Poate mi-a lipsit încrederea sau poate mi-a displăcut pur și simplu să-mi enunț principii ferme de viață, cred că intuitiv m-am temut de absolut și de toată perfecțiunea pe care absolutul o presupune. Admiram în secret pe câte vreo fată, căci ele mai ales, fetele, îmi păreau atât de împlinitor cunoscătoare ale sensurilor vieții, pentru câte o convingere fermă cu care se mândrea și care o transforma în sinea mea într-un model de moralitate și maturitate de care eu nu mă simțeam în stare, cel puțin pentru o vreme o admiram, ca mai apoi, în acord cu modestia principială care mă acorda cu mine însămi, să-mi refuz conștient admirația aceasta necondiționată, în definitiv, nu degeaba mă întrebam câteodată insistent, înnebunitor cine sunt eu să vreau să mă identific chiar și pe o bucățică minusculă cu perfecțiunea. Dar astea au făcut parte din tulburătoarea, dar silențioasa mea prefacere adolescentină. Nici astăzi nu funcționez după niște reguli infailibile, pentru că, simplu, așa ceva nu există, și totuși, pe măsură ce mă deștept, o deșteptare care nu este întru totul meritul meu, observ cum întâmplarea vieții mele și numai a mea îmi modelează surprinzător de categoric impresiile și baza intimă de judecată a lucrurilor. De-asta mă tot gândesc că timpul, așa inflexibil și categoric cum îl aflăm, are totuși grația să ne prefacă din sceptici în credincioși, ceea ce, o spune cineva obișnuit să întrebe până la epuizare, este un dar. La asta mă gândesc acum, că timpul de fapt nu se poate pierde.