Bogăție

De foarte puțină vreme fac cozonaci, din pandemie, de când am stat mai mult acasă și am gătit mult celor trei, deseori patru copii, și ei (prea) mult în casă. Nu e acțiunea concretă de a pune ingrediente laolaltă, apoi-mâncarea pe masă cea care dă bucuria, entuziasmul, pe care nu le pot nega, ci cumva impresia de bogăție, reconfirmată de fiecare dată când creezi ceva. Desigur, e simplu să negi echivalența presupusă, gătesc sau compun cu creez, dar nu sunt interesată în a nega negația. Cred că bogăția omului în sensul putinței de a crea este cu adevărat o speranță cinstită la starea provizorie de fericire, de care el este atras. Cu cât creația „afectează” mai mulți oameni, cu atât îmbogățirea este mai concretă, iar impresia mai ascuțită. Nici în a-mi face retrospective sau rezoluții la trecerea către anul nou nu sunt interesată, ceea ce este doar o opțiune care ține, desigur, în cazul meu, de dominația prezentului asupra a ceea ce sunt eu. In paranteză spun, chiar astăzi, pe când vorbeam cu copiii despre continua prefacere la care suntem supuși, mai exact despre cum progresăm în muzică, pasiune comună, ziceam că îmi recunosc fără îndoială și cu responsabilitate cele mai multe stângăcii pe care le-am manifestat și etalat în trecut și, evident, încă le fac și le manifest, dar că nu îmi este rușine cu ele, așa cum nu îți este sau n-ar trebui să-ți fie cu ceea ce faci de drag și dor și care nu lovește niciun alt om de aproape sau de mai departe de tine. Cu toate astea, în ciuda și în acordul oricărui argument de orice fel, acum, cu doar căteva ore înainte de Noul An, vă doresc mulți ani de creativitate înainte, că ei vor veni cu restul trebuințelor de bine, La Mulți Ani!

Cu armonie

Am timp să cred. In treacăt fie spus, timpul pentru a fantaza nu apare dintr-un surplus de timp (cum s-ar putea așa ceva?), ci dintr-o minus de conectare la concret. Uneori e frustrantă această irecuzabilă punctualitate a timpului, dar alteori e reconfortantă. Normal, că doar nu dă nimic cu rest pe lume.

De aceea cred

că fiecare are dreptul să-și închipuie o țintă către care să, bineînțeles, țintească. Curajosul.

că fiecare are dreptul să nu-și definească nicicum ținta, dar să meargă totuși fără oprire cât poate. Resemnatul.

că fiecare are dreptul să se îndoiască de autenticitatea propriului său scop și să-l schimbe sau să-l lase neschimbat. Scepticul.

că fiecare are dreptul să fie.

Cumva, în ciuda declarațiilor mele războinice punctuale către Kiti, cred că întreaga ei zbatere, și îi spun așa pentru că ea ni se arată adeseori prea frământată, este cât se poate de legitimă, iar impresia grea de împotrivire cu care ne încarcă este doar stângăcia noastră în a o înțelege. Și, pentru că nimic nu dă cu rest în natură, ea are darul de a nu ne lăsa inimile să pustiască amarnic. Poate, doar poate că și ăsta, așa șerpuit cum se face, trebuie că este un drum drept.

D(og)oare

Odată ce zilele dogoritoare de iulie se duc, mi se petrece o schimbare brutală de stare. Nimic nu mai e cum a fost până ieri, se reia ciclul de recompunere a formelor și intereselor, lumea devine un loc aglomerat și ridicol de aere de importanță. Cei mai mulți oameni răsuflă ușurați, dar mie mi-e prea evidentă transformarea ca să mă bucur imediat de o respirație cu adevărat ușoară. Si totuși. Privilegiul de a simți intens în arșița verii este relativ limitat din cauze cât se poate de concret-geografice. Cumva asta stă să confirme că adevărul meu, ca mai toate adevărurile, nu poate fi universal. Până la urmă ăsta e un fapt îmbucurător.

Graba

Am intrat ieri într-un magazin cu uși mari de sticlă transparentă să-mi iau o cafea și am pășit cu exagerat de multă precauție, ușile păreau larg deschise, dar cumva nu mi-am crezut propriilor ochi, pentru că am preferat să mă bazez pe simțul material, concret, cinstit, tactul. Si, pentru că n-am pipăit niciun fel de substanță materială, deci concretă, nici cu piciorul, nici cu mâna, dar, mai ales, nici cu capul, am intrat în magazin nevătămată, așa cum aș fi vrut probabil (dacă m-aș fi gândit vreo clipă acum zece ani să vreau sau să nu vreau să intru într-un magazin mai întâi cu capul) să intru și în trecutul despre care am amintit în paranteză în acel magazin de pe o străduță elegantă din Udine. Fiindcă nu pot ști de ce acum, după atâția ani, mi-am amintit de teribila lovitură pe care mi-am administrat-o singură atunci (cred că s-a înțeles că am vrut să intru (în viteză) în acel magazin (în care n-am intrat de la prima încercare, în ciuda vitezei)), dar pentru că memoria ei vie mi-a dus mâna brusc mângâietor la frunte și mi-a adus un surâs surprins de vânzător, i-am povestit acestuia întâmplarea. Băiatul m-a compătimit și a mărturisit/inventat o întâmplare asemănătoare, apoi m-a acuzat cu fermitate de prea-grabă. Aici am vrut să ajung ca să mă dezvinovățesc.

Graba. Acea stare sau mai degrabă ne-stare energizantă și amăgitoare a omului chinuit de nerăbdare sau înșelat de propria-i importanță. Graba sau paradoxala piedică în a face lucruri este ca un metabolism accelerat patologic sau ca o îmbătrânire prematură, pe care nimeni nu o dorește. Graba este amăgitoare pentru că îți lasă impresia că îți dă timp să faci, să fii, dar de fapt ți-l ia și-l accelerează, amețindu-te. Timpul accelerat al omului grăbit este ca un pahar de apă carbogazoasă rece pe care o bei în timp ce alergi, după o scurtă senzație de liniștire a setei, se lasă cu o îngreunare și o sete și mai mare. Graba acționează ca un feedback pozitiv, cu cât te grăbești mai tare, cu atât vrei mai repede. Sau ca un drog.

Jocul

Cred că unul dintre lucrurile cu adevărat folositoare pentru omul generic chinuit fizic, dar mai ales moral este să treacă prin viață ca și cum ar juca un joc. Cu iscusința de a înțelege rostul regulilor, dar și cu voința de a le accepta, cu generozitatea de a le oferi partenerilor de joc acces la creativitatea sa, dar și cu curiozitatea de a o primi pe a lor, cu mai puțină îndârjire așa cum un joc întotdeauna cere, totodată fără intenție de farsă, pentru că jocul, oricât de lipsit de seriozitate ar fi, rămâne totuși una dintre expresiile concrete și adevărate ale omului, și, nicicum în ultimul rând, cu acea dulce lejeritate a (auto)ironicului pentru care nimic și nimeni nu trebuie să fie și nici nu este excesiv de prețios pe lume. Desigur că îți poți pune întrebarea, cum rămâne cu cel care nu iese neapărat câștigător dintr-un joc. Dar răspunsul la întrebarea asta nu este atât de complicat, de fapt socoteala este simplă: Toți pierd până la urmă jocul, dar ăsta este cel mai puțin important lucru care se poate întâmpla. Esențial este să ai grijă cu cine joci.

Perspectiva de mai sus îi îmblânzește temătorului fricile, înșelatului dezamăgirea, arogantului înfumurarea, lacomului foamea, bolnavului durerea, egoistului nepăsarea, fanaticului credința. Cumva în timpul jocului, omul care-l joacă își va permite clipe de libertate totală, ce fericire!