Vectorial doar pentru că nu se poate altfel

Echilibrul sau fericirea. Echilibrarea sau îmbucurarea. Dezechilibrarea sau decompensarea. Dacă starea de fericire este doar o iluzie, doar o tendință sau o limită intangibilă, la fel de concretă precum o aură migrenoasă, atunci are cumva sens să o privesc reducționist, ca pe rezultanta unor vectori egali, de sensuri opuse. Dar iarăși, egalul este o aproximare adesea grosolană a unor subiective asemănări, nu mai spun de cât de apăsat și de curioși ajungem să ne creionăm. Ajung aici după ce mă minunez (deschid paranteza să subliniez din nou o diferență, cea dintre minunare-acțiune probabilă- și minune sau fenomenul pe cât de râvnit pe atât de improbabil), așadar după ce mă minunez în fața incongruențelor și a asimetriilor fizice și psihice de prefacere a omului, astăzi- a copilului în adolescent și mai departe. Nu vreau să nedreptățesc pe nimeni în socotelile mele ridicole, așa că am grijă să pun diferențele care mi se arată involuntar în modul, în definitiv am câteodată curiozitatea să mă uit și în oglindă.

În mașină. Dă muzica mai încet! Eu o dau mai tare și îl întreb, e suficient? Râde la mine înduioșător de înțelegător și-mi răspunde, tu și optimismul tău!

În drum spre școală

-Astăzi, la școală, m-au întrebat L. și I. ce mai face Kiti, zice Felix. Le-am povestit cum l-a troznit pe Bicu.

-Da? S-au interesat ei, așa, din senin, despre surioara ta? Ce drăguț!

-Da, prietenii mei o plac pe Kiti și s-au distrat tare când le-am spus cum și-a înfipt ea ghearele în părul lui Bicu, apoi cum, cu aceeași mână, i-a tras o karată în cap. Nu le-a venit să creadă.

-Sper să nu încerce și ei schema cu bunicii lor.

-M-au întrebat dacă Kiti stă acasă și când le-am spus că merge la școală și că are serbare, au zis, ”ooo, ce tare”!

-Ce prieteni buni ai!

-Da, odată reaua aia de la a patra delta s-a legat iarăși de urechile mele, dar I. mi-a spus că lui îi plac mult urechile mele.

-Și ce-ați mai făcut în pauze?

-Un coleg a desenat pe tablă o femeie goală și alte prostii. Numai la asta se gândește. Noi, băieții, râdem, iar fetele râd și ele cu mâinile pe gură.

-Dar nu ți se pare plictisitoare obsesia asta pentru sex a băiatului, de ce nu-i spuneți să mai deseneze și alte organe pe tablă, uite, să facă niște rinichi, un creieraș sau niște unghii lungi la picioare?

-Ha, ha, nu, ar fi cam scârboase. Mie mi-ar plăcea să am degetele de la picioare lungi, ca unele maimuțe.

-De ce, vrei să cânți la pian la patru membre?

-Nu, vreau să mă cațăr ușor în copaci. Măcar aud bine cu urechile mele.

-Da și să știi că ai urechi foarte frumoase!

-Știu.

-Și tati are urechiușe ca ale tale.

-Da, dar eu cu tine semăn, doar că tu ești fată, iar eu sunt băiat.

-Da.IMG_9930

 

Ai început să vorbești cam urât, mi-a spus copilul după altă răbufnire verbală de frustrare la volan, iar eu l-am privit indignată, ‘dar vorbesc așa dintotdeauna’, apoi am izbucnit amândoi în râs

Îl aștept la scara blocului, stau cât mai aproape de rândul de mașini parcate pe dreapta, cu avariile puse, au trecut deja douăsprezece minute peste ora la care ar fi trebuit să îl văd ieșind. Mâncarea este încă fierbinte, astăzi mi-a comandat niște aripioare crocante cu sos nu știu de care, dar știu cei de la care comand în fiecare vineri prânzul lui Horica. El este la lecția săptămânală de chitară, meditație ideală, fiind cea pe care copilul a cerut-o și de la care iese de fiecare dată exclamând, ‘ce tare a fost’. De ce a fost tare, bineinteles că îl întreb curioasă, îmi spune, că-i vorbăreț, câte ceva despre game diatonice, Eric Clapton și niște alte tehnici, apoi, fiindcă nu mă pot abține, îl întreb dacă i se pare că l-ar plăcea, profesorul pe Horica, iar copilul nostru îmi răspunde mucalit că i se pare că îl place, fiindcă tocmai la plecare i-a spus ceva de genul că are la sfârșitul săptămânii o serbare cu elevii lui, dar se gândește că pe Horica să nu îl cheme de data asta. Râdem împreună, normal că nu te cheamă, tu abia l-ai cunoscut, apoi îl chestionez în continuare despre gesturi, vorbe și comportamente nelegate de muzică, pentru că astfel ne vorbim noi, de toate amănuntele ne legăm când vrem să purtăm un dialog sănătos, vreau să știu dacă se descălță la intrare, dacă este condus la plecare, dacă profesorul îl întreabă ceva sau tace în momentele alea, iar Horica îmi descrie amănunțit fiecare gest sau dialog, de a cărui inițiere doar băiatul este răspunzător, căci el este copilul sociabil prin definiție, cu el ai parte rareori de clipe goale, stânjenitoare într-o întâlnire. Și ce i-ai spus, de exemplu, acum, pe când te incaltai să pleci, caut să aflu, iar Horia îmi răspunde că l-a întrebat dacă ar dori să îi vadă Gibsonul în fotografie. Și ce a răspuns, mai zic, că nu dorește, îmi răspunde, apoi izbucnim amândoi în râs. Un râs prietenesc, la unison, dublat de un zâmbet discret de mulțumire și încredere, în colțul sufletului meu de mamă.

 

Nu e banc cu un român si un american

Unul mare, peste 30 de ani; altul mic, sub 10 ani.
Cel mic-român, cel mare-american.
Aici.
La o pizza, acasă.
Trei modele de pizza. Toate cu boabe de porumb pe ele.

“Nu-mi amintesc să fi mâncat vreodată pizza cu porumb. Sau parcă da. Da, doar în China şi aici, la voi!”, marele.

“Mie îmi place porumbul sub formă de mămăligă. Ştii că noi, în România, cultivăm mult porumb?”, micul.

“Păi…nu, dar se vede!”, evident, marele.

Şi mare şi mic, cu porumb sau fără (e o găinuşă care îl ciuguleşte printre noi), savurează sau nu, pizza. Se dezbat teme ornitologice şi marine. Mare către mic, dar mai ales mic spre mare.

Deodată, brusc:
“Aţi avut mare noroc cu Columb!” e de părere adâncă cel mai mic, românul, către cel mare, de peste ocean. “N-aţi mai fi avut voi nici un Empire State Building, Big Apple! Doar băştinaşii, cu suliţe şi piei de animale şi…”

“…porumb de la voi!”