Rest

by maria, Posted on 23/10/2020

Când Catinca face lucrurile care ne scot din sărite, evident, ne scoate din sărite și devenim răutăcioși, aspri. Când își arată bucuria prin gesturi tandre și pace în suflet, găsește numai bunăvoință în jur. Ai zice că socotelile sunt drepte și fără rest, ceea ce ar putea rotunji cumva conviețuirea. Numai că mai abstractă decât însăși perfecțiunea unei entități matematice rămâne detașarea dispoziției ei sufletești față de concretul pe care noi, ceilalți i-l oferim. Cu alte cuvinte, liniaritatea dependenței dispoziției ei față de a noastră se dizolvă într-o reprezentare dezordonată, neintuitivă, epuizantă. Dar aceste imparități nu sunt neapărat neobișnuite, ba dimpotrivă, le găsești în toate conviețuirile și totuși.

Octombrie târziu păstrează încă inerția verii aproape uitate deja, zilele sunt calde, însorite. Până și una dintre urechiușele Catincăi este moale, caldă, dar asta n-are de-a face cu anotimpurile și temperaturile lor. Are de-a face doar cu extraordinarul verii din octombrie-târziu ca fata să-și lovească cu sete urechiușa. Zilele astea sunt calde, iar îmbrățișările noastre-molatice și duioase. Tot de la ea către noi se desenează linia, doar că în cazurile astea se socotește un rest. Felix ar zice, un rest bun.

Doresc

by maria, Posted on 24/02/2018

Stă cuminte să-i strâng părul într-un mănunchi sărăcăcios la spate, n-are niciun motiv de a se plânge sau atât de cuminte așteaptă. De o vreme, de când îi e iarăși părul orchestră (licență poetică Ana Barton), mă caută un dor primordial de a-i descoperi rotunjimea perfectă a capului, iar toate simfoniile din lume nu mă pot ajuta. Trag de timp, iar Kiti nu se plânge. Trag părul cu palmele avide pe deasupra urechilor, ușor le ocolesc înspre gât în jos, orchestra se îmblânzește subit, trăsăturile chipului luminat se îndulcesc. Palmele au inteligență practică, sunt potrivite pentru mângâiere. Palmele au fost create pentru mângâiere. Copila iese transformată dintre mâinile mele. Nu zâmbește neapărat pe față. Doresc. Incă o clipă. Apoi cu gestul sigur, o altă dovadă de inteligență a mâinilor, Kiti își smulge elasticul din păr și îl aruncă departe. Inundație de sunete foșnețe.

Sunt bine, mulțumesc!

by maria, Posted on 25/08/2017

Sunt bine, mulțumesc. Se poate și mai rău, o spun cu toată convingerea, iată un motiv bun să afirm, sunt bine, mulțumesc! Când nu sunt bine, urlu ca fiara, de fapt devin o fiară inundată pe dinăuntru de adrenalină sau foc și pară, obrajii îmi ard, gura scuipă necuviințe, gâtlejul îmi flutură înfricoșător,…., deloc simpatic. Mă supăr pe fată, cred eu, ca măgarul din poveste; de ce ne urăște?, mă frământ neputincios, ca un aluat pus la dospit într-un borcan închis. Copila nu este generoasă, ea nu dă indicii sau le dă chinuitor de subtil, așadar rămân antipatică, mă mișc dezgustător în spațiile simțitoare din jur. Se simte pericolul în aer, eu însămi îl percep. Mă sperie mai tare fiara decât mă năucește pisicuța, realizez, ceea ce sporește frica. Mi-e frică de mine însămi. Mi-e frică. De mine. De răutatea mea, de prostia mea, de urâțenia mea, cu care nu doresc să mă obișnuiesc. Mi-e frică să nu mai pot să plâng, să ajung să urăsc, mi-e teamă că-mi dau feedback pozitiv care simt cum mă destabilizează. Caut soluții împotriva haosului în care fata ne obligă să ne recunoaștem. Dacă toată treaba asta ar fi o poveste spusă de Felix, s-ar găsi pe undeva un buton de rezolvare, cu siguranță. Dar nu, poveștile sunt povestite, iar haosul nostru trebuie trăit, trebuie trăit. Tânjesc după simplitate, iar spirala autodistructivă pe care uneori alunec este mult prea sofisticată ca să merite urmată. Încerc să nu mă mai supăr pe ea, să-mi pun mai puține întrebări imposibile, să fiu, simplu, să fiu. De-asta, vezi, zic că sunt bine, mulțumesc!

Ridicol, ca omul

by maria, Posted on 08/08/2017

Stau la birou cu fereastra larg deschisă către intrarea în casă a vecinului, cele două curți sunt despărțite de un gard scund din sârmă tapetat cu vegetație felurită tot mai deasă din fericire, fericire care n-are de-a face cu destul de obișnuita “rivalitate” a proximității, ci cu ordinea proprie a curții noastre care socotește la marginea gardului cu pricina un spațiu de joacă, cu masa de ping-pong, cu trotinete, biciclete, mingi, arc cu săgeți și altele, așadar fericire pentru că gardul pigmentat și parfumat de clorofilă mai ține din mingile rătăcitoare. Totuși el nu poate ține nimic din ceea ce Kiti își propune să arunce peste el (am zis deja că este un gard scund), uneori chiar și triciclete (!!!), noroc că mai ținem noi, ceea ce face ca după joacă să mai rămână la vecin câte un cotor de măr sau măr întreg, vreo șopârlă de jucărie sau tricoul de care s-a dezbrăcat Horică în timpul meciului de tenis ori un șlap sau chiar doi, în funcție de cât ne absoarbe activitatea pe care o facem. Iată-mă cum stau la biroul meu cu fereastra larg deschisă către vecinul-coș (față de care ne scuzăm și ne-om mai scuza până o crește și mai mare vegetația dintre noi), pe care îl văd pe după perdea cum culege un recipient de apă și îl aruncă cu of înapoi în curtea noastră, plasticul cade răsunător pe mochetă, oful vecinului ar putea fi mai degrabă îndreptățit dacă nu ar fi atât de răsunător, iar ăsta este chiar motivul pentru care m-am apucat să scriu, fiindcă ni se întâmplă și nouă să ne supărăm absurd pe Kiti când face nefăcute, de parcă nu am ști că înțelegem prea puțin din logica năucitoare a acțiunilor ei, ceea ce ar putea să ne cumințească mai degrabă decât să ne ridiculizeze, așa cum pe bună dreptate că ne face să arătăm, dar partea bună este că, dacă nu experiența, măcar timpul ne potolește pe lume, iar asta nu-i puțin lucru în favoarea timpului care tot trece.

Deschis

by maria, Posted on 25/10/2016

Kiti preferă ușile deschise. Ea este o ființă eminamente dinamică, deși unii ar putea numi-o hiperactivă. Ușile deschise ar putea să fie legate de dorința de mișcare, dar această ipotetică legătură nu are nicio importanță. Ar putea avea, dacă m-aș lăsa sedusă de înclinația mea romantică, dar cu toate aceste uși deschise de Kiti, posibilul meu romantism trece de bariera raționalului și îmi dă coșmaruri cu pereți mâncați de turme înfrigurate de șoricei. Deschise așadar, oricât de neașteptat ar fi spațiul pe care îl deschid ele. Ușile încăperilor, dulapurilor, sertarelor, sticlelor, cămășilor, epidermei, broaștei țestoase, umbrei, sacilor…Îmi amintesc cum într-o dimineață, pe când spălam eu visătoare două căni, șapte pahare și unsprezece lingurițe, am simțit deodată o împunsătură nu foarte ascuțită în spate, de care nu m-am speriat. Nici nu avea de ce să mă sperie o altă binecunoscută căutare de-a copilei de a deschide o ușă, chiar dacă cuțitul din mâna cercetătoare a fetei le-ar putea părea unora înfricoșător. Am fost de acord să-mi deschid măcar ușa spatelui, totuși, mai aveam de spălat cam opt lingurițe, iar Kiti s-a bucurat. Eu nu sunt neapărat împotriva ușilor deschise, dar trebuie să recunosc că prea mult spațiu deschis îmi provoacă crize de hiperventilație. Este interesant să spun ce tocmai am spus, pentru că mi se revelă o posibilă determinare a deselor momente de respirație superficială pe care i le înregistrez fetei, atunci când am suficientă atenție pentru ea. Nu mai respira!, îi ordon prostește adesea, iar ea îmi râde în nas, inspirând în hohote, și, când este excesiv de zeflemitoare, mai deschide încă o ușă. Să vezi ce a făcut într-o altă dată, era tot o dimineață, dar asta este mai degrabă o coincidență, pentru că nu am niciun indiciu că în această parte a zilei ar fi mai predispusă să deschidă uși, ei bine, a deschis ușa balconului, un fapt absolut de înțeles, prin care a pătruns un aer rece și nervos, care a trântit cu un zgomont infernal ușa dormitorului înapoi, de perete. Atât de ofensatoare i s-a părut opoziția vântului, încât, după ce a deschis ușa trântită, a fugit urlând în camera ei cu ferestre baricadate, a potrivit ușa și s-a aruncat în pat să plângă. Ușa dormitorului meu s-a mai izbit o dată violent de perete, dar jur că, deși nu sunt adepta ușilor mereu deschise, am urât și eu o clipă vântul.

Carusel

by maria, Posted on 04/09/2016

Da, răsăriturile în septembrie sunt superbe, dar nu despre asta vreau să scriu, nici despre cât de norocoși simt că suntem pentru că le putem observa direct de pe terasa casei noastre.

Mă trezesc (iarăși) cu bizara nevoie de a ne identifica și aduna laolaltă, presupun că visele mele haotice și dense, întrerupte adesea brutal de către Felix îmi condiționează ușoara stare de confuzie. Suntem relativ ușor de recunoscut, nimic nu s-a schimbat de aseară, poate doar pijamaua lui Felix, acum acoperită de un costum de ninja, dar asta nu accentuează confuzia, întrucât visul meu nu s-a petrecut în spațiu geografic exotic. Chiar nimic nu s-a schimbat, o pot confirma prin observarea atentă a Catincăi, ce, de câteva zile (poate are legătură cu începerea școlii, deja un fapt întâmplat), își inventează tot felul de trasee cu obstacole prin casă, pe care le parcurge neîncetat, exuberant, obligatoriu, deopotrivă hilare și întristătoare, apoi extenuante atât pentru stoicul călător, cât și pentru privitori, nu de puține ori ei înșiși parte din obstacolele traseelor. Măcar are grație când o face, oglindită pe chipul ei ce păstrează o seninătate încurajatoare, fără excese sau lipsuri, neutră, așa cum îți trebuie câteodată să nu însemne prea mult.

Poftiți, vă rog!

by maria, Posted on 17/05/2016

Amândoi iubim să ne primim oaspeții. Catinca pare în total acord cu noi, pentru ea oaspeți acasă înseamnă mai multă libertate, mai puțin control sau, cu alte cuvinte, libertate controlată cu moderație. Se aud bătăi în ușă. (De fapt, se aude motorul unei mașini pe aleea din fața casei.) Binevoitori dorim să ne întâmpinăm oaspeții, numai că bunăvoința se amestecă cu îngrijorarea pe care subita alertă a fetei ne-o transmite nemijlocit. Secundele de bucurie pentru primirea prietenilor nu au continitate, cum nu are logică nici înlănțuirea clipelor de necesară concentrare asupra dinamicii crescânde a copilei, se strâng în mănunchiuri haotice de senzații rupte, apoi, cum alerta fetei se face îndrăzneală, se mai limpezește negura de impresie, fiindcă lăsăm oaspeții pierduți în antreu și alergăm absurd după fată spre bucătărie. Primirea politicoasă cu care am voi să ne invităm musafirii în casă se metamorfozează într-o comicărie stranie, Kiti ne pune la subtilă încercare priceperea, ea deschide în grabă neobișnuită ușă după ușă și pătrunde semijucăuș în toate spațiile ei interzise. Calmăm oarecum scena de primire, prietenii ne respectă fâstâceala perfect adaptată, ei așteaptă calmi să treacă valul. Valul nu trece curând sau nu atât timp cât intrările în bucătărie pentru a prepara o cafea și un platou cu prăjiturele nu se termină, în cele din urmă agitația gazdelor se limitează la protejarea strașnică a tăvii cu bunătăți, ceea ce, noi recunoaștem veseli, este un parfum de fericire.

Coconul

by maria, Posted on 12/04/2016

Mâinile și misterioasa ei fascinație pentru ele. Am scris în atâtea feluri despre mâini, ale ei, ale mele (mai ales în fotografii), dar Kiti continuă să mă provoace s-o fac. Nu este probabil o idee originală aceea de a reprezenta exagerat acele părți ale corpului cărora le dăm cea mai mare atenție, însă mi-o imaginez cu niște mâini uriașe, ca urechile unui elefant, suple, tot așa, foarte mobile și elastice și deosebit de inteligente în dinamica pe care o etalează. Imaginea mentală mi se construiește după ce o stârnesc eu să se compună și nu o fac în van. Sau în van o fac, dacă în urma efortului de compunere, mâinile ei continuă s-o doară. Zilele astea cu mâinile îmi respinge atingerile, dar eu nu doresc decât s-o protejez de ploaie. Mă ciocănește cu două ciocane. Dimpotrivă, împreunează mâinile ca-ntr-o rugă, apoi așteaptă neclintită să fac mai mult decât să protejez, anume să apăs, să strâng, să trag de articulațiile numeroase ale mâinilor ei, poate așa cum am exersat ani de zile s-o trag de limbă. După asta pictează macrameuri din adieri delicate de vânt, pe care pare să și le înfășoare strâns în jurul degetelor. De-ar avea mâini uriașe, ca urechile unui elefant, ar reuși cumva să stea mereu apărată de împresurarea lor.

Urmarea

by maria, Posted on 03/12/2015

De fapt ieri, când am pornit să scriu în jurnal, nu am vrut să scriu despre această atingere, dar (ador când mi se întâmplă așa) eu am pornit, însă alt-cineva sau alt-ceva m-a pornit să mă caut pe sub epidermă și chiar mai adânc, iată pentru ce astăzi sunt recunoscătoare, mulțumesc. Si totuși, o altă atingere magnetică mi-a atras privirea, iar propriile mele a-tipicuri, manierisme, de care însă sunt conștientă și pe care refuz să mi le explic, (nu că aș putea să o fac), au născut gândurile conexe și, paradoxal, paralele. Kiti, desigur, fiindcă dacă există în spațiul meu contiguu un om care să îmi dea impresia că îmi stă uneori în putință să ghicesc gânduri și intenții și să unesc în enunțuri esențiale vorbe nevorbite, apoi să integrez auditiv vibrații nevibrate, amăgindu-mă fugar că omul acesta sunt eu, atunci acesta nu poate fi decât ea, Kiti. Iat-o pășind prea clocotitoare către cinci zări, matematic țintite, pe pantele ascuțite ale unghiurilor unei stele imaginare minuscule căzute în mijlocul bucătăriei, mereu pe acestea și numai pe ele, mereu până în vârfurile lor, și iat-o zăbovind bizar într-unul din vârfuri, pe un colț de stea mai puțin abrupt ce o ține mai mult decât o secundă, în fața unei uși încuiate (pentru a diminua vertijul spectatorului), apoi plecând fruntea odată cu obrazul pentru a atinge cu ele broasca metalică rece, atât, apoi revenind. Aș putea să cred că este unul dintre ritualurile pe care le inventează ca s-o țină întreagă, dar gestul ei pare mai degrabă o trebuință cât se poate de pragmatică de a-și stinge clocotul ce-o mână și o mână zilele astea, ce reconfortant!

Mâinile

by maria, Posted on 19/11/2013

Am mai scris despre mâinile ei moi, subțiri și neliniștite. Mișcarea lor rătăcitoare este poate una dintre mărcile autismului ei.

Expresiile mâinilor sunt oglinzi cinstite ale trăirilor noastre, de unde le vine și frumusețea aceea plină, elocventă. Mâinile unui om dobândesc în timp un soi de înțelepciune vie, fiindcă își spun povestea singure, nu uită nimic, deoarece totul e scris în liniile și adânciturile lor fine. Bucuriile, tristețile, îndrăgostirile, spaimele, surprizele, cu toatele ies legat, rotund prin gesturile lor, se naște un dans armonios al degetelor cu palmele, al palmelor cu articulațiile mâinilor, al încheieturilor cu antebrațele și tot așa până întregul trup își găsește echilibrul din toiul trăirii care îl animă, printr-un reglaj de o finețe sfântă, căci nu-l pot vedea altfel din perspectiva perfecțiunii sale. De sus în jos, apoi de jos în sus.

Ce spun mâinile ei neastâmpărate? Își spun și ele neapărat grijile și vorbele păsărești, căci și mâinile ei moi, subțiri și agitate au căpătat un soi de înțelepciune vie, chiar vulcanică pe alocuri. Numai că expresia lor, de-o dureroasă sinceritate, pare uneori un strigăt de îndurare, o rugăciune de pace interioară, un scâncet resemnat de tumult necontrolat, prin toate acele posturi nefirești ale degetelor, fluturări repezi de mâini, loviri ritmice ale degetelor de suprafețe dure, plutiri bizare prin aer și altele.

Întâmplător am dat astăzi peste această fotografie, în care nu chipul plângător m-a impresionat, ci mâinile ei în căutarea unui reper de liniște și calm. Era mică, frumoasă, cum se vede, iar eu atât de neștiutoare! Sper că i-am luat atunci mânuțele îndurerate în mâinile mele, ca să îi duc prin ele puțină ordine în simțire!

Urban chic

by maria, Posted on 24/10/2013

Kiti la spectacol? Se poate sau măcar se poate încerca. Kiti n-a ratat de câțiva ani niciun film animat la cinematograf, iar la teatru pentru copii a fost de atâtea ori! Am luat-o cu noi la filme artistice, fiindcă pare să se simtă confortabil în postura de spectator și am dus-o chiar la Opera Română, unde, ce-i drept, a tras și un pui de somn. Având cele de mai sus în minte, aseară ne-am îndreptat în trei, cu Kiti și cu Felix, spre Ateneu, în special îndemnați de dorința mare a băiatului, care așteaptă deja de ceva vreme să depășească vârsta care îl împiedică să între în sala de spectacol. Nu că nu l-aș fi luat vreodată cu mine, însă nu neg că efortul de a îi ține gurița închisă pe timpul reprezentației este uneori mare sau a fost, fiindcă între timp a mai crescut băiatul. Îmi amintesc acum de două negocieri făcute împreună, una, tăcerea în schimbul libertății de a mișuna prin toată sala în patru labe, o libertate care m-a costat una sau două întreruperi ale respirației atunci când l-am văzut apărând din senin atât de aproape de scenă, iar alta, tăcerea, ah, tăcerea, în schimbul butonării pe mut a iPadului, tot la fel, pe jos, sub scaune. Iar aseară, pentru că ‘mi-ai zis că am picioare lungi, deci am crescut’, în plus, are și ceas la mână, care ne indica încă suficient timp până la 7, aflând de la o prietenă că va fi un concert frumos și pentru copii, am zis că este momentul să ne încercăm norocul. Numai că entuziasmul ne-a făcut să uităm de aspectul lui Kiti, care și-a transformat apariția cochetă într-o înfățișare originală, nonconformistă, prin ruperea ciorapilor colorați, astfel încât suprafețe circulare de raze diferite de picioare descoperite alternau interesant și chic cu resturi tot la fel de geometrice de ciorap colorat intact. Am decis singură că fasonul extravagant al fetei este nepermis în locul în care intenționam să ajungem, în ciuda aprecierilor lui Felix, astfel încât am redirecționat mașina către casă și gândurile către șoriceii de câmp, bucuria lui Felix și marea mea groază legată de traiul în plin câmp. Pe data viitoare!