Vectorial doar pentru că nu se poate altfel

Echilibrul sau fericirea. Echilibrarea sau îmbucurarea. Dezechilibrarea sau decompensarea. Dacă starea de fericire este doar o iluzie, doar o tendință sau o limită intangibilă, la fel de concretă precum o aură migrenoasă, atunci are cumva sens să o privesc reducționist, ca pe rezultanta unor vectori egali, de sensuri opuse. Dar iarăși, egalul este o aproximare adesea grosolană a unor subiective asemănări, nu mai spun de cât de apăsat și de curioși ajungem să ne creionăm. Ajung aici după ce mă minunez (deschid paranteza să subliniez din nou o diferență, cea dintre minunare-acțiune probabilă- și minune sau fenomenul pe cât de râvnit pe atât de improbabil), așadar după ce mă minunez în fața incongruențelor și a asimetriilor fizice și psihice de prefacere a omului, astăzi- a copilului în adolescent și mai departe. Nu vreau să nedreptățesc pe nimeni în socotelile mele ridicole, așa că am grijă să pun diferențele care mi se arată involuntar în modul, în definitiv am câteodată curiozitatea să mă uit și în oglindă.

În mașină. Dă muzica mai încet! Eu o dau mai tare și îl întreb, e suficient? Râde la mine înduioșător de înțelegător și-mi răspunde, tu și optimismul tău!

Legături

Câteodată mi se pare că afectarea neurologică din autism arată izbitor de asemănător cu îndărătnicia și cu perseverența năucitoare ale adolescenței. Atenția intensă îndreptată spre interior în contrast cu lipsa de focus din afară, exagerarea unor gânduri, idei invazive, ignorarea unor posibile consecințe devastatoare ale acțiunilor, tendința de izolare, greutatea comunicării și a socializării în afara grupului restrâns și cam așa ceva. Partea bună a părții rele din adolescență este că din ea scapi, partea bună a părții rele a autismului este că te obișnuiești cu ea și uneori ajungi la resemnare. Da, câteodată așa mi se pare, iar percepția mea nu mă ajută cu mai nimic. Pe de altă parte, dacă tot am o asemenea impresie, ceea ce-mi ordonează cumva viziunile după criterii personale, există un subtil folos chiar și în această benignă categorisire și anume că am șansa să fiu poate un părinte mai calm, înțelegător, iubitor cu adolescenții mei cu sau fără autism.

M-a trecut gândul că dacă râd din inimă, cum fericit mi se întâmplă, este imposibil ca timpul să poată fi socotit pierdut

Poate mi-a lipsit încrederea sau poate mi-a displăcut pur și simplu să-mi enunț principii ferme de viață, cred că intuitiv m-am temut de absolut și de toată perfecțiunea pe care absolutul o presupune. Admiram în secret pe câte vreo fată, căci ele mai ales, fetele, îmi păreau atât de împlinitor cunoscătoare ale sensurilor vieții, pentru câte o convingere fermă cu care se mândrea și care o transforma în sinea mea într-un model de moralitate și maturitate de care eu nu mă simțeam în stare, cel puțin pentru o vreme o admiram, ca mai apoi, în acord cu modestia principială care mă acorda cu mine însămi, să-mi refuz conștient admirația aceasta necondiționată, în definitiv, nu degeaba mă întrebam câteodată insistent, înnebunitor cine sunt eu să vreau să mă identific chiar și pe o bucățică minusculă cu perfecțiunea. Dar astea au făcut parte din tulburătoarea, dar silențioasa mea prefacere adolescentină. Nici astăzi nu funcționez după niște reguli infailibile, pentru că, simplu, așa ceva nu există, și totuși, pe măsură ce mă deștept, o deșteptare care nu este întru totul meritul meu, observ cum întâmplarea vieții mele și numai a mea îmi modelează surprinzător de categoric impresiile și baza intimă de judecată a lucrurilor. De-asta mă tot gândesc că timpul, așa inflexibil și categoric cum îl aflăm, are totuși grația să ne prefacă din sceptici în credincioși, ceea ce, o spune cineva obișnuit să întrebe până la epuizare, este un dar. La asta mă gândesc acum, că timpul de fapt nu se poate pierde.

 

67656840_10219737402095630_3555193680736288768_o

Women’s Tennis Charity Tour ReadyPlay

42567726_343598626385464_5795871659428675584_n

 

Am început să joc tenis pe la 10-11 ani la zidul tipografiei de pe strada mea, apoi m-a luat tata la terenurile unde juca cu prietenii lui de trei ori pe săptămână. Iubesc așadar tenisul din copilărie. După o pauză mai lungă, m-am reapucat de tenis recreativ împreună cu soțul și copiii mei, iar de curând- cu o bună prietenă.

Dar tenisul este un sport competitiv și tenisul fetelor se joacă atât de diferit față de cel al băieților! Noi, femeile, iubim și în timp ce jucăm tenis! 🙂 De aceea, pe 14 octombrie 2018, voi participa la Women’s Tennis Tour ReadyPlay, turneu creat în sprijinul proiectului Asociației Invingem Autismul.

Tu, prietenul meu, mă poți ajuta să îi susțin pe minunații adolescenți ai centrului Asociației Invingem Autismul, pe care îi cunosc și îmbrățișez cu drag de câte ori am ocazia, DONÂND pentru ca ei să ajungă să dobândească abilitățile critice pentru o viață cât mai împlinitoare.

Impreună pentru cei care au nevoie de noi este esența omeniei.

Vă mulțumesc!

 

Acesta este linkul paginii pe care puteți dona oricât de mult sau oricât de puțin, operațiune care durează 33 de secunde.

Excepțional

Kiti este gata îmbrăcată, are în plus față de celelalte dimineți când este pregătită să plece la școală câte un strop de fard maroniu pe pleoape fără un motiv anume pentru asta. Este rândul meu să mă îmbrac. Ea își ia locul obișnuit în dormitorul nostru, stă ascunsă de gerul care pătrunde în cameră după ușa balconului larg deschisă, pe scaunul lipit de calorifer. Stă îmbufnată, nemulțumirea îi este naturală, mă privește sau, mai degrabă, mă iscodește. Pun haină după haină pe mine în ritm alert, ca să nu stârnesc vreo furtună, o lecție pe care doar Felix și cu mine am învățat-o bine, (spun despre cursivitatea acțiunilor imperios cerută de Kiti). Mă amuză tenta disprețuitoare din privirea fetei, nu-mi displace neapărat, pentru că știu că într-un fel este felul ei de a-mi vorbi genuin. Simt să-i mulțumesc pentru naturalețe. Ii spun vorbe alintătoare fără să opresc îmbrăcarea. De la mine până la ea, cam doi metri jumătate, vorbele îi încălzesc privirea severă și ajung să îi sculpteze un zâmbet palid pe chip. Kiti zâmbește dis de dimineață! Kiti zâmbește, strig, iar entuziasmul meu iese prin ușa balconului și sperie o pasăre. Copila își duce zâmbetul până la capăt, desigur în ritm alert, știți, cursivitatea acțiunilor, apoi își reia morga. In fine, pun și ultimul obiect vestimentar pe mine, închid ușa balconului și coborâm. Mă simt de parcă tocmai ies dintr-un cabinet de rarități.

 

24883341_10214824893085975_7937068992847141610_o