Vectorial doar pentru că nu se poate altfel

Echilibrul sau fericirea. Echilibrarea sau îmbucurarea. Dezechilibrarea sau decompensarea. Dacă starea de fericire este doar o iluzie, doar o tendință sau o limită intangibilă, la fel de concretă precum o aură migrenoasă, atunci are cumva sens să o privesc reducționist, ca pe rezultanta unor vectori egali, de sensuri opuse. Dar iarăși, egalul este o aproximare adesea grosolană a unor subiective asemănări, nu mai spun de cât de apăsat și de curioși ajungem să ne creionăm. Ajung aici după ce mă minunez (deschid paranteza să subliniez din nou o diferență, cea dintre minunare-acțiune probabilă- și minune sau fenomenul pe cât de râvnit pe atât de improbabil), așadar după ce mă minunez în fața incongruențelor și a asimetriilor fizice și psihice de prefacere a omului, astăzi- a copilului în adolescent și mai departe. Nu vreau să nedreptățesc pe nimeni în socotelile mele ridicole, așa că am grijă să pun diferențele care mi se arată involuntar în modul, în definitiv am câteodată curiozitatea să mă uit și în oglindă.

În mașină. Dă muzica mai încet! Eu o dau mai tare și îl întreb, e suficient? Râde la mine înduioșător de înțelegător și-mi răspunde, tu și optimismul tău!

Legături

Câteodată mi se pare că afectarea neurologică din autism arată izbitor de asemănător cu îndărătnicia și cu perseverența năucitoare ale adolescenței. Atenția intensă îndreptată spre interior în contrast cu lipsa de focus din afară, exagerarea unor gânduri, idei invazive, ignorarea unor posibile consecințe devastatoare ale acțiunilor, tendința de izolare, greutatea comunicării și a socializării în afara grupului restrâns și cam așa ceva. Partea bună a părții rele din adolescență este că din ea scapi, partea bună a părții rele a autismului este că te obișnuiești cu ea și uneori ajungi la resemnare. Da, câteodată așa mi se pare, iar percepția mea nu mă ajută cu mai nimic. Pe de altă parte, dacă tot am o asemenea impresie, ceea ce-mi ordonează cumva viziunile după criterii personale, există un subtil folos chiar și în această benignă categorisire și anume că am șansa să fiu poate un părinte mai calm, înțelegător, iubitor cu adolescenții mei cu sau fără autism.

M-a trecut gândul că dacă râd din inimă, cum fericit mi se întâmplă, este imposibil ca timpul să poată fi socotit pierdut

Poate mi-a lipsit încrederea sau poate mi-a displăcut pur și simplu să-mi enunț principii ferme de viață, cred că intuitiv m-am temut de absolut și de toată perfecțiunea pe care absolutul o presupune. Admiram în secret pe câte vreo fată, căci ele mai ales, fetele, îmi păreau atât de împlinitor cunoscătoare ale sensurilor vieții, pentru câte o convingere fermă cu care se mândrea și care o transforma în sinea mea într-un model de moralitate și maturitate de care eu nu mă simțeam în stare, cel puțin pentru o vreme o admiram, ca mai apoi, în acord cu modestia principială care mă acorda cu mine însămi, să-mi refuz conștient admirația aceasta necondiționată, în definitiv, nu degeaba mă întrebam câteodată insistent, înnebunitor cine sunt eu să vreau să mă identific chiar și pe o bucățică minusculă cu perfecțiunea. Dar astea au făcut parte din tulburătoarea, dar silențioasa mea prefacere adolescentină. Nici astăzi nu funcționez după niște reguli infailibile, pentru că, simplu, așa ceva nu există, și totuși, pe măsură ce mă deștept, o deșteptare care nu este întru totul meritul meu, observ cum întâmplarea vieții mele și numai a mea îmi modelează surprinzător de categoric impresiile și baza intimă de judecată a lucrurilor. De-asta mă tot gândesc că timpul, așa inflexibil și categoric cum îl aflăm, are totuși grația să ne prefacă din sceptici în credincioși, ceea ce, o spune cineva obișnuit să întrebe până la epuizare, este un dar. La asta mă gândesc acum, că timpul de fapt nu se poate pierde.

 

67656840_10219737402095630_3555193680736288768_o

Women’s Tennis Charity Tour ReadyPlay

42567726_343598626385464_5795871659428675584_n

 

Am început să joc tenis pe la 10-11 ani la zidul tipografiei de pe strada mea, apoi m-a luat tata la terenurile unde juca cu prietenii lui de trei ori pe săptămână. Iubesc așadar tenisul din copilărie. După o pauză mai lungă, m-am reapucat de tenis recreativ împreună cu soțul și copiii mei, iar de curând- cu o bună prietenă.

Dar tenisul este un sport competitiv și tenisul fetelor se joacă atât de diferit față de cel al băieților! Noi, femeile, iubim și în timp ce jucăm tenis! 🙂 De aceea, pe 14 octombrie 2018, voi participa la Women’s Tennis Tour ReadyPlay, turneu creat în sprijinul proiectului Asociației Invingem Autismul.

Tu, prietenul meu, mă poți ajuta să îi susțin pe minunații adolescenți ai centrului Asociației Invingem Autismul, pe care îi cunosc și îmbrățișez cu drag de câte ori am ocazia, DONÂND pentru ca ei să ajungă să dobândească abilitățile critice pentru o viață cât mai împlinitoare.

Impreună pentru cei care au nevoie de noi este esența omeniei.

Vă mulțumesc!

 

Acesta este linkul paginii pe care puteți dona oricât de mult sau oricât de puțin, operațiune care durează 33 de secunde.

Excepțional

Kiti este gata îmbrăcată, are în plus față de celelalte dimineți când este pregătită să plece la școală câte un strop de fard maroniu pe pleoape fără un motiv anume pentru asta. Este rândul meu să mă îmbrac. Ea își ia locul obișnuit în dormitorul nostru, stă ascunsă de gerul care pătrunde în cameră după ușa balconului larg deschisă, pe scaunul lipit de calorifer. Stă îmbufnată, nemulțumirea îi este naturală, mă privește sau, mai degrabă, mă iscodește. Pun haină după haină pe mine în ritm alert, ca să nu stârnesc vreo furtună, o lecție pe care doar Felix și cu mine am învățat-o bine, (spun despre cursivitatea acțiunilor imperios cerută de Kiti). Mă amuză tenta disprețuitoare din privirea fetei, nu-mi displace neapărat, pentru că știu că într-un fel este felul ei de a-mi vorbi genuin. Simt să-i mulțumesc pentru naturalețe. Ii spun vorbe alintătoare fără să opresc îmbrăcarea. De la mine până la ea, cam doi metri jumătate, vorbele îi încălzesc privirea severă și ajung să îi sculpteze un zâmbet palid pe chip. Kiti zâmbește dis de dimineață! Kiti zâmbește, strig, iar entuziasmul meu iese prin ușa balconului și sperie o pasăre. Copila își duce zâmbetul până la capăt, desigur în ritm alert, știți, cursivitatea acțiunilor, apoi își reia morga. In fine, pun și ultimul obiect vestimentar pe mine, închid ușa balconului și coborâm. Mă simt de parcă tocmai ies dintr-un cabinet de rarități.

 

24883341_10214824893085975_7937068992847141610_o

Să nu uiți peștii în priză

Să nu uiți peștii în priză, i-am strigat râzând, în timp ce m-am apropiat de masa de sufragerie devenită temporar birou, și nu orice fel de birou, ci unul dezordonat, aglomerat, exagerat de mare, dezechilibrat, cu toate cărțile, caietele, creioanele, stilourile, căștile, cablurile, rezervele de stilouri, micile dicționare științifice, apoi rumegușul împrăștiat din guma de șters folosită, rezervele fără cerneală, recipientele goale de apă și nu în ultimul rând cel puțin o vază cu flori proaspete, toate înghesuindu-se către partea mesei dinspre fereastră precum trunchiurile plantelor către lumină, acolo unde băiatul a ajuns să învețe, mai întâi trecând prin alte locuri mai neatent alese din jurul mesei-birou, a mesei-trambulină spre cunoaștere, căci cunoaștere începe să se numească toată informația pe care un copil aflat la un pas de majorat a strâns-o, să nu uiți peștii, ziceam că i-am spus mai mult în joacă decât cu grijă, fiindcă grija este definiția sfântă a mamei, a părintelui, iar copilului ajuns la un pas de majorat, n-avea grijă, nu-i este deloc străină ordinea parcă tot mai ordonată a lumii, pe când joaca, ei bine, joaca este darul pe care alegi sau nu să-l prețuiești, așadar se poate rătăci ușor printre firele dese de grijă pentru seriozitate, în timp ce m-am apropiat de masă, ziceam, de fapt de el, băiatul serios de la masa-birou, care abia a ridicat ochii din hârtiile lui amețitoare, dar totuși i-a ridicat împreună cu colțurile încordate ale gurii să-mi zâmbească îngăduitor, cum îi stă bine unui adolescent care-i zâmbește mamei sale, dar și un pic naiv, încrezător, cum a făcut-o cu primul său zâmbet pe lume.

18518329_10212976901767347_912911193612117542_o

Nu doar hormonii

Deschid articolul ăsta, se numește “Nu doar hormonii”, și încep să citesc: “Fata la vârsta adolescenței este o forță a naturii, are emoții atât de puternice, încât o șochează chiar și pe ea însăși.” “Este o forță a naturii” îmi sună monstruos în urechi, îmi sună în urechi de la exact 5:24, o oră de trezire nu foarte șocantă, dacă nu ar fi fost predestinată să și sune dureros de brutal, ca un ciocan lovit cu putere de metal, așa, ca să cunoască și reverberații. Eu nu mai sunt adolescentă, dar, precum aceasta, mai degrabă fără s-o conștientizez (deși uite că o fac), îmi descarc oful spre tine, o descărcare nu neapărat necinstită, fiindcă tu nu simți emoția, eventual doar o vezi. Dar adolescenta noastră cum iese din șocul acestor trăiri aprige? Bineînțeles, la fel ca orice altă adolescentă, plângându-se părinților ei, cele mai sigure, de încredere ființe din jurul ei. Of, ziceam, pentru că te trezești într-o bună dimineață și nu o mai recunoști, te înspăimântă urletul ei, te arde focul ce îi iese dinăuntru pe ochi, gură și membre, îți face cunoștință cu ura, deopotriva te urăști pe tine și pe ea, de fapt urăști și e de ajuns ca să te disprețuiești, în timp ce copilei continuă să îi erupă halucinant șocul pe pământul pe care l-ai crezut o vreme sigur, măcar ai ajuns să ai bunul simț să nu te mai întrebi de ce ție, să nu te mai compătimești și desigur să plângi, pe jumătate emoțional, pe cealaltă jumătate rațional, să te rogi încă nu ai vreme, cel puțin nu cât alergi după ea, ca vânătorul după vânat, cu precauție și lăcomie, cu și fără emoție, poate mai încolo, când i se vor vindeca rănile de pe trup, dacă nu și cele ale sufletului ei tânar și nespus de încercat, ori poate când cu toții vom uita de monștri, fiindcă, nu mă îndoiesc, va veni și vremea aia.

 

DSCN5566

Din vârful pământului

Uneori vacanța de iarnă a ultimului an de liceu nu este ultima vacanță de schi împreună cu părinții și cu frații tăi, dar numai gândul că ar putea fi îi întristează pe amândoi frații. Sunt cu ei pe telescaun, iar soarele prietenos îmi dă imbold să sper. Om veni iarăși la anu’ la schi, doar că mai repede, în vacanța ta de viitor student, ce zici? Îmi dă imbold să sper, dar nu-mi dă dreptul să uit că atât copiii, cât și adolescenții, mai ales adolescenții, sunt prea ancorați în prezent cu trup și suflet, mai ales suflet, ah. Uit așadar și îi supăr fără să vreau pe amândoi. Felix plânge, mi-e teamă că-i îngheață lacrimile, dar ele nu îngheață niciodată când sunt autentice. Horia tace. Eu ce să mai zic, am zis-o. Unde este căciula Adidas scăpată de cineva în valea pietroasă adâncă, de sub noi, printre copaci, pe care o tot vedem de câteva zile încoace? O caut disperată cu privirea, știu că este pe-aici, dar nu o văd, să rămână nedescoperită de ochii mei îmi stă ca o sentință pe creier. Dacă nu dau de ea,…nu mă încumet mai departe, în același timp zăresc căciula. Uite căciula, strig ușurată, iar băieții, descoperitorii, încuviințează lipsiți de chef, adevărat! Adevărat, da, adevărată este și absența sincronismului sufletesc dintre noi, apoi am o revelație, în asta stă toată nepotrivirea dintre generații, în lipsa de concomitență emoțională. Adică nu că nu putem simți la fel, ci că timpii în care simțim la fel sunt defazați; prezentul adultului este ușor acrit de vremea ce a trecut, pe când cel al copilului clocotește de pasiune. Nu mă îndoiesc că prezentul se poate petrece ca un cântec monoton, imparțial și franc, fiindcă nu pot să nu mă gândesc aici, din vârful pământului, oare ce ar zice Kiti despre asta?

 

16754280_10212055464811999_1693967138_n

O trupă neașteptată de impresii

Când eram eu copilă, am avut un cățel ajuns la adolescență canină care nu lătrase niciodată în toată copilăria sa, evident, tot canină. Apoi s-a întâmplat minunea și câinele a lătrat. Cred că ne-am bucurat cam atât de tare pe cât a făcut-o și Geppetto când a descoperit că Pinocchio este o păpușă vorbitoare. L-am sunat chiar pe tata să-l surprindem cu vestea minunată, uitând că nu puteam să-l deranjăm oricând, oricum la policlinică, dar așa ceva nu se mai văzuse pe lume. Amintirea acestei fericite prime dăți se culege oarecum fără noimă din memoria ticsită de senzații de tot felul, deși am uneori grația să cred că totul are o noimă. Pe de altă parte, mă surprind destul de des scurtcircuitele memoriei, acele accidentale ruperi de logică a rememorării, uite, de exemplu, de ce mă trezesc la cinci treizecișicinci cu Whole Lotta Love, fredonându-mi-se în minte, când chiar înainte de noapte m-am delectat cu o cu totul altfel de muzică, muzica din Magic in the Moonlight-ul lui Woody Allen? Așadar amintirea, prima dată, bucuria. Primesc trei fotografii alb-negru din copilărie. Nu le știam, nu-mi amintesc nimic din ele. Mă înduioșează să mă observ o preadolescentă înaltă, cu o claie ciufulită de păr pe cap, pentru că mimica mea gravă contrastează cu gestul repetat de a-l ține strâns pe tata de braț în două din cele trei fotografii. Nu am cum să nu o văd pe Kiti în mine. Poate un strop mai tăcută decât am fost eu, la fel de sobră și impenetrabilă, tânjind la apropiere fizică și totodată respingând-o, nesigură și tristă uneori, fermă și sociabilă alteori. Frecvent paradoxală. Stă mai mult de o singură clipă lipită de tatăl ei, este binecuvântată de o sfântă seninătate, ce mult o iubește în clipele astea! Poate așa se împletesc amintirile cu prezentul. Incă nu îmi explic de ce îmi răsună Whole Lotta Love înăuntrul capului.

 

14643120_10210855237447065_1646097620_n

Compromisuri

Cu ghetuțele noi, pestriț înflorate, Kiti cunoaște un alt nivel de întemnițare. Inferior, fiindcă suntem la nivelul picioarelor, dar și senzorial, pentru că o împiedică să simtă cu picioarele. Fac o paranteză, dacă nu ar fi de dorit să vorbim sau să scriem cu picioarele, ei bine, să simțim cu picioarele poate fi o binefacere pentru inteligența noastră emoțională, în definitiv, cu cât simțim mai mult și mai variat, cu atât (ne) cunoaștem și recunoaștem mai lesne în ceea ce ne înconjoară. Dar plouă mărunt și rece, iar fanatismul copilei de a trăi predominant senzorial este iarna dezavuat. Fetele, la școală, o admiră, ”ce ghete frumoase ai, Kiti”, numai că ei până și aducerea aminte îi provoacă iritare, de-ar vorbi, probabil că ar pufni sau, Doamne, ferește, ar răbufni cum fac adolescenții nemulțumiți, de fapt o face oricum, pentru că vorbele sunt irelevante. Așadar ghete în picioare, împreună cu ceva frustrare, dar, fericit, tot mai puțină.

Sunt ostenită de alergătură și de un stomac iritabil, mă așez pe canapeaua din hol, cu rol de mobilier de joacă pentru copii, o strig pe Kiti, ea vine mai curând decât știe să răspundă la orice, de aceea nu pot să nu fiu impresionată, vine și, cu un pas de uriaș, se lipește de mine, este veselă, îmi mulțumește pentru darul neașteptat, ”tu ești mereu grăbită seara, cum de te-ai oprit în loc?”, îmi spune, apoi mă potrivește poruncitor în postura care-i place, simt că îi datorez măcar atâta, doar sunt moșcrăciunul ei alături de tati, brațe, mâini, picioare, nas, ureche, păr, pe toate mi le împarte după proporții migăloase, de parcă s-ar dichisi și s-ar împodobi cu mine, mă las cu lejeritate desfăcută în bucăți, amestecată după bunul ei plac,  am încredere, asta e.

 

 

14607963_10210751776020594_1410846602_n

Dinainte dor

Nu-mi dă voie minunăția asta de vreme să fiu excesiv de critică, de aceea îmi permit un sarcasm blând, ca atingerea solară de septembrie, mă gândesc la mofturile aristocratice ale unora care nu se sfiesc să se laude că vor în viața lor să încerce de toate, dar care nu ar pune mâna, Doamne, ferește, ca dintre toate câte sunt pe lume, să aleagă, pe lângă experiențele adrenergice, și câte unele mai neplăcute, mai dezgustătoare, mai lipsite de fast și de aprecierea semenilor lor, la fel de atrași de fiori hedonici ca ei înșiși. Dar ce-mi bat capul? Până la urmă, voit sau nevoit, toți avem parte de întâmplări neliniștitoare, mai mult sau mai puțin aducătoare de plăcere, cu care ne lăudăm sau nu ne lăudăm deloc sau pe care le ținem ascunse până și de noi înșine, atât de îngrozitoare ni se pot părea pe alocuri.

După atâta relativizare, simt să mă sprijin solid de absolutul iubirii frățești denudate sincer dimineață în mașină. Cât ne-o imaginăm împreună pe verișoara copiilor urcând în avionul ce-o duce natural, la timp potrivit în lume, Felix izbucnește preventiv în plâns, el înregistrează pașii entuziaști sau nu neapărat, pe care fratele lui îi face destul de aproape de urmele imprimate ale verișoarei lor și se întristează în anticipație, dar Horică îi promite apropiere, de toată varietatea existentă, inclusiv fizică, fiindcă știe că a fi student cere necesar a avea și vacanțe. Kiti rămâne de-a pururea studentă, băieții îmbrățișați pe rândul din mijloc își domolesc melancolia când se întorc către sora lor, acolo, pe rândul din spate, de unde Kiti iradiază cu veselie înțeleaptă întreaga atmosferă.

 
14470673_10210667978605711_95092436_n

Ne întâmplarăm

N-am timp la dispoziție, nici dispoziție în timp să scriu în jurnal, o fac totuși telegrafic, ca să notez niște bucurii, nu sunt succesele școlare ale copiilor, deși nici acestea nu mă lasă rece; niște întâlniri îmbucurătoare (desigur) cu niște doamne pe care le iubesc, o spun mai ușor acum, de când mi-a spus un joc copilăresc pe facebook că problema mea este că iubesc pe toată lumea, glumesc, bineînțeles; când într-o mare clocotită de oameni eșuați parcă la mal de instituție, zăresc profilul cunoscut al pediatrului nostru primordial, o doamnă fericit-cunoscută în lumea nou-născuților noștri (și, probabil, ai voștri), doamna doctor Ana Culcer, o îmbrățișez cu nostalgie, iar dumneaei ne răspunde emoționant, cu câte încă o îmbrățișare tandră pentru fiecare dintre foștii ei nou-născuți, adolescenții noștri, un gest de recunoaștere tainică și incredibilă, dar reală și nespus de tulburătoare; apoi, către miezul zilei, când rămân doar cu Horică, ne întâmplăm într-o altă împrejurare rară, alături de prietena mea esențială, a copilăriei și adolescenței, dar, mai ales, a adolescenței, carevasăzică se întâmplă fericit o contopire a timpului trecut cu cel prezent, este un timp pasionant al adolescenței, pentru că într-o atare alăturare nicio altă epocă nu mai contează, nu-i așa, Adina?

13521140_10209828231372555_533747791_n

Lacul

Mult mai intens își exprimă intențiile, dar, mai ales, nemulțumirile, decât o făcea acum o vreme Kiti. Răbufnirile îmi apar deodată ca răbufniri, după o altă vreme de când au început să fie, fiindcă nimeni nu le-a luat cu adevărat în seamă de prima oară. Astăzi, Kiti se opune mai ferm și afirmă mai categoric, dar cel mai chinuitor îi este țipătul. Noroc că există lacul. Dar undele înțepătoare ale glasului tensionat nu se răspândesc multiplu și calm ca cele dinăuntrul lacului, așa că, privind dinamica fascinantă, nesfârșită a apelor, Kiti și cu mine ne găsim alinarea sperată.

 

13116339_10209480507239669_2969172302446486049_o

 

Printre altele, acasa copilăriei

Îmi privesc fotografiile adolescenței cu mult mai multă îngăduință decât am făcut-o până acum. Sunt aceleași, bineștiutele, amestecate într-o cutie mare de carton, fac o împletitură dezordonată ce sfidează timpul riguros, până la urmă cu toatele sunt numai un prezent, prezentul emoționant al rememorării de-a valma. Mi se prevestește încă de ceva vreme sentimentul de toleranță față de propria-mi imagine adolescentină reflectată în cele câteva fotografii peste care dau, îmi revin în minte mai multe vise visate de curând, în care se petrec întâmplări imposibile din perspectiva timpului continuu curgător, eu-liceana alături de liceanul prezent al vieții mele, apoi înțeleg că bunăvoința cu care mă surprind dăruită, aceea care mă predispune la admirație mai degrabă decât la dispreț, vine natural din iubire și dorință de împăcare, a mea cu iubiții lumii mele care mă schimbă schimbându-se și a mea cu mine cea schimbată. Frumusețea ubicuă a adolescentului oricărei vremi merită descoperită și cinstită de dragul lui și al celui care-o caută. Paradoxal, în vreme ce timpul curge neîngăduitor, tot timpul, cel trecut al amintirilor, dar și cel prezent al momentului imediat trecător mă transformă într-o mamă (momentan) indulgentă. Din fericire, descopăr că îngăduința nu are caracter compulsiv, însă are inerție. Cred că din motivul ăsta scriu acum.

13071884_10209427780881543_7235284467702236536_o

Serios? Bucătăreasă pe Everest???

Plouă bizar la minus șase grade în timp ce Horică se ține de planul de a ieși în parc la o bulgăreală cu prietenii. Nu pleacă fără umbrelă, din păcate nu am una mai mică, mai discretă să-i dau, decât cea mai mare umbrelă existentă de mână. Ideea se dovedește a nu fi deloc rea, îmi spune la telefon că se apară de bulgări cu ea. Sunt fericită când îmi spune lucruri la telefon și știu că se cade să fiu recunoscătoare, mai ales că de dimineață i-am făcut o nedreptate. S-a înfuriat fiindcă voia să-și găsească în grabă mănușile aflate într-o cameră pe care o ținem încuiată din cauza lui Kiti și a bombănit-o pe sora lui, iar eu, mai crudă pe moment decât înțeleaptă, i-am amintit că în nici doi ani pleacă de acasă. Urăsc să fac asta, dar am noroc de un copil mai degrabă înțelegător decât ranchiunos, iar clipa-mi este favorabilă, este bucuros pentru că își revede prietenii după aproape trei săptămâni. De când a nins, Felix nu-și dă jos mănușile de schi, nici ochelarii de schi de pe cap. Acum, fiindcă i-am cumpărat ghete de zăpadă (a fost nevoit să le poarte pe cele nr 39-40 ale fratelui său, cu 3-4 numere mai mari), vrea să stea și încălțat. Să stea. Îmi spune, ce drăguț sunt, când se privește în oglindă și știu că se referă la bujorii din obraji și de peste rotunjimile bărbiei sale. Ești! Dacă pornim iarăși drumurile cu mașina, Felix se reapucă de creat povești. Acum zice ceva despre o expediție împreună cu Horia, Spotu și trei puiuți, Jon, Josef și Ion (pe Ion eu i l-am botezat), aud de niște dinozauri ruși, cei mai răi dinozauri, de o țară Dinodinia cu un Everest mai impresionant decât al nostru, de conducătorul răilor, pe nume DragodinPutin și tot felul de întâlniri surprinzătoare cu Palpatine și Luc și chiar Darth Vader, dar bun. Îi sugerez să o ia și pe Kiti în poveste, să-i dea măcar un rol de bucătăreasă, dar ma privește zeflemitor și mă maimuțărește, ”Serios? Bucătăreasă pe Everest???”

12465872_10208474852818937_518495413665482801_o

Elipticele și obsedantele mele nevrute

Am trei CD-uri noi (oare cine mai cumpără astăzi cu mine CD-uri?) și obsesiv vreau să le ascult (obsesia privește întâmplător atât acțiunea de a vrea, cât și pe aceea de a asculta). Îngăduie-mi, Felix, să las muzica să alunece într-o relativă surdină printre vorbele și ideile tale imaginative, ele însele epitome ale ideii de improvizație ca act artistic (în sens vonnegutian desigur, adică ironic), mi-ai îngăduit din oficiu, da?, bine! Nu apuc să ascult deocamdată decât unul, se înțelege de ce. (Dacă nu se înțelege, dau un indiciu-obsesie.) Felix creează compulsiv la rândul său. Muzica sau întâmplarea îi rimează povestea cu ea însăși, adică spune un fel de poezie, (a nu se uita că ne aflăm pe tărâm artistic). Stările noastre ajung să se îmbine armonios, întru omogenitatea către care tindem stă spațiul redus al mașinii și natura extatică a ambelor, cu alte cuvinte nu se cere efort energetic exagerat pentru asta. Înainte însă de starea compusă echilibrat de mai sus, ascult o muzică și trebuie să împărtășesc cu Horică încântarea, de aceea îl sun la telefon. (Cuvântul telefon nu este plantat zadarnic în text, simt nevoia să o fac, întrucât aș fi ales să-l sun direct în minte, dacă tehnologia mi-ar fi înlesnit-o cumva.) Răspunde, și iarăși acesta nu este un amănunt superfluu, a se gândi numai ce încălcare flagrantă a codului intrinsec adolescentin presupune actul de a răspunde mamei tale la telefon în miezul unui grup de adolescenți. Dar de ce o face, este legitimă întrebarea care se pune. Poate pentru că sunt o mamă autoritară? Hă, hă, hă, adică autoironic, bineînțeles. Sau poate pentru că este dumnealui un copil supus? A se imagina hăhăielile de mai sus. Sau poate pentru că îmi împărtășește bucuria muzicii și știe ce urmează să-i cânt spun? Nu știu și cui îi pasă? Dacă cumva îți pasă ție și aștepți de la mine să-ți spun, voi zâmbi cu prietenie. Asta îmi amintește de niște cetățene care scriu ca mine, vrute și nevrute (deschid ultima paranteză din acest text, ca să subliniez faptul că apreciez mai degrabă pe cele care scriu și nevrute, altfel n-aș îndrăzni să public textul de sub literele astea, închid…), care spuneau și mai spun despre dumnealor că se simt nesigure pe, normal, tot dumnealor, de aceea nu se pot obișnui cu faima și încrederea cu care sunt cinstite. Dar nu despre cele de mai sus am vrut să scriu acum.

538981_10201630908924617_6243908_n

 

Saizeci de stații

Felix scrie aici despre aventura celor trei câini, dar Horica întâmplă o aventură mai puțin fictivă, când ia tramvaiul în sens invers, visătorule, astfel încât ajunge să călătorească cât n-a călătorit vreodată sau chiar laolaltă toate călătoriile sale cu mijloacele de transport în comun, omul tramvaiului i s-ar fi putut spune ieri, în restul de timp scurt cât n-a călătorit, dar nici rătăcirea nu mai este ce a fost în mileniul acesta nou, când distanțele, deși se străbat fizic în timpi comparabili cu cei de pe vremuri nu foarte îndepărtate, aproape că nu mai există, ele chiar nu mai există când vrei să comunici, să împărtășești, așadar te absolut-rătăcești doar dacă insiști s-o faci și chiar și atunci îți vine greu, viețile noastre conectate sau labirinturile noastre binevoitoare, mulțumesc!

 

12265977_10208155931846112_5006433110016884019_o

 

 

 

Dependențe și independențe, genitivale desigur

Se apropie ora la care o aștept pe Kiti să se ivească pe poarta parcului. Horica joacă tenis, Felix sparge nuci cu un pietroi aspru, din ciment. Inainte de ora la care aștept să-i prind silueta strecurându-se pe poartă cu privirea, n-am, evident, grija asta, ci îi admir pe adolescenții sportivi, în același timp îi dezavuez tatălui de lângă mine ieșirile nefericitoare, pătimașe și prostești de furie pe bietul său băiat, care pierde, și gesticulează, și se lameteaza pe terenul de tenis, fără să țină seama de câți bani  dumnealui, tatăl, bagă în dumnealui, fiul, obraznic nesimțit, o să vezi tu. Tot atunci, înainte așadar de apariția candoarei însăși pe poarta parcului, Felix încă nu sparge nuci, întrucât abia le culege din copacul care-l invită în cârca dumnealui, copacului, împrăștiind haotic lovituri de coardă de sărit printre frunzele încă verzi ale nucului, bătrânului, și, bineînțeles, nici nu le pisează cu coajă dură cu tot pe asfalt pentru împlinire senzorială și încântare din acțiunea inedită. Eu nu tac, ci îl deplâng pe fiul căruia i se promit măsuri corectoare în absență, și încerc zadarnic să îmblânzesc asupritorul, care mă somează să îi plătesc eu însămi antrenamentele fiului dumnealui, al tatălui, apoi tac, dar nu pentru că omul aduce argument rațional, ci pentru că omul n-are nici măcar sănătosul bun-simț al propriului său ridicol, am mai zis. Si se ivește deodată, la braț cu noua ei protectoare, ooo, fiți binecuvântate, protectoarelor lumii ăsteia fragile, calcă în ritm alert, în ciuda oboselii, dar îi zăresc din depărtare aura de senin ce-o acoperă fericit și pe exterior, Felix împrăștie praf de nuci pisate cu coajă dură cu tot în jur, aura noastră are astfel parfum delicat și, totuși, pătrunzător, iar Horica se exprimă trupește acum tot mai armonios. Dar fug către ele, fetele, să le întâmpin, apoi să preîntâmpin o adolescentină catastrofă, ce s-ar naște, poate, dacă ciudățica surioară a lui, a fratelui mai mare, ar apărea subit în fața ochilor lor, ai cruzilor, prin definiție, celor adolescenți de pe teren, catastrofa lui Horica, desigur, căci Felix sparge nuci parfumate și nu simte încă vreo apăsare mai dureroasă decât o eventuală scăpare a pietrei peste degete, care nu scapă, mulțumesc.

 

Vedere prin ceață

Eh, liceul. Vremea pentru a  cunoaște și note mai mici de nouă, vreme care aduce și supărări, normal. Pentru Horia, supărare ce vine și din simțirea că a dezamăgit comunitatea ochelaristilor. Ne distrăm, distracția are un ușor gust amărui, care mie îmi dă o senzație plăcută-este plăcerea nevinovată, lipsită de vanitate a propriei și sincerei observări. Ne privim critic, totodată ne îngăduim buna dispoziție a unui zâmbet. Dar mamă, nota, se cramponează băiatul, iar rolul meu mângâietor se arată, îi spun că nota este doar o impresie personală a unei clipe, o reflexie a unei stări, pe care i-o produce celui care notează un obiect, un fenomen, o lucrare, ceea ce îl scutește pe cel notat de implacabilul unei generalizări, cu alte cuvinte, o notă nu spune mai multe despre tine, băiatule, decât ar spune un sforăit de-al tău, atâta vreme, desigur, câtă nu sforăi neîncetat. Da, da, mă rog, mormăie Horica, iar cât el mormăie, eu caut în peisajul urban încețoșat din jur un pic de optimism și voie bună, ca să i le arăt și să i le dăruiesc, fiindcă realizez că vorbelor noastre părintești, oricât de iscusite ar fi ele, le trebuie întotdeauna un plus de nerationalitate, de ceva frumos sau bun, să-i țină de cald la suflet copilului, fiindcă din căldura de acolo se hrănește și mintea cea rațională ca să raționeze bine și sănătos.

 

Frumusețea din lipsa de simetrie

Asimetria este acea stare instabilă, trecătoare, simptomatică, ambiguă și contrariantă a unei entități, ce apare în cursul echilibrării sale intrinseci și extrinseci. Asimetria este expresia măsurabilă a evoluției, a transformării lumii, este sursă incitantă și inepuizabilă de studiu, este însăși expresia vieții. Datorită asimetriilor pe care căutăm neobosit să le compensăm cumva, entitățile se colorează original, divers, încântător. În asimetriile ce ne definesc ne regăsim istoric și prezent, iar aceasta este promisiunea certă a noimei existenței noastre.

Nu ne conștientizăm asimetriile trupului în general decât spre adolescență, atunci când la un alt nivel de asimetrie, unul biochimic, se pregătește cadrul potrivit de transformare fizică palpabilă, iar percepțiile noastre suferă și ele prefaceri surprinzătoare. Într-atâtea modificări de stare și asimetrii, nici nu este de mirare că un băiețel, cu ten curat, de porțelan și obraji încă pufoși și moi, cu zâmbet ștrengar, ce încadrează o dentiție și ea asimetrică, mixtă, tipică de copil, așadar nu este deloc uimitoare apariția a două-trei tuleie deasupra buzei (nu, nu este cazul adolescentului nostru), dar cât de oripilantă este uneori  această perspectivă pentru copilul în transformare însuși! Încă putem râde împreună cu Horica de imaginea grotescă a copilului-băiat, cu mustață stufoasă sub nas și gât proeminent către anterior din cauza unui ridicol de mare măr al lui Adam, ceea ce am și făcut în dimineața asta, când copilul-băiat m-a sunat de la școală, ușor îngrijorat de o contracție musculară subită în zona gâtului, despre care, probabil după discuții ‘savante’ cu băieții mai ‘experimentati’, Horica crede că ar fi cauzată de dezvoltarea formațiunii numită mărul lui Adam. A râs, normal, și el, apoi proiecția propriului trup deformat în felul acesta l-a făcut să strige un disperat, premonitoriu ‘nuuuuuuuuu!’.

Să înțelegem că asimetriile ne sunt date etern spre perfecționare, să le acceptăm și chiar să le îndrăgim, deoarece fără ele nu am mai avea nici un sens pe lume, cât despre asimetriile adolescenților noștri, să le iubim, așa ridicole cum ni se înfățișează ele, căci nici nu bănuim acum cât de rotunde se vor împlini ele cândva!

‘Mami, iar vrei să mă cerți?’

Mi-este destul de limpede că, încă de când copiii noștri au propriile lor responsabilități, începem să stârnim mici conflicte cu ei. Aș zice că este o stare de fapt firească, întrucât este începutul unui proces de adaptare în familie, o trecere dinspre totala dependență a copilului de părinții lui către independență și conturarea personalității copilului. Când realizăm dramatic că suntem puși în fața unei avalanșe de ‘conflicte’ părinți-copii? Bineînțeles, când copiii nu mai sunt chiar copii, ci adolescenți, atunci când, fapt de netăgăduit, nevoile copilului nostru nu mai sunt pe deplin împlinite de către părinți.

Evident, acestea sunt lucruri cunoscute și încă cercetate, dar cum rezolvăm conflictele? Asta este o întrebare capcană, pentru că eu cred cu tărie faptul că acum, din postura de părinți de adolescenți, nouă nu ne mai revine obligația să rezolvăm ceva, ci, poate, să descoperim, având mai multă experiență, niște căi de comunicare, nici ofensive, nici defensive, cu copilul. Adevărat însă că starea de neutralitate a intervenției noastre este dificil de obținut, de aceea eu prefer ca demersul meu să tindă către defensivitate, în nici un caz în partea cealaltă.

Acum câțiva ani mă împrietenisem cu o altă mamă a trei copii, ceva mai mari decât ai noștri, o mamă inteligentă, educată, principială, poate ușor distantă. Îmi amintesc din interacțiunile ei cu fiul cel mare, abia intrat în adolescență, interacțiuni constant conflictuale și îmi amintesc de sentimentele trăite de mine, ca martor inevitabil al micilor lor neînțelegeri, compasiune pentru băiat, cu care empatizam, pentru că mi se părea că este nedreptățit de către mama lui, dar și pentru prietena mea, pentru că se găsea deodată în chip de asupritor involuntar.

Scriu numai despre ce simțim, cum trăim tensiunile inerente, ce mijloace de alinare avem. Partea minunată din toată treaba asta cu a fi părinte este că deținem în noi unul dintre cele mai puternice instrumente (nu vreau să le spun arme) simbolice pentru armonizarea atmosferei dintre noi și copiii noștri și anume iubirea pentru ei. Această iubire se transformă pe măsură ce trece timpul, se rotunjește, se împlinește și faptul că nu ne mai repezim să îi îmbrățișăm apăsat pe adolescenții noștri (cei care se abțin, căci mai suntem și alți ‘nebuni’) este doar pentru a respecta una dintre convențiile sociale ale acestei lumi, dar fundamental iubirea de părinte nu secătuiește. Copiii trebuie să își manifeste tot mai profund față de părinții lor angoasele de a se descoperi și o fac cu mult suflet pe sub masca intransigenței, a stridenței din atitudine și comportament, ceea ce ne poate păcăli și indispune. Iar acel suflet și acea trăire intensă pot ajunge să fie inconștient neglijate de către părinți, ceea ce chiar se întâmplă adesea, putând produce o mică traumă. Așa că ar fi bine să nu uităm, oricât de ‘supărați’ pe ei am fi, să scoatem din buzunar câte o mângâiere pentru frunțile abia încrețite de griji ale copiilor noștri, căci sunt binevenite, ba chiar tânjite.

Părinții. Acei catalizatori eterni și constanți ai reacției de armonizare cu lumea a copiilor. Acei deținători absoluți ai secretului iubirii veșnice.

Un metru cincizeci

Un metru şi cincizeci de centimetri este înălţimea unui preadolescent, adică 10-11-12 ani. Unei mame de înălţime medie, băiatul de un metru cincizeci îi ajunge cam până la umăr. O mamă de un metru cincizeci este o mamă mică de statură, mai des bunicile mamelor de înălţime medie au o înălţime puţin mai mare decât un metru cincizeci. Aşa, ca să vă faceţi o idee.

Într-un fel, este obişnuit să nedreptăţim înălţimea preadolescentină a copiilor noştri. Suntem mult mai interesaţi, inechitabil, dar viaţa are această caracteristică, de, iniţial, lungimea bebeluşilor noştri, apoi de înălţimea lor, iar etichetele majorităţii hainelor cumpărate ne împrospătează periodic informaţia cu pricina. Apoi, peste ani, când copiii devin adulţi tineri şi se opresc din creşterea în sus, ajungem să cunoaştem iarăși măsura lor pe verticală. Dar unde, prin ce colţuri nevăzute se pierd înălţimile degrabă schimbătoare ale copiilor noştri, ajunşi deodată într-o etapă când nici sută la sută copii nu mai sunt, nici adolescenţi nu pot fi încă numiţi?

Slăbuţ, cu tenul deschis, aproape transparent, o aproape transparenţă care trădează un înveliş cu o compoziţie sănătoasă, un ţesut tânăr, bine hidratat al feţei, cu un năsuc, permiteţi-mi, vă rog, acest diminutiv, pe care se sprijină în orice moment de trezie o pereche de ochelari ce corectează o vedere mioapă şi care lasă să se întrevadă uşor deformaţi de lentile doi ochi alungiţi şi căprui, cu un păr de lungime medie şi culoare şaten-deschis, mai mereu ciufulit, şi o gură care iese în evidenţă mai ales prin dinţii laţi şi neregulat aranjaţi, apoi gingiile înalte care îi îmbracă, acesta, aţi ghicit, este Horica al nostru, nici copilul, nici adolescentul nostru de un metru şi cincizeci de centimetri. El a rămas ultimul dintre copii în maşină, urmează să coboare aproape de şcoală, la două străduţe şi jumătate distanţă, acolo unde am loc să parchez, mai corect să staţionez pentru câteva momente, atâtea doar cât să îl claxonez pentru a-i cerși un zâmbet şi gestul pe care mereu mi-l face cu mâna, uşor iritat de obiceiul meu de a claxona, după traversarea primei şi jumătate din străzile de trecut, apoi cât să îi urmăresc şi ultima traversare înainte de a-l şti ajuns cu bine pe trotuarul cu şcoala. Opresc maşina, cum am spus, şi îi urez o zi frumoasă înainte să închidă uşa în urma lui. Îi urmăresc cu duioşie mersul, apăsat nici prea-prea, nici foarte-foarte, și mişcarea ritmică a proeminenţelor umerilor firavi şi totuşi în curs de lărgire, umeri de care atârnă geanta plină de cărţi şi caiete, cu pantofii prea mari pentru corpul subţire de un metru cincizeci şi îmi ţâşnesc lacrimi de atâta drag pentru copilul în transformare, în general, şi pentru Horica, în special. Îl sun pe tatăl lui și plângem de drag împreună, apoi plec mai departe. Realizez că un metru şi cincizeci de centimetri este o înălţime de trecere şi sunt gata să îi dau toată atenţia, preţuirea şi recunostinta mea pentru emoţia pozitivă pe care mi-o dă. Este o trecere fulgerătoare şi vreau să mă bucur de ea, de metrul şi cincizeciul meu de centimetri pe care îl iubesc, așa ușor caraghios cum mi se arată el astăzi, mulțumesc!