Ne-a trimis Cătă un scurt video făcut cu AI cu Kiti care ne vorbește zâmbitoare. E șocant. Nebunie curată. Nu spui că nu e ea. Nu e nici unul dintre visele recurente cu Kiti vorbind. In vis nu îi văd liniile fine care îi formează expresia feței sau nu mi le amintesc. Cuvântul rostit este prin el însuși atât de prețios încât nimic nu mai contează pe lângă el. Si totuși. Tânjim sau atât de intens am tânjit la vorbele ei încât aș fi putut crede că sunt de ajuns pentru fericire. Nu. Nu. Am revăzut filmulețul și apoi l-am revăzut iar, seamănă atât de mult cu Kiti că anulează complet impresia că vocea nu e a ei. O văd și o recunosc, nu complet, dar o recunosc. Poate că Kiti nu are glas pentru vorbit, dar are glasul ei, are identitatea ei care, sigur, ar fi mai complexă cu vorbe, are expresiile ei care, sigur, ar rotunji-o mai neted.
Atunci, de ce șocant, înnebunitor?
Poate, cum crede Cătă, ăsta să fie viitorul pentru cei ca Kiti? Deviceuri care ne dau voce, ne dau cuvinte, ne fac mai puțin inadecvați?
Imi vine o idee. Ii pun filmulețul lui Kiti să văd dacă are vreo reacție. Normal, prima reacție atunci când te vezi este de ușoară stinghereală, te recunoști, dar parcă nu ești tu, dar știi că ești. Surpriză! Kiti e atentă, zâmbește ușor (o raritate), ba ar vrea să îi spună ceva fetei din video. Semn bun. Nu știu pentru ce, dar e bun. Când nu știi de ce, măcar caută să te simți bine.
Simt așa că, paradoxal, lipsa anumitor abilități, de altfel esențiale pentru a trăi decent, pe care Kiti ne-o demonstrează ne face mai adaptabili la acceptarea și înțelegerea nebuniei pe care ne-o pune AI în față. Da, mă emoționează, mă șochează, dar îmi dă o mică speranță. Poate, cine știe?
