Cu ghetuțele noi, pestriț înflorate, Kiti cunoaște un alt nivel de întemnițare. Inferior, fiindcă suntem la nivelul picioarelor, dar și senzorial, pentru că o împiedică să simtă cu picioarele. Fac o paranteză, dacă nu ar fi de dorit să vorbim sau să scriem cu picioarele, ei bine, să simțim cu picioarele poate fi o binefacere pentru inteligența noastră emoțională, în definitiv, cu cât simțim mai mult și mai variat, cu atât (ne) cunoaștem și recunoaștem mai lesne în ceea ce ne înconjoară. Dar plouă mărunt și rece, iar fanatismul copilei de a trăi predominant senzorial este iarna dezavuat. Fetele, la școală, o admiră, ”ce ghete frumoase ai, Kiti”, numai că ei până și aducerea aminte îi provoacă iritare, de-ar vorbi, probabil că ar pufni sau, Doamne, ferește, ar răbufni cum fac adolescenții nemulțumiți, de fapt o face oricum, pentru că vorbele sunt irelevante. Așadar ghete în picioare, împreună cu ceva frustrare, dar, fericit, tot mai puțină.
Sunt ostenită de alergătură și de un stomac iritabil, mă așez pe canapeaua din hol, cu rol de mobilier de joacă pentru copii, o strig pe Kiti, ea vine mai curând decât știe să răspundă la orice, de aceea nu pot să nu fiu impresionată, vine și, cu un pas de uriaș, se lipește de mine, este veselă, îmi mulțumește pentru darul neașteptat, ”tu ești mereu grăbită seara, cum de te-ai oprit în loc?”, îmi spune, apoi mă potrivește poruncitor în postura care-i place, simt că îi datorez măcar atâta, doar sunt moșcrăciunul ei alături de tati, brațe, mâini, picioare, nas, ureche, păr, pe toate mi le împarte după proporții migăloase, de parcă s-ar dichisi și s-ar împodobi cu mine, mă las cu lejeritate desfăcută în bucăți, amestecată după bunul ei plac, am încredere, asta e.
