Scriu această scrisoare cu trei zile înainte de ziua ta. Sunt extrem de obosită astăzi, aproape la fel de obosită ca în ziua în care te-ai născut tu. E seară și m-ai chemat să vedem împreună încă un episod din seria polițistă italiană pe care ți-am propus-o ca să-ți fie de folos foarte, foarte curând, desigur, mult prea curând. Tu va trebui să fii fluent în limba asta, iar eu nu am decât trebuința să-ți țin ritmul, ca un percuționist, astfel încât să-ți fie ușor să începi s-o cânți și singur. Un fel de învățare prin simpatie. Imi place ideea asta, învățare prin simpatie. Eu nu sunt profesoara cu care v-ați obișnuit aici în casă, pentru că de la un profesor înveți direct, el livrează o informație, iar tu o încorporezi. Nu, când înveți prin simpatie, suntem amândoi elevii și amândoi profesorii. De fapt, când ai împlinit deja 18 ani, mama n-ar trebui să mai fie de ceva vreme predominant profesorul copilului.
Astăzi m-ai îmbrățișat mai mult decât de obicei. Dacă scriam această scrisoare acum vreo 10 ani, aș fi notat, astăzi m-ai îmbrățișat mult, ca de obicei. Iată cum o tradiție își poate schimba esențial cursul fără însă să piardă din intensitate. Mereu, și mă gândesc la timpul copilăriei tale mici și medii (apropo, îți mulțumesc pentru această licență poetică, atribuirea perioadelor de devenire a omului însușirea de mijlociu), așadar mereu am simțit că-ți fac o mare nedreptate când nu rezistam îmbrățișărilor tale decât o scurtă vreme, dar, iartă-mă, te rog, nu o făceam din răutate, ci dintr-o teamă prostească de prea-fericire. Poate că inconștient îmi pregăteam atunci când te rupeam precoce din îmbrățișare terenul pentru când m-aș fi petrecut din mama copilului în mama adolescentului ce vei fi devenit, un teren al împăcării. Să știu că pe bună dreptate mi-e mai rară îmbrățișarea ta, măcar o vreme.
Scriu scrisoarea asta în word și văd că am pus deja peste trei sute de cuvinte, dar am senzația că nu am scris mai nimic. Dar poate că astea sunt cele mai sincere scrisori, cele în care nu spui mai nimic în sute de cuvinte, așa mă consolez acum. Si, în definitiv, dacă voiam să-ți scriu ceva concret, să-ți dau o informație sau o indicație, să-ți organizez ceva și să-ți cer să vii cu un input sau așa, ți-aș fi trimis o telegramă.
Acum simt să închei misiva mea, cumva pare că am dorit să-ți împărtășesc faptul mai cert chiar decât acela că mi chiamo Mihaela, no Michele, că acum, când chiar ai crescut mare, atât de mare încât vei pleca în mai puțin de două luni de acasă, trebuie să știi că dacă ceva va fi mereu sigur în viața ta, acel ceva este acasa ta.
La mulți ani cu multe îmbrățișări neîntrerupte, amore mio!
