Nu pot ști cine sau ce-mi dictează să-mi simt sufletul plin de melancolie sau gol de ea acum, când opresc mașina-n drum să-mi plâng ușor tristețea afară, un dor violent se materializează într-un hohot și-un gând să mă-ntorc la școală, mă frământă subit cuvintele copilului care-mi spune uneori că-mi iubește îmbrățișările, mi le spune când îl desprind prea curând din ele, dar nu-mi lipsește nici mie preadragul, numai că îmi prisosesc temerile de tot felul, sunt plămădită din temeri, în genere să nu amețesc de dor, gânduri, viteză, ortostatism, frumusețe, durere, nedreptate și lumină, nu mă întorc la școală, simt că trebuie să mă doară tot dorul și tristețea despre al căror generator nu știu nimic.
