Tagged with autostimulare

Rest

Când Catinca face lucrurile care ne scot din sărite, evident, ne scoate din sărite și devenim răutăcioși, aspri. Când își arată bucuria prin gesturi tandre și pace în suflet, găsește numai bunăvoință în jur. Ai zice că socotelile sunt drepte și fără rest, ceea ce ar putea rotunji cumva conviețuirea. Numai că mai abstractă decât însăși perfecțiunea unei entități matematice rămâne detașarea dispoziției ei sufletești față de concretul pe care noi, ceilalți i-l oferim. Cu alte cuvinte, liniaritatea dependenței dispoziției ei față de a noastră se dizolvă într-o reprezentare dezordonată, neintuitivă, epuizantă. Dar aceste imparități nu sunt neapărat neobișnuite, ba dimpotrivă, le găsești în toate conviețuirile și totuși.

Octombrie târziu păstrează încă inerția verii aproape uitate deja, zilele sunt calde, însorite. Până și una dintre urechiușele Catincăi este moale, caldă, dar asta n-are de-a face cu anotimpurile și temperaturile lor. Are de-a face doar cu extraordinarul verii din octombrie-târziu ca fata să-și lovească cu sete urechiușa. Zilele astea sunt calde, iar îmbrățișările noastre-molatice și duioase. Tot de la ea către noi se desenează linia, doar că în cazurile astea se socotește un rest. Felix ar zice, un rest bun.

Doresc

Stă cuminte să-i strâng părul într-un mănunchi sărăcăcios la spate, n-are niciun motiv de a se plânge sau atât de cuminte așteaptă. De o vreme, de când îi e iarăși părul orchestră (licență poetică Ana Barton), mă caută un dor primordial de a-i descoperi rotunjimea perfectă a capului, iar toate simfoniile din lume nu mă pot ajuta. Trag de timp, iar Kiti nu se plânge. Trag părul cu palmele avide pe deasupra urechilor, ușor le ocolesc înspre gât în jos, orchestra se îmblânzește subit, trăsăturile chipului luminat se îndulcesc. Palmele au inteligență practică, sunt potrivite pentru mângâiere. Palmele au fost create pentru mângâiere. Copila iese transformată dintre mâinile mele. Nu zâmbește neapărat pe față. Doresc. Incă o clipă. Apoi cu gestul sigur, o altă dovadă de inteligență a mâinilor, Kiti își smulge elasticul din păr și îl aruncă departe. Inundație de sunete foșnețe.

 

28417426_10215504950326981_1462437737_o

Sunt bine, mulțumesc!

Sunt bine, mulțumesc. Se poate și mai rău, o spun cu toată convingerea, iată un motiv bun să afirm, sunt bine, mulțumesc! Când nu sunt bine, urlu ca fiara, de fapt devin o fiară inundată pe dinăuntru de adrenalină sau foc și pară, obrajii îmi ard, gura scuipă necuviințe, gâtlejul îmi flutură înfricoșător,…., deloc simpatic. Mă supăr pe fată, cred eu, ca măgarul din poveste; de ce ne urăște?, mă frământ neputincios, ca un aluat pus la dospit într-un borcan închis. Copila nu este generoasă, ea nu dă indicii sau le dă chinuitor de subtil, așadar rămân antipatică, mă mișc dezgustător în spațiile simțitoare din jur. Se simte pericolul în aer, eu însămi îl percep. Mă sperie mai tare fiara decât mă năucește pisicuța, realizez, ceea ce sporește frica. Mi-e frică de mine însămi. Mi-e frică. De mine. De răutatea mea, de prostia mea, de urâțenia mea, cu care nu doresc să mă obișnuiesc. Mi-e frică să nu mai pot să plâng, să ajung să urăsc, mi-e teamă că-mi dau feedback pozitiv care simt cum mă destabilizează. Caut soluții împotriva haosului în care fata ne obligă să ne recunoaștem. Dacă toată treaba asta ar fi o poveste spusă de Felix, s-ar găsi pe undeva un buton de rezolvare, cu siguranță. Dar nu, poveștile sunt povestite, iar haosul nostru trebuie trăit, trebuie trăit. Tânjesc după simplitate, iar spirala autodistructivă pe care uneori alunec este mult prea sofisticată ca să merite urmată. Încerc să nu mă mai supăr pe ea, să-mi pun mai puține întrebări imposibile, să fiu, simplu, să fiu. De-asta, vezi, zic că sunt bine, mulțumesc!

21015701_10213947543472783_561137125170459801_o

Ridicol, ca omul

Stau la birou cu fereastra larg deschisă către intrarea în casă a vecinului, cele două curți sunt despărțite de un gard scund din sârmă tapetat cu vegetație felurită tot mai deasă din fericire, fericire care n-are de-a face cu destul de obișnuita “rivalitate” a proximității, ci cu ordinea proprie a curții noastre care socotește la marginea gardului cu pricina un spațiu de joacă, cu masa de ping-pong, cu trotinete, biciclete, mingi, arc cu săgeți și altele, așadar fericire pentru că gardul pigmentat și parfumat de clorofilă mai ține din mingile rătăcitoare. Totuși el nu poate ține nimic din ceea ce Kiti își propune să arunce peste el (am zis deja că este un gard scund), uneori chiar și triciclete (!!!), noroc că mai ținem noi, ceea ce face ca după joacă să mai rămână la vecin câte un cotor de măr sau măr întreg, vreo șopârlă de jucărie sau tricoul de care s-a dezbrăcat Horică în timpul meciului de tenis ori un șlap sau chiar doi, în funcție de cât ne absoarbe activitatea pe care o facem. Iată-mă cum stau la biroul meu cu fereastra larg deschisă către vecinul-coș (față de care ne scuzăm și ne-om mai scuza până o crește și mai mare vegetația dintre noi), pe care îl văd pe după perdea cum culege un recipient de apă și îl aruncă cu of înapoi în curtea noastră, plasticul cade răsunător pe mochetă, oful vecinului ar putea fi mai degrabă îndreptățit dacă nu ar fi atât de răsunător, iar ăsta este chiar motivul pentru care m-am apucat să scriu, fiindcă ni se întâmplă și nouă să ne supărăm absurd pe Kiti când face nefăcute, de parcă nu am ști că înțelegem prea puțin din logica năucitoare a acțiunilor ei, ceea ce ar putea să ne cumințească mai degrabă decât să ne ridiculizeze, așa cum pe bună dreptate că ne face să arătăm, dar partea bună este că, dacă nu experiența, măcar timpul ne potolește pe lume, iar asta nu-i puțin lucru în favoarea timpului care tot trece.

20645357_10213806201219315_3690459264824770018_o

Deschis

Kiti preferă ușile deschise. Ea este o ființă eminamente dinamică, deși unii ar putea numi-o hiperactivă. Ușile deschise ar putea să fie legate de dorința de mișcare, dar această ipotetică legătură nu are nicio importanță. Ar putea avea, dacă m-aș lăsa sedusă de înclinația mea romantică, dar cu toate aceste uși deschise de Kiti, posibilul meu romantism trece de bariera raționalului și îmi dă coșmaruri cu pereți mâncați de turme înfrigurate de șoricei. Deschise așadar, oricât de neașteptat ar fi spațiul pe care îl deschid ele. Ușile încăperilor, dulapurilor, sertarelor, sticlelor, cămășilor, epidermei, broaștei țestoase, umbrei, sacilor…Îmi amintesc cum într-o dimineață, pe când spălam eu visătoare două căni, șapte pahare și unsprezece lingurițe, am simțit deodată o împunsătură nu foarte ascuțită în spate, de care nu m-am speriat. Nici nu avea de ce să mă sperie o altă binecunoscută căutare de-a copilei de a deschide o ușă, chiar dacă cuțitul din mâna cercetătoare a fetei le-ar putea părea unora înfricoșător. Am fost de acord să-mi deschid măcar ușa spatelui, totuși, mai aveam de spălat cam opt lingurițe, iar Kiti s-a bucurat. Eu nu sunt neapărat împotriva ușilor deschise, dar trebuie să recunosc că prea mult spațiu deschis îmi provoacă crize de hiperventilație. Este interesant să spun ce tocmai am spus, pentru că mi se revelă o posibilă determinare a deselor momente de respirație superficială pe care i le înregistrez fetei, atunci când am suficientă atenție pentru ea. Nu mai respira!, îi ordon prostește adesea, iar ea îmi râde în nas, inspirând în hohote, și, când este excesiv de zeflemitoare, mai deschide încă o ușă. Să vezi ce a făcut într-o altă dată, era tot o dimineață, dar asta este mai degrabă o coincidență, pentru că nu am niciun indiciu că în această parte a zilei ar fi mai predispusă să deschidă uși, ei bine, a deschis ușa balconului, un fapt absolut de înțeles, prin care a pătruns un aer rece și nervos, care a trântit cu un zgomont infernal ușa dormitorului înapoi, de perete. Atât de ofensatoare i s-a părut opoziția vântului, încât, după ce a deschis ușa trântită, a fugit urlând în camera ei cu ferestre baricadate, a potrivit ușa și s-a aruncat în pat să plângă. Ușa dormitorului meu s-a mai izbit o dată violent de perete, dar jur că, deși  nu sunt adepta ușilor mereu deschise, am urât și eu o clipă vântul.

 

img_6092