Am timp să cred. In treacăt fie spus, timpul pentru a fantaza nu apare dintr-un surplus de timp (cum s-ar putea așa ceva?), ci dintr-o minus de conectare la concret. Uneori e frustrantă această irecuzabilă punctualitate a timpului, dar alteori e reconfortantă. Normal, că doar nu dă nimic cu rest pe lume.
De aceea cred
că fiecare are dreptul să-și închipuie o țintă către care să, bineînțeles, țintească. Curajosul.
că fiecare are dreptul să nu-și definească nicicum ținta, dar să meargă totuși fără oprire cât poate. Resemnatul.
că fiecare are dreptul să se îndoiască de autenticitatea propriului său scop și să-l schimbe sau să-l lase neschimbat. Scepticul.
că fiecare are dreptul să fie.
Cumva, în ciuda declarațiilor mele războinice punctuale către Kiti, cred că întreaga ei zbatere, și îi spun așa pentru că ea ni se arată adeseori prea frământată, este cât se poate de legitimă, iar impresia grea de împotrivire cu care ne încarcă este doar stângăcia noastră în a o înțelege. Și, pentru că nimic nu dă cu rest în natură, ea are darul de a nu ne lăsa inimile să pustiască amarnic. Poate, doar poate că și ăsta, așa șerpuit cum se face, trebuie că este un drum drept.
Hărmălaia din curtea școlii se hrănește din ea însăși, cu cât este mai intensă, cu atât orice nouă intrare pare eliberată printr-un megafon invizibil. Nu degeaba în cancelarie profesorii ezită să o facă pe supraveghetorii copiilor în pauze. Un grup compact de cinci fetițe guralive se sparge într-un hohot de râs ascuțit, mai puternic decât hărmălaia însăși, ele hohotesc batjocoritor la adresa fetiței ciudățele despre care dirigintele le-a spus câteva cuvinte la început de an. ”Ce urâtă e cu codițele alea împletite, niște dreaduri fake cu siguranță!”, spune fata cea mai înaltă din grup, aprobată imediat de corul celorlalte fete. ”Si ce bizar merge”, intră alta în jocul obișnuit al umilirii, pe care copiii îl joacă destul de abil.
Intr-adevăr, fata cu codițe subțiri, împletite calcă cu mare grijă asfaltul moale al curții școlii. Ea privește drept în pământ și-și calcă fiecare pas de parcă ar mângâia pământul. Dacă pământul ar fi la fel de delicat precum atingerile fetei, am fi cu toții de mult pe urmele eroilor lui Jules Verne.
”Cum adică, domnule diriginte?” s-au întrebat la începutul anului copiii, unii hlizindu-se prostește, alții cumva îndoiți, să râdem sau să ne temem de viitoarea noastră colegă care visează să fie un păianjen?
Copila nu s-a destăinuit niciodată nimănui, nici mamei nu i-a spus nimic despre visul ei straniu. Dar mama a săvârșit indiscreția supremă a mamelor și, într-o dimineață din vara de dinainte de începerea școlii, dimineață în care fata ei se plimba cu bunicul în parc ca să studieze diverse insecte, i-a deschis cu un fals sentiment de vinovăție jurnalul. A început lacom să citească, sărind din frază în frază, până când vinovăția s-a prefăcut în groază. Cu degetul arătător tremurând a subliniat și a rostit cu voce tare: ”cu felurite țesături, să am atingerea fină, la fel de fină ca a unui păianjen pe perete, de fapt îmi doresc cu pasiune să fiu o arahnidă, să țes neîntrerupt pânze și păienjenișuri mătăsoase și senzaționale. Aș dori să vă fac să aveți și voi aceleași atingeri delicate care nu pot durea în niciun sens. Să trăiesc într-o lume țesută pe de-a-ntregul cu mâinile.” Apoi mama a mai dat emoționată două-trei pagini, iar privirea i s-a lipit de cuvântul călătorie. Acolo scria fetița așa: ” să plecăm într-o călătorie fantastică prin labirinte încălzite de lumină blândă, galben-roșiatică, să îi deseneze pereții din umbre cu nenumărate linii geometrice perfecte care mă liniștesc, să ne țesem hamace moi, calde din firele pe care miraculos le producem.”.
Pauza aproape se termină, dar larma este larmă în continuare, grupul dominant al celor cinci fete trăiește sarcastic la unison, iar fata-păianjen îngenunchează cu blândețe și pornește lent de-a bușilea ca un bebeluș sau ca un mânz abia născut ce pornește în mers buiestru, legănat către clădirea școlii. Intre timp s-a dat semnalul prin care copiii sunt poftiți în clase, abia atunci hărmălaia a părut să înceapă să se sature de ea însăși, iar copiii au pornit din nou să vadă. Fata, în patru picioare fine, ajunge lângă zid și se oprește într-o bucată de lumină și umbră jucăușe, își lipește bărbia de asfalt și pare că adoarme deodată într-un somn dulce. Jos, lângă bărbie, un păianjen rotofei, cu picioarele subțiri, extrem de lungi încât le ține elegant îndoite s-a oprit odată cu fata. Fata-păianjen pare nespus de fericită.
Final alternativ. Cu degetele subțiri ca ale unui pieptănaș fata apucă ușor arahnida ca să o sărute, numai că în clipa în care atinge păianjenul cu buzele, o trece un fior inexplicabil și îl înghite cu picioare lungi cu tot. Intr-o clipă se preface într-o arahnidă uriașă, iar murmurul care a rămas din hărmălaia de la început devine înfricoșător, așa că fata-păianjen sare de pe zidul școlii pe acoperiș, de pe acoperișul școlii pe acoperișurile blocurilor din jur și se face nevăzută.
Pentru cei mai conformiști dintre oameni lucrurile sunt limpezi, unu plus unu fac doi, totul trebuie să se potrivească la linie cu ceea ce au aflat ei în timp, regulile după care se trăiește, judecă, iubește sunt infailibile și date universal. În lumea lor toți seamănă între ei sau tind să o facă, de aceea orice diferență devine extrem de dureroasă. Cel perceput ca disonant trebuie conformat cum se cuvine, altminteri este pedepsit. Din nefericire, odată cu relevarea trăsăturii care-l deosebește de grup începe o devastatoare și întristătoare risipă de forță vitală din toate direcțiile. Se petrec învinovățiri și dezvinovățiri care nu se pot risipi unele pe altele întrucât unele sunt întotdeauna mai multe și mai intense decât celelalte, se caută soluții de supunere sub măști blânde ce mimează prost înțelepciunea sau directe, sincere, ca un fel de ispășire de păcate care nu sunt păcate. Efortul este mai presus de putința omului de a-l îndura, din fericire mai degrabă nu se moare decât se moare dintr-un atare proces. Si totuși, nu așa ar trebui să arate fericirea omului.
Aproape nimeni nu este pe de-a-ntregul conformist, precum arareori se atinge perfecțiunea. Aproape toți suntem pe alocuri conformiști, precum cu toții tragem strigătul vieții mai devreme sau mai târziu după ce ne naștem.
Iată-ne pe noi, binecuvântați cu cantitatea necesară și suficientă de iubire și compasiune pentru celălalt, feriți generic, mulțumesc, de hidoșenia urii, cum câteodată îi cerem orbește fetei să-și plătească extravaganțele de care nu este responsabilă cu supunere și umilință, să-și răscumpere ”abaterile” prin comportament bun și conform, să-și suprime dacă se poate voința obscură, atât de obositor și de imprecis de înțeles. Iată-ne! Conformi și neconformi, epuizați și revigorați, acuzatori și acuzați, prejudecați și raționali, chinuiți și veseli… Dar iubitori în fond și neapărat împreună.
Am plâns în mine când omul care-și construiește casă jos în vale a tăiat fără milă mărul acela generos cu mere cu dulceață ancestrală. M-a durut, fiindcă mi-a amintit de obrajii albi și moi brăzdați de zgârieturile nesăbuite pe care și le făcea singură când era mică. Am urât atunci și acum prefacerile brutale și nepotolite care ne sunt sortite, pentru că ne dezorientează. Dez-orientează. Da, eu cred că ne naștem bine orientați. Inteligenți. Nu mă gândesc la înțelesul clasic al inteligenței, ci la inteligența de ființare care nu ține neapărat de cunoștințele formale însușite. Orientați bine. Indreptați cu inteligență vie, dinamică către răsăriturile noastre. Mereu ne uimește, iar afirmația asta trebuie să fie o aroganță cu care păcătuiesc și păcătuiesc, ne uimește cu simțul spațiului. Vorbesc despre Kiti. Ca o rândunică ce revine după un timp solid și dintr-un spațiu măsurabil cu precizie de netăgăduit în același locșor, ca mânată de simțuri extraordinare sau ghidată de firimiturile de pâine din Hansel și Gretel, ca un supererou din filme Kiti recunoaște locul în care a călcat vreodată. Kiti se orientează către esența vieții ei, către baza trupului și sufletului ei misterios, iar asta este o certitudine binefăcătoare. Si pentru că am pomenit de poveste, în dupăamiaza asta, după ce am împrospătat trandafirii din vază, timp în care am împrăștiat în urma mea petale colorate de trandafiri epuizați, Kiti a venit de la școală și mi-a probat teoria orientării generice, savurând cu naturalețe și orânduială petală cu petală așternute pe parchet.
Intinderea de necuprins a câmpiei mă face melancolică. Mă plimb cu copiii mei și, astăzi, doar cu un câine. Nemărginirea îmi dă o senzație amețitoare care nu vine din monotonie, monofonie, monofobie sau alte mono-entități, fiindcă acestea sunt doar aparente, relative. Ca de obicei, îmi caut sprijin vizual în siluetele îndepărtate ale munților, dar limpezimea cerului nu este suficientă. De fapt, rareori se văd munții. Kiti este mai gălăgioasă decât orice pasăre, insectă, mic mamifer ale câmpiei. Ii cunosc în detaliu fiecare inflexiune, concavitate, prăpastie, contrapunct vocal și totuși datorită aglomerației sonore mi se întâmplă să mă întreb, e Kiti sau vreun fazan ascuns în ierburile crescute abundent de la atâta ploaie. Felix mă lămurește, e un fazan, cine îl vede primul câștigă. Nu interesează pe nimeni ce anume câștigă, e doar de dragul jocului. Horică poartă mereu binoclul la gât în plimbările noastre. Iși notează în carnețelul confecționat în dar de prietena lui ce specii de păsări a văzut astăzi. Sunt zeci și zeci, îmi spune, nu sunt doar 4-5, pe care le știe toată lumea. Ne oprim, pentru că dintr-un mic zăvoi ni se cântă dulce, curat, vesel. Inregistrezi? Taci Kiti și ascultă, învață și niște triluri mai dulci decât lătrăturile tale inedite. Ce pasăre o fi? Am făcut sute de pași, iar casa se vede încă în depărtare. Mereu există o linie dreaptă între două puncte și de cele mai multe ori linia dreaptă respectivă nu e de niciun folos imediat. Asta îmi e motiv de întristare ușoară. Nu este prima oară când îmi vine să tai drept câmpul cu piciorul până acasă. Nu mă grăbesc deloc, sunt cu cine am mai drag pe lume, nu am nimic de făcut, atunci? Este planul drept, imens dinainte care mă derutează, atît de aproape, dar totuși departe. Cred că oamenii de câmpie învață instinctiv să devină răbdători după ce eșuează alergând epuizant după vreo fată Morgană. Aramis, cățelușa, acționează absolut concret, țâșnește în stufărișul malului lacului, îi rămâne doar codița afară. O urmărim, ceafa i se încovoaie, părul i se zburlește, urechile capătă brusc fermitate, pieptul se ridică. Cu tot corpul ei mititel încordat înclinat în jos aproape la verticală cercetează gata de atac vreo broască sau vreun șoarece. E amuzantă, o îmbinare adorabilă de instincte și învățături, atât de natural jucăușă și atașantă! Ne întoarcem, desigur, tot pe calea mai ocolită pe care am venit. Să nu uiți să notezi apariția primului stârc de noapte de anul ăsta, îi zice ca un bun discipol Felix lui Horică. Nu uită, clar, și nu își reține nici efuziunea pentru fratele lui mai mic, ce mult îmi place că ai crescut și tu! Da, a crescut și el, de la toamnă e licean. Timpul și impresionarea, iată două absoluturi pe care nu poți decât să le accepți.