiu mai atentă la lumea din jur, dar mi-este destul de clar că liniaritatea, citită ca simplitate, așadar opusă complexității, este o aproximare cel mult didactică a realității obiective. Nu sunt dispusă să acord niciunei entități prezumția de simplitate, uneori în ciuda aparențelor, de unde improbabila mea tendință de subordonare a lor. Este cu totul adevărat că limpezimea în gândire ține covârșitor de putința de descompunere, deci simplificare a lucrurilor, din perspectiva asta mi se pare fascinantă percepția de simplu a unui fenomen de altfel foarte complicat (de exemplu rezolvarea unei probleme de algebră sau descifrarea unei partituri muzicale), iar acesta este în cele din urmă într-un fel paradoxal. Să fac ca lucrurile să-mi pară simple, prietenoase, fără a-mi compromite considerația pentru complexitatea cu care sunt dăruite este deviza și este și credința mea, iar pentru acest rezultat nu sunt decât indirect răspunzătoare, dar cu totul recunoscătoare. Da, sunt doar norocoasă, știu. Simplu?

PS Astăzi am servit la prânz trei feluri de mîncare, o supă roșie, niște paste verzi și un tort maro.

Niciun nod nu rămâne înnodat

Este fascinantă constanța cu care absolut fiecare inconstanță, instabilitate tinde să fie compensată, e adevărat, într-o mult prea variabilă bucată temporală, dar totuși, în mare și în mic. Gândul că o succesiune adesea aleatorie de fenomene și petreceri nu întotdeauna limpezi are o țintă clară, armonizarea, compensarea de care spun, este pentru omul chinuit de întrebări un gând liniștitor, acesta își poate din când în când odihni sau chiar ameți neliniștile, în definitiv este și el, la rândul său, una dintre entitățile generic schimbătoare, așadar nu are neapărat meritul sau responsabilitatea să fie în control desăvârșit. Mă duce gândul pe asemenea căi mai ales când îmi socotesc proximitatea cu, evident, relativ întâmplătoarea și incontrolabila mea parte optimistă, ca urmare a inflamării neavenite, compensatoare a părții mele pesimiste. Pace!

Entomologice

De mai multe ori mi-a trecut prin minte ideea unei compensări naturale de care se bucură Kiti, în schimbul deznădăjduitoarei ei rătăciri sociale să fie aproape miraculos înzestrată cu un fel de vedere/atenție telescopică aptă să pătrundă din golul relativ al proximității imediate în golul cel mai golit de caracteristici observabile în mod normal cu ochiul liber. Cu cât imaginea care i se arată se vrea mai generală, mai cuprinzătoare, cu atât abilitatea de a o percepe și a o desluși este mai ștearsă, mai neimpresionantă. Asta este categoric o certitudine, cel puțin la nivelul meu limitat de comprehensiune a unei minți atât de impenetrabile ca a ei. Dar toată energia lumii o petrece și pe ea, cum ne petrece și pe noi toți, om, animal, frunză, copac, celulă, membrană, atom, așadar unde se transformă și în ce se materializează porția ei? Din nou îmi socotesc cu grijă notele în minte (menționez aici că faptul că mi se strâng notițe în minte, uneori de o ordine exemplară, la liniuță, nu poate fi esențial meritul meu, sper că suntem foarte bine înțeleși măcar la nivelul ăsta), deci observ și am grijă să nu observ degeaba că, atunci când lumea simplă înconjurătoare atinge punctul critic de haos, privirea ei (și când spun privire nu mă limitez doar la acțiunea de a vedea cu ochii, ci la toată simțirea și rațiunea cu care cuprindem și deprindem) se rupe (refuz categoric să spun coboară, din cauza conotației de inferior pe care coborârea o are), deci privirea i se rupe de sensul comun atribuit și suferă o focalizare dramatică care îi arată o lume nevăzută sau mai degrabă ignorată a celeilalte realități, cea micro, pe care oamenii s-au dezobișnuit să o mai bage în seamă. Cred că ei îi este aproape imposibil să se întrebe cine sunt eu, adică ea, dar atunci când, de exemplu, se servește singură cu o fărâmitură de pâine din spatele unei furnicuțe, am în afară de veselia pe care comicul situației o stârnește și un fel de mulțumire greu de explicat că ea poate să declanșeze undeva, la un nivel oarecare, dar nu chiar oarecare, un proces rotund, fluid, cu o naturalețe până la urmă binecuvântată, și că, în ciuda tristei evidențe sociale de inadecvare și neacceptare există totuși o armonie, indiferentă la specii și clase, în care și ea trăiește. Genul ăsta de impresii nu sunt pentru mine lecții de viață, ci sunt dovezi de umanitate.

Nu neapărat în oglindă

14494717_10210715668477928_1888085337770377315_n

 

Mi se întâmplă deseori ca după ce cineva îmi spune că îi place un anumit text scris de mine să recitesc acel text, imaginându-mi că sunt acea persoană binevoitoare cu scriitura respectivă, să tresar la o anume idee sau înșiruire de cuvinte la care cred că cititorul care atunci devin eu s-ar fi putut emoționa, să îmi trimit mie însămi confirmarea și încrederea pe care o simt cumva în celălalt și în aprecierea sa. Nu este vanitate asta, întrucât vanitosului îi prisosește curajul și autosuficiența, iar eu sunt un om temător, ci dimpotrivă, aș zice că neîncredere. Dar îmi dă un oarecare confortabil sens al conviețuirii să îmi imaginez că pot să fiu celălalat pentru o clipă și că suntem mai degrabă neîntâmplător în contact pe lume.

Cuvânt

 

rasarit

 

Prin ce mecanism obscur impresia unui cuvânt rostit într-o conversație se desprinde iar și iar din universul de impulsuri cu care creierul ne este impresionat fără oprire? Cum se întâmplă lucrătura asta neuronală incomprehensibilă prin care umbra codificată a unei vorbe rămâne să își emită ecoul vreme îndelungată? Este comun să auzi, de exemplu, un cuvânt care îți atrage atenția, poate muzicalitatea lui, poate dimpotrivă, poate emoția pe care o leagă el sau chiar reprezentarea sa fizică, iar acest cuvânt să îți atragă spontan atenția către el însuși sau către reflecția lui în emoție, gând sau realitate palpabilă o vreme mai scurtă sau mai lungă. Mă gândesc la toată această măiastră îndrumare intrinsecă a minții noastre cu anxietatea neapărată a timidului aflat înaintea unei mulțimi, dar totodată cu liniștitoare speranță. Nimic pe lume nu pare mai imposibil decât cuvântul pentru Kiti și nu ignor mai nimic când afirm asta, nici emoția, nici performanța probabilă a trupului, nici înțelegerea, nici curiozitatea. Să ai puterea înnăscută să strângi și să iubești cuvinte este pe cât de obișnuit omului, pe atât de extraordinar prin prisma mașinăriei care generic funcționează cumva.

Nu mi-au plăcut niciodată mușcatele. Poate parfumul lor greoi, ca al unei pivnițe umede, impregnate cu microorganisme ancestrale, poate asocierea lor cu otrava pe care o conțin, poate numele de victime perpetue, nu știu. Până la urmă sunt doar niște biete și totuși inofensive flori. Dar nu pot să nu le observ pe la ferestre, terase, în ciuda faptului că nu sunt suficient de generoasă pentru a le aprecia frumusețea care le fac flori.

Septembrie

M-am născut la început de septembrie, mă mint că m-am născut vara. Vara este ca o piesă muzicală lungă, atât de frumoasă încât nu crezi că se poate vreodată sfârși, până când. Dar eu mă mint și, încă dinainte să se termine, o dau înapoi, o reiau de la capăt, fiindcă nu apucă să ne dea ultimul acord și mi se face dor. Apoi vine toamna. Dar ca să vină ca lumea, trebuie să uiți de dor. Mi se face dor de mine cea cu un an mai tânără, mai puțin rumenită la trup și suflet, mai ușor de atins și totuși incredibil de puternică. Mi-e dor de naivitatea cu care îmi detestam vulnerabilitățile acum un an, iar pentru că doar mă mint că este încă vară, plâng puțin de dor. Știu că am fost frumoasă astă vară, fiindcă am dat vara înapoi și m-am revăzut în ea. Astăzi e septembrie și nemaifiind sigură de vară, nu mă uit în oglindă. Când am tras de dimineață draperiile dinspre răsărit, mi-a răsunat în urechi o muzicuță caldă, curgătoare și adâncă, ce m-a emoționat, iar mie nu îmi place sunetul muzicuței în vreun fel special. Nu caut semne în lucrurile care mi se întâmplă, fiindcă ceea ce se întâmplă oricum lasă semne. Incă nu s-a instalat, dar când o va face, eu voi fi uitat de dorul meu si voi fi din nou o puștoaică naivă, că ăsta e mersul.

 

WhatsApp Image 2020-09-10 at 17.39.28

Am ademenit-o cu un pumn de nisip ca să intre în mare, ea a intrat, dar n-a apucat să se emoționeze, căci nisipul s-a pierdut printre degete în mare

De multe ori îmi trece prin minte gândul că totul este prestabilit pe lume, dar nu este nicidecum un gând mistic, metafizic sau, Doamne, ferește!, conspiraționist. Prestabilit, adică dat, pentru că ce este a fost dat, adică independent esențial de voința noastră sau chiar de efortul nostru, judecat sau, mai bine, prejudecat fără milă ca privilegiu sau defavoare. Desigur că rațiunea cu care suntem fericit înzestrați ne poate evidenția datul în sensul pe care îl dorim sau nu evidențiat, dar nu despre silința pe care o arătăm este gândul meu. Ci despre faptul ireconciliabil că judecata omenească duce paradoxal și decisiv la nașterea prejudecății care tinde să-și suprime născătoarea. Prejudecata este fundamental o nedreptate pe care nu o poți uita niciodată. Este o crimă înfăptuită cu zâmbetul pe buze. Ceea ce mă face brusc optimistă: iată cum evaluez nocivitatea presupusă a prejudecății în dependență directă de emoția iscată. Iată-mă socotind rațional emoția ca relevantă și revelatoare a unei stări de fapt. De aceea mă tot vede lumea când și când strigând, ”hai să ne emoționăm!”

 

WhatsApp Image 2020-08-01 at 16.42.51

 

Nu suntem ce părem a fi

Cei mai răsfățați dintre oameni au pretenția că experimentează aproape tot ce se poate experimenta pe lume, dar, deși neprevăzutul apare negreșit într-un experiment care aduce cunoaștere, ieșirea din zona de confort este foarte bine aproximată și adaptată la posibilități. Cu alte cuvinte experiența omului modern și emancipat este extrem de limitată. Ne găsim deodată singuri și nespus de dependenți pe lume și ne ia în brațele ei disperarea. Pe asta nu am apucat s-o calculăm, în ciuda faptului că puteam s-o facem. Ne organizăm decent viețile chiar și așa. Suntem niște eroi contrafăcuți. Invingători prin neprezentare. Nu prea ai cum să fii altfel în zona noastră de lume. Doar dacă

 

Pericle

 

Contradictoriu

papadia

 

Găsesc un timp să citesc. Împotriva rațiunii care socotește că într-un timp lung al izolării, deci practic al nemișcării, trebuie să încapă un număr neobișnuit de mare de pagini citite de carte se află constatarea seacă, contradictorie că nu prea citesc. Contradicția pare să fie esența reconciliatoare între rațiune și intuiție. De exemplu, acum, când fericit găsesc timp pentru citit, copilul cel mai mare mă întrerupe cu glas plângător, ”mamă”, sunt chemată în ajutor, fapt care nu-mi este străin, nici indiferent în ciuda obișnuinței mele de a-l percepe, nici măcar perturbator, fiindcă da, perturbă un echilibru mic. Nu mai citesc. Încep să socotesc. Douăzeci de ani (douăzeci de ani!, douăzeci de ani!) de ”mamă” de-un fel, încă treisprezece de alte tonuri de ”mamă”, apoi, chiar de nu sunt asemănătoare cu celelalte, alți optsprezece ani de chemări absolut insistente am în minte, nu neapărat deslușite, dar acolo, reverberând imperios înlăuntrul meu înțesat fără milă de receptori specifici de mamă. Si totuși eu, omul încă tânăr care mă aflu (deschid paranteza să mă dezvinovățesc, atâta vreme cât omul îngrijește copilul dependent oricât de mare ar fi el, acesta va beneficia sau va putea măcar spera la un soi de tinerețe eternă- închid paranteza nu înainte de a nota o altă contradicție), așadar eu mă aflu la o vârstă care, rațional calculând, nu se suprapune cu impresia pe care aglomerația de chemări cu care sunt blagoslovită mi-o face. Unde și în ce constă atunci toată această nepotrivire? Socotesc acum, când eu, omul concret, cu gândul încercând să înțeleagă niște abstracțiuni, că în absența contradicțiilor pe care raționamentul ni le înfățișează, nu am avea privilegiul să ne încăpem nouă înșine. Cu alte cuvinte, fără revelații contradictorii nu ar exista împăcare. Deocamdată mă las dominată de concret și aștept un alt timp prielnic, cât se poate de numărabil pentru citit.

”Arde în mine și mă frige-căci cel ce arde sunt eu!-o nevoie irezistibilă de frumos și perfecțiune.”*

Mă gândesc la tot ce se schimbă împrejur și înăuntru, mă invit să găsesc în schimbarea care mă mută din loc în loc, uneori cu o repeziciune care mă amețește la propriu, deși ea nu ține nicidecum de vreo dinamică concretă, și care mă poate rătăci momentan, să găsesc niște frumusețe. Mă gândesc la perfecțiune ca la o entitate estetică imuabilă, o operă de artă de exemplu, dar în același timp cred că perfecțiunii nu poate să-i fie proprie starea de permanență sau constanță, din prea evidentul motiv al multitudinii de schimbări care mă modelează emoțional. Eu nu sunt astăzi cea de ieri, în ciuda faptului că mă percep ca fiind inventată esențial din aceleași anumite componente care sunt într-adevăr schița mea, ci sunt tot ce am trăit până ieri amestecat cu ce mă schimbă astăzi. Cred cu mintea că schimbarea trebuie întâmpinată mai mult decât cu fricile mele înnăscute sau cele dobândite. Mă străduiesc să o cred și cu inima.

 

90094699_10221825731422558_8663152213754904576_n

 

*Ivo Andric

clicclicclic

84418748_538224760376915_8168314978449752064_n

 

clic-clic-clic-clic… (niciodată, clic,    clic,    clic,    clic,….)

ca o inimă tahiritmică ca pulsația unui swing nebunesc ca REM din timpul somnului

până la clic-ul ce te scoate din minți

CLIC-ul

întunericluminăîntunericluminăîntunericluminăîntuneric

vertij

(dacă ar fi să fiu un comportament obsesiv aș fi unul mut, orb, anosmic, surd, sunt sigură că pot găsi unul)

(pe de altă parte, ce ar mai rămâne din mine să mă facă obsedant?)

cum, Doamne, să te împaci cu obsesia care nu ești tu și nici nu e a ta?

 

Nevoia de constanță sau nebunia care se cere pentru a trăi mai puțin nebunește: fiindcă am ajuns la subtilitatea de a o simți pe Kiti că va începe să apese întrerupătorul de lumină, sunt pregătită să-i rezist. Pe primul clic închid ochii, pe al doilea îi deschid, pe al treilea îi închid iară, pe al patrulea îi redeschid și așa. Nimic, nicio impresie nu se pierde, totul, zice că, se transformă (în ”tu ești normală la cap?”). Destul de, în definitiv sunt aproape singură cu mine în bucătărie.

Pe de altă parte, ninsoarea de azi-noapte îmi amintește de copilărie. Prima ninsoare a iernii sau cea mai aromată madlenă a bucuriei din copilărie. Pe de altă parte, adică despre clicul de mai sus. Te duci la culcare cu ochii deschiși, rămâne pe retină imaginea generică a lumii înconjurătoare, default-ul, câmp, drum, câine, mașină, floare, pom, închizi ochii; de undeva de foarte de sus cineva face clic, stinge lumina; apoi deschizi ochii, crezând sceptic numai în ceea ce ai văzut cu ochii tăi, dar dai de minunea albă; te bucuri în ciuda faptului că te orbește zăpada; nu te grăbești să aștepți următorul clic.

1+1=1

17FEC2E0-4EAA-47B2-94A6-98F3D7AA4FA9

 

Mi se pare fascinantă expresia profund organică a emoției. Nu mă miră neapărat fiziopatologia acestei “sănătoase” unități, cât mă emoționează în sine această reverberație trupească a sufletului, precum mă emoționează o operă de artă, nu atât prin complexitatea tehnică de apariție, ci prin atingerea divină asupra mea. Patima îngrijorării mele de mamă materializată într-un stomac arzător, iată cum, ironic, teoretic impalpabilul se cere atins (chiar cu toată palma) de către preponderent raționalistul ce sunt.

Incă o notă. Legat sau nu de impresionabilul meu stomac (aș zice că fără legătură), deși n-am trăit prea des, conștient, misterioasa comunicare telepatică, m-am surprins zilele trecute limitându-mi inexplicabil (mereu este nevoie de explicații) pornirile pofticioase dinspre frigider, cu un pregnant și înduioșător sentiment de suprapunere peste așteptata durere probabil resimțită de Kiti după intervenția dentară suferită. A-mi refuza covrigii de Buzău, această băbească și cât se poate de neaoșă alinare digestivă, deasemenea această cât se poate de nesofisticată plăcere culinară vinovată nu este, vezi bine, lucru puțin. Nu mai spun și de abilitatea mea superexersată de a-mi potoli poftele gustative ascunsă de nasurile sensibile ale copiilor mei spioni. Spun totuși cât de recunoscătoare mă simt, mulțumesc!

Esențial melodia

Cuvintele sunt la fel de abstracte precum este, să zicem, o impresie. Inșiruirea aceea mai mult sau mai puțin muzicală de litere să ajungă să compună un înțeles, iată un motiv valid de fascinație. Era o glumă, când eram mică, cu Bulă care învățase din tabla înmulțirii doar melodia, glumă despre care gândesc acum că ne aducea eventual zâmbete doar pentru că o judecam superficial. Doar melodia, dar, aș completa, esențial melodia. Mă uit la biata Kiti cu câtă indiferență pare că se petrece pe lângă cuvintele cu care o înconjurăm, nu doar indiferență, ci aproape talent, fiindcă se ferește grațios de ele, și nu-mi pot explica de ce nu se poată lăsa încântată de ele. Unde se ridică zidul? Inaintea înlănțuirii aparent de neînțeles a literelor, în fața totului pe care-l formează sau a sensului pe care fericit cei mai mulți oameni îl știu fără a face nici cel mai mic efort? Se pune un zid zgomotos de sunete în loc de cântul familiar cu care ne-am născut? Sau i se face o prăpastie între energia unui singur cuvânt și cea a cuvântului care-i urmează natural, aproape chimic? Cum se face că nouă, celorlalți, nu ni se perpelesc neuronii (sau măcar nu ne doare perpelirea lor) pentru a vorbi sau scrie sau lega cuvinte nesfârșite, abstracte între ele, iar lor, oamenilor ca Kiti, le lipsește acest dar înnăscut. Iată de ce spun și subliniez, esențial melodia. Uneori melodia este frumoasă ca un concert de Mozart și atunci chiar nu mai contează cât de abstracte sunt cuvintele care se cântă, ajungi să o știi și să o iubești (cum adoram eu numele Genevieve, la un moment dat); dar alteori melodia vorbelor curgătoare ni se cântă dizarmonic, agasant, dureros și nu doar că nu o reținem, ci refuzăm să o înțelegem sau chiar să o ascultăm. Acesta fiind înțelesul înșiruirii mele de cuvinte, nu pot decât să mă conformez propriei mele interpretări a melodiei și să las muzica să cânte până la încântare.

 

80772247_10221073388694460_5756179805062037504_o

Ariespiisiti

Primum non nocere ni s-a spus la cursul de bioetică și mie mi-a sunat foarte pregnant în creier atenționarea pe care o exprimă expresia asta. Autoritatea implicită a meseriei de medic este de bun augur, dar poate deveni o capcană ce-ți maschează frustrările, neputințele, limitările, epuizările.

In primul rând nu face rău ar putea să fie un îndemn explicit și în cursul de etică al viitorului profesor, pedagog, cât despre cei ce devin părinți Dumnezeu cu mila. In urma unor gânduri despre copii, părinți, relații, temperamente, am avut această revelație: ”primum non nocere” nu este decât punerea permanentă la îndoială a autorității mele profesionale și parentale, dobândită mai mult sau mai puțin aleator, este esența legăturilor sănătoase, a încrederii dintre noi și totodată esența curiozității către cunoaștere, deci premisa desăvârșirii spre care am putea tinde.

 

73417754_10220824943403483_4582742392733433856_o

Fotograf din suflet

Când mi-a spus Laura că eu fac mai multe meserii, nu ca tot omul, una sau două, și mi le-a enumerat, a omis-o pe aceea de fotograf. De fapt, să le zic îndeletniciri. Așadar mă îndeletnicesc uneori cu fotografia și trebuie să declar că dacă ar putea observa cineva vreo urmă de frumusețe în instantaneele mele, meritul este esențial al modelului și al modelelor mele. Catinca este nespus de creativă în construcțiile corporale, dar și sufletești prin care se reprezintă, posturile ei adesea profund estetice par a căpăta simbolic valori absolute, perfecte. Am mai spus că îmi place să-mi imaginez că toată această aplecare către exprimarea fermă, abstractă are de-a face cu propria mea fascinație și aplecare spre matematică, într-un fel moștenirea mea genetică. Si cum spuneam, cochetând eu cu arta fotografică, dar mai ales observându-mi cu multă dragoste modelul, am regăsit în câteva dintre lucrările mele aura iubirii cu care l-am fotografiat, ceea ce este fără îndoială un semn fericit. Am primit în plus și alte semne fericite de la oameni, astfel că iată-mi două fotografii pe care le iubesc expuse în cadrul Arts & Disability, evenimentul organizației Supereroi printre noi, la sediul British Council București.

Mă voi cita pe mine însămi de pe descrierile celor două fotografii:

Mâinile. Expresiile mâinilor sunt oglinzi cinstite ale trăirilor noastre, de unde le vine și frumusețea aceea plină, elocventă. Mâinile moi, subțiri și delicate ale fetei au căpătat un soi de înțelepciune vie. Iși spun povestea singure, nu uită nimic, totul este scris în liniile și adânciturile lor fine. Expresia lor, de-o dureroasă sinceritate, pare uneori un strigăt de îndurare, o rugăciune de pace interioară, un scâncet resemnat de tumult necontrolat. Aici se sprijină de ele, reperul ei de pace.

 

Detașare. Insensibilă la îndemnurile de a ni se alătura, copila pare dăruită cu o forță neobișnuită: atenția extremă către propria intimitate. Niciun dram de energie nu se risipește în van, iar cea mai mică clintire pare un act ușuratic. N-aș putea bănui ce formă îmbracă această concentrare în conștiința ei și n-am sănătoasa îndrăzneală să sper c-aș putea afla vreodată, însă am totuși încredere că toată această stăruitoare și excepțională orientare a atenției îi dă confort și un crâmpei de fericire.

 

79708331_10220817386974577_2687601520916037632_n

O poe-ZI-e

Se petrece o tăcere nespus de poetică la marginea bucătăriei, tace Kiti din toți porii și toată suflarea, lipită de ușa de sticlă.

De ziua națională mi se întâmplă să nu ies din pijama, să nu ies din casă, în general să nu ies din rutina obișnuită. Cum mi se întâmplă la fel și într-altă seamă importantă de zile ale anului, pot spune că ador să-mi petrec zilele ca pe niște sărbători. Ah, am uitat că am copt biscuiți în formă de steluțe și brăduți, totuși nu cred că pot fi acuzată de festivism.

Cu toate că cei mai mulți dintre noi nu ne manifestăm artistic în sens propriu, se află printre noi oameni a căror privire le dezvăluie potențialul acesta de exprimare și nu doar privirea. O recunosc și îmi amintește de bunicul meu imaginea marelui muzician pe care-l ascultăm la tv la miezul zilei. Nu vorbesc despre înțelepciunea practică a vieții, ci despre înțelepciunea de emoționare la care nu se ajunge cu una, cu două.

Numărăm cam zece ore de matematică în două zile, le numără mai mult Felix, la început cu uimire, apoi cu ceva mândrie și cu intenție de recompensare. Imi dau cuvântul că nimeni n-a fost vătămat în procesul respectiv, ba dimpotrivă zic, se poate să se fi produs ceva transformări protectoare pe termen mediu și lung cu cei în cauză.

Din cauză Catincăi însă, lucrurile nu stau chiar atât de simplu precum ar putea părea. Totuși astăzi are înclinația de a tăcea poetic, cum am spus, de aceea ne vine ușor să nu ne complicăm.

78877599_10220806379659401_395507299017293824_o

 

 

Statornic

Imi dă un sentiment bun să mă regăsesc în anumite timpuri la fel de îngrijorată, cu aceeași bucurie sau chiar cu gânduri asemănătoare precum m-am descoperit în trecut, în dimineața asta de noiembrie, deși caldă încă, dar umedă și încordată pe deasupra am trăit deodată impulsul de a-mi salva trandafirii înfloriți într-al nu știu câtelea val, fac o paranteză să spun că dacă mă tulbură feluritele forme de valuri, aș putea să mă las liniștită în voia valurilor de frumusețe, revin, abia după ce gândul spontan mă trece îmi reamintesc efectul conexiunii neuronale repetate și repetate în acord intrinsec cu a fi parte din natură, paradoxal simt că improvizez, căci despre spontaneitate vorbesc, pe aceleași partituri știute care mi se interpretează pe fundal, paradoxal pentru că sunt spontană, dar constantă, statornicia asta este cea mai puternică statornicie de care rar mă sinchisesc, de aceea tind să spun cu lejeritate adesea, de parcă aș fi un hipster, ah, ce nestatornică mă găsesc pe lume!

 

75543534_10220653027945704_1837500898876588032_n

Verde patinat

Am văzut atât de mulți bicicliști pe străzi încât pentru o clipă am visat că s-a dat timpul înapoi în Ljubljana tinereții noastre absolute. Astăzi ne trăim una dintre tinerețile relative care, fiind relative, sunt atemporale.

Doar în tricouri și pantaloni scurți, m-a trecut gândul că dacă ne trebuie o oră specială de vară/iarnă, ca o compensație pentru firescul la care nu ne putem lesne adapta, ce s-ar întâmpla dacă am da septembrie înapoi și l-am retrăi cu încă acea rămășiță de indiferență dulce față de transformare pe care calitatea de tânăr și solar ne-o dă. Să nu intrăm cu una, cu două în jocul capricios al sufletului, să-l amăgim cu un surplus de uitare și niște impresii spectaculoase de azur, să-l lăsăm chiar și mai mult în urma trupului, această entitate dureros de fidelă timpului celui curgător. Dar dacă toată rezistența asta sufletească superficială ar trebui deodată ruptă, să nu cumva să ne depășească cu totul tristețea, vai!

 

69246211_10220580635615941_3774446903589076992_o

Ecoul discret al îmbrățișării prime

Imbrățișarea primordială a vieții, despre care am scris aici, această nespus de emoționantă descoperire medicală, este dintr-o perspectivă romantică întâia exteriorizare sufletească a ființei ce se va face tocmai din acest motiv. Să știm de noi până-n adâncul cel mai accesibil al trupului cu care ne căznim cere revenirea la simplitatea percepută a începutului, cu iubire față de complexitatea adesea prea încâlcită în care ne găsim; cere să ne amintim. Poate că lui Kiti îi sunt prea ușor alterabile amintirile sau poate ele sunt chiar imposibile, dar ce mângâietor este să-mi imaginez că are totuși cale mai nesemnificativ mijlocită către întâia amintire, această primă vibrație necesară. Să-și știe singură mângâiere, apoi să-i vină doar bine din afară, iată cum îmi caut la rândul meu ecou în întâia îmbrățișare concretă a vieții.

 

74379936_10220408426230814_713896338521063424_n

Bun, bună, bune, buni

O revelație: ne naștem întâmplător, creștem și ne prefacem în viețile cu care ne-am trezit că trebuie să facem ceva, facem o seamă neînsemnată sau mai însemnată de lucruri pe această lume, de cele mai multe ori după niște canoane destul de aleatorii din perspectiva faptului că nu le înțelegem de la început, devenim sau ne străduim să devenim nu e prea clar ce, apoi punem noima vieții și a întregii noastre deveniri sub semnul întrebării. Sau nu. Mă gândesc la renunțările mele și aș putea să o fac cu disperare. Sau la limitările mele care nu sunt neapărat rezultatul nepăsării sau al lenei. Apoi mi se oprește gândul la toată suferința pe care o întâlnesc mai mult decât aș face-o în alte împrejurări și la fiecare chip care mi-a împărtășit-o chiar fără să o știe. Apoi am impresia că știu de ce trăim pe lume. Bunătatea! Pentru a fi buni unii cu alții, de-asta suntem pe lume!

70993306_10220074028631083_805288994857287680_o